De ce suntem in permanenta cautare???

Am un prieten care avea o prietena pisaloaga. Schimbau cel putin 20 de telefoane in aproximativ 2 ore si de cele mai multe ori ajungeau la cearta. El un tip bland o lasa sa isi faca mendrele apoi se ridica de la intalnire si cumva rusinat pleaca acasa. Dupa vreo 3 ani s-au certat, s-au scuipat si s-au despartit. Dupa vreo saptamana in care a plans pe la mine si-a gasit o alta prietena. Totul a fost ok o perioada, acu ce credeti? Telefoane, vreo 20 pe ora, lamuriri, certuri si capul plecat in timp ce paraseste intalnirea. Ciudat pentru ca toti prietenii ii spuneau ca actuala e cea potrivita ca seamana cu mama lui, ca e mai desteapta, ca e mai slaba...asa ca intrebarea mea e, de ce nu a ramas la prima atata timp cat e destul de clar ca el asta cauta. Sunt sigura ca si a 10 prietena daca ar veni ar fi exact ca primele doua.

Un alt prieten a avut o prietena foarte multi ani. Era ciudata si niciodata nu am putut rezona cu ea, poate pentru ca era mult prea hippie pentru gustul meu. Cand s-au despartit am intrat nitel in panica 1. pentru ca si eu aveam o relatie de lunga durata 2. pentru ca el e un tip retras si foarte putin sociabil si o a doua prietena ar fi venit foarte greu. Si am avut dreptate. Un an i-a luat sa gaseasca o alta fata pe gustul lui. Si ce credeti? Era hipioata, din aia frenetica, lacto-vegetariana care imi tinea lungi prelegeri despre scutecele refolosite, frecventa second-hand-urile si incerca sa ma converteasca la Bob Marley...

O prietena a avut de cand o stiu eu vreo 5 prieteni. Pe fiecare l-a parasit din motive foarte intemeiate, dar pentru noi in afara de diferentele fizice toti erau la fel. Fizic putin, intelect mult, bani si mai multi...

O alta faza, Alin seamana destul de mult cu tata. Aceeasi nepasare fata de problemele cotidiene. Acelasi calm vecin cu nesimtirea. Aceeasi lume a lor din care pare ca ii scoti doar cu forcepsul. Aceeasi usurinta cu care abordeaza toate subiectele stiute si nestiute(cateodata ma mir cat de multe stie Alin, ca vorba aia de pe la 17 ani cam stiu ce a invatat si ce a citit...). Aceeasi daruire pentru meseria pe care si-au ales-o. Si totusi ma surprind facand comparatii cu colegi, cu oameni intalniti ocazional, cu prieteni si cu apropiati.

Sunt trei cazuri din apropierea mea si chiar si cazul meu. Bine eu nu caut, dar intentia exista. Sunt oameni care si-au schimbat partenerii cu altii asemanatori. Oare nu era mai ok sa ramana la primii? si atunci eu asta am facut? constient sau nu??? PS: povestile au fost total sau partial romantate, ca sa ma scutesc de mailurile si telefoanele de genul: iar m-ai pus pe blog? de ce ai vorbit de mine asa?... si altele mult mai rele...