Am scris cam acum o luna ca am avut o semi-intalnire de 10 ani de la terminarea liceului. M-am bucurat ca ne-am intalnit desi nu imi amintesc sa fi avut multe contacte cu colegele mele in liceu. Eram oarecum retrasa, il stiam pe Alin de la inceputul clasei a X-a si deci nu mai eram ca ele(imi amintesc cum stateau unele la usa clasei si fixau toti baietii mai mari), spun eu ca aveam alte preocupari, ascultam alta muzica si aveam alti prieteni. Abia in clsa a XII-a m-am legat de Alina, care imi este prietena chiar si acum in ciuda distantei. Dupa aceasta introducere stangace in anii mei de liceu vreu sa va povestesc de Saprosan. O revista, un ziar, o fituica pe care Alin si prietenii lui (mare parte din liceu) au redactat-o cam cand eram eu printr-a XI-a. Mie mi se parea o gura de aer, desi nu pot spune ca eram oprimati sau persecutati in vreun fel. In Saprosan, sub pseudonim, se scriau chestii de budoar despre profesorii si elevii din liceu. Aflam ca nu stiu ce prof venea beat la ore, ca alta profa isi batea elevii, alta ca nu stia sa predea sau ca un prof care organiza excursii avea mania de a pipai elevele. Lucruri de altfel stiute, dar de nespus. Si totusi lucrurile erau spuse in Saprosan. Dupa o vreme de framantari in care s-a incercat "gasirea vinovatilor", (lucru usor de altfel pentru ca pe vremea aia cei care aveau calculator si deci mijloacele necesare puteau fi numarati de degetele unei maini) lucrurile s-au mai domolit, profesorii erau mai atenti la conduita, erau chiar profesori care au acceptat sa publice in Saporsan(poate din dorinta de a trece de partea elevilor, poate si-au dat seama de pe atunci ca alta cale nu era), iar ziua in care aparea fituica (o revista de 8 pagini A4) toti profesorii o citeau in cancelarie. Normal ca s-a cerut scaderea notei la purtare, normal ca erau supravegheati eventualii jurnalisti, normal sa se incerca intimadarea lor...dar totul s-a fasait cand Alin si ai lui au trecut la facultate. Pe atunci cam toata lumea (ma refer aici la prfesori) stia de autorii Saposanului si se bucurau ca au scapat de ei. Si totusi Saprosan a mai aparut o data cam pe la mijlocul clasei a XII-a. Si normal, in logica profesorala, daca initial o facea Alin, acum o faceam eu. Gresit, valentele mele de jurnalist au iesit foarte tarziu la vedere. Nu aveam nici o legatura cu revista. Si totusi eu si prietena mea Alina am fost "duse in consiliu" ca ultimele infractoare, ca fetele care fumau si se culcau cu baietii in buda, ca cei care nu reuseau sa invete... Ba mai mult mama a fost chemata la scoala, la fel si mama Alinei si ce a iesit e demn de o cu totul alta poveste. Revenind la consiliu, am zis ca este o experienta pe care nu o pot rata si de mana cu Alina am intrat in biroul directoarei. Imi amintesc si acum, erau vreo 5 profesori, mare parte care nu predau la clasa noastra. Toti si-au spus parerea, noi am sustinut ca nu avem nici o legatura cu revista. Nu ne credeau. Noi eram deja condamnate la scaderea notei la purtare si nu stiu cum e acum, da atunci, mai ales intr-a XII-a, era cam rau. Ba cred ca s-a pomenit si neintrarea in BAC, lucru ingrozitor. Oricat ne-am fi aparat noi nu aveam nici o scapare. Pentru ca pe mine nu prea aveau cu ce sa ma santajeze, pentru ca deja mama isi spusese parerea si se declarase mandra de mine daca as fi facut revista, au trecut la Alina. Careia i-au adus argumentul suprem. Ce ar spune tatal tau, pe atunci profesor universitar, de prostiile pe care le face fata lui. Pentru Alina tatal ei este un exemplu si tactica a dat roade. Alina plangea, ei ii spuneau, ea plangea si mai tare. Si toate cumva din cauza mea, da nici macar din cauza mea, din cauza lui Alin si nici macar dintr-a lui. Din cauza unor drepturi fundamentale ale omului care acolo erau incalcate cu nesimtire. Printre altele dreptul la libera exprimare si dreptul la opinie. Profesorii erau niste zei carora noi muritorii am indraznit sa le clatinam scaunul. A fost un mic cosmar, din care am iesit dupa ce eu i-am zis Alinei sa nu fie proasta sa se lase intimidata. Pentru ca nu facuse nimic. NU noi scrisesem al doilea Saprosan. Eram vinovate prin simpatie daca vreti. Dupa vreo 10 minute ne-au dat drumul. Nu stiam daca ii convinsesem. Dar pana la urma am scapat fara nota scazuta, cel care facuse Saprosanul recunoscuse si totul s-a spart ca un balon de sapun. Vroiam sa scriu toate astea pentru ca acum, la 10 ani de atunci, elevii sunt la fel intimidati, oprimati si ingraditi. De data aceasta la propriu. La Braila, intr-un liceu, elevii sunt inchisi in cladire pentru a nu face galagie si a nu deranja locatarii blocurilor din jur. Desi masura este proasta din start, nu asta e problema. Un elev a indraznit sa isi publice opinia in ziarul local. Si tot orasul a aflat de ororile profesoresti. Si s-a pornit o adevarata tornada contra celui care a scris, uitandu-se motivul initial. Suntem intr-o democratie in care elevii au dreptul sa circule unde vor ei, au dreptul sa isi ia mancare in pauza, au dreptul si sa chiuleasca, au dreptul sa se bucure pentru ca sunt tineri si pentru ca perioada liceului nu se mai intoarce niciodata. Parerea mea e ca totul se sparge in capul bietului elev caruia cumva i se taie aripile. Cine stie daca va reusi vreodata sa se mai exprime in scris stiind la ce se expune. Cine stie daca va mai urma cariera jurnalistica la care am vazut ca se pricepe. Cine stie daca isi va aminti frumos de perioada liceului... si toate din cauza unor profesori care habar nu au ce e aia practica pedagocica, unor profesori care nu au scapat de perioada comunista in care bata era principalul mijloc de invatare. Nu era mai simplu sa puna niste pereti fono-absorbanti, ca pe autostrada? Nu era mai simplu sa angajeze un gardian care sa potoleasca elevii? Nu era mai simplu sa roage elevii ca atunci cand trec prin curtea cu pricina sa nu urle ca descreieratii? Totul era mai simplu, dar din pacate ei au ales o metoda oprimanta, cea mai putin favorabila elevilor. Sunt curioasa, in timpul orelor profesorii care au o fereastra stau si ei inchisi in liceu? Povestea intreaga pe blogul lui
Marian, a carui initiativa cu
Obiectiv Junior este admirabila...
FOTO majoratul Alinei, 1994
Ieri am fost la lansarea Liberty Center, lansarea pentru jurnalisti. Ocazie cu care am mai barfit cu Isa, am mai pus tara la cale si am plecat acasa. Cand sa plecam obisnuitele cadouase care se cuvin unei astfel de lansari. Am luat punguta, am vizitat patinuarul si cinematograful 3D si am plecat dupa semnaturi, asa cum am scris in postul anterior. In taxi curioase cum suntem deschidem punguta sa vedem ce e acolo. Un reportofon. Olympus. Acu nu ma indoiesc de buna intentie a organizatorilor si nici nu e frumos sa critici pe cineva care tocami ti-a dat un dar. DAR, totusi sa dai reportofoane la jurnalisti??? Nu tu o agenda acolo, nu tu un material promotional...un reportofon. OK nu zic nu, bun si ala, pentru ca de bun jurnalist ce sunt nici reportofon nu am, da totusi...
