Va vine sa credeti ca de mult candva purtam rochii, bratari fixe si eram foarte slaba? nici mie nu mi-ar veni sa cred daca nu as avea pozele din perioada aia sa imi aminteasca...
Va vine sa credeti ca purtam bocanci si tricouri negre de dimineata pana seara, indiferent de anotimp? e perfect adevarat si mi-o amintesc prietenii mei din acea vreme pe care ii revad din cand in cand...
Va vine sa credeti ca aveam mai totdeauna parul drept si purtam coada de cal pentru ca nu il suportam desprins?
Va vine sa credeti ca, cateodata simt ca m-am pierdut pe mine pe parcurs? si ca am ajuns la 30 de ani mai goala de continut decat la 18 ani?
Acum am doar pantaloni, dau multi bani pe gablonzuri de la Meli Melo pe care nu le port niciodata, ma imbrac in negru doar daca sunt depresata, port foarte rar bocanci, nu imi strang parul pentru ca e prea comun si ma coafez de fiecare data cand ajung la Iasi...si la urma urmei ce era asa rau in pustoaica de 18 ani pe care m-am chinuit din rasputeri sa o ascund pana acum???
9 comments:
nu era nimic rau in ea. ar trebui sa o aduci mai des la lumina. poti ince prin a purta gablonturile de la meli melo. de ce nu exista imbatisari virtuale? dar cred ca ne putem imagina una mai ales ca acum ai mare nevoie de una...
Cred ca e smily ala cu imbratisare, da nu stiu cum se face. Pai stai sa vezi ca acum trebuie sa asortez gablonzurile cu ceva si de obicei nu am cu ce, pentru ca le cumpar la nimereala pe principiul - imi plac, oi vedea eu cu ce le asortez - si apoi dimineata in loc sa ma gandesc cinci minute ce cercei sau bratari sa imi pun, iau aceleasi bijuterii pe care le port de ani intregi si salvez timp...
Si eu simt uneori ca m-am pierdut pe parcurs. Nu stiu de ce, la naiba, avem 30 de ani, sintem in floarea virstei! E drept, avem responsabilitati, dar o fi atit de mari? Care o fi cauza golirii de continut, atunci?
Aaa, si ti-am spus ca urasc sa-ti dau dreptate? :)
Ce bine imi pare ca macar cateodata trebuie sa imi dai dreptate... Aproape ca mustacesc acum de bucurie... Apropo Andrei tu iti mai aduci aminte cum aratam cand ne-am intalnit? oare ce vroiam atunci? nu cred ca traiam degeaba, da eu pur si simplu nu mai stiu cum de asa de repede am ajuns oameni mari:( Si nu cred ca avem responsabilitati mai mari acum, ca stii cum e responsabilitatile cresc direct proportional cu varsta si inca noi nu am ajuns cu credite in banca si cu copii, astea responsabilitati, dupa parerea mea...
Ma bag si eu in vorba...si eu ma simt "mai goala" la 24 (aproape 25) de ani..decat eram la 16..sau chiar la 19, cand te-am cunsocut pe tine, Ralu.
Asta probabil pt ca nu am o cariera asa de succes pe cat visam, si de ce nu pt ca sufleteste inca nu mi-am gasit "perechea". Asa ca, Ralu Si Andrei, macar la capitolul asta voi stati muuult mai bine ca mine, da' poate pana la 30 ma redresez si eu :)).
Isa
@ Isa
Iti tin pumnii, si chiar iti doresc din toata inima sa te "redresezi" la capitolul asta :)
Pe de alta parte, ai dreptate: "golirea" tine si de faptul ca acum dorim ceva chestii (gen cariera) pe care inca nu le avem. Si e tragic, ca altii de virsta noastra... :) Poate de aici unele frustrari, si poate de aici o parte din "golire"...
M-ati inteles gresit. Eu chiar nu sunt frustrata ca nu am inpliniri profesionale pentru ca slava Domnului tot ce mi-am pus in cap am facut in domeniul asta. Acum totul tine de fine tunning cum spune seful meu. Singura chestie pe care nu am incercat-o in Bucuresti e sa fiu sefa, da nu ma grabesc mai ales ca la capitolul rabdare stau din ce in ce mai rau... Despre viata personala nu cred ca e cazul sa vorbesc pentru ca iarasi mai mult decat am acum nu imi doresc. Si iarasi de fine tunning ar tine un copil, da cu intrebari existentiale gen cele din postul pe care il comentam zic eu ca nu sunt inca pregatita de acest pas. Desi cand va veni cred ca voi gasi in mine curajul sa o fac si pe asta.
Eu acum trec printr-o perioada depresiva, ar trebui sa fiu vesela si nerabdatoare ca plec la Londra in mai putin de o saptamana, dar sufar si am intrebari existentiale cand vad ce se intampla in jurul meu. Si inca atunci cand am scris postul asta nu se intamplase nimic... De aici cred ca se trage si ce am scris. Eu nu vorbesc de o golire in sensul ca imi lipseste ceva ci in sensul ca am pierdut ceva. Am gasit de curand schitele mele de articole din facultate. Pana si alea, desi sunt sigura ca am evoluat intr-un fel sau altul, sunt mai bune decat orice as incerca sa scriu acum. Fraze scurte, concise, la obiect, lucru pe care am uitat sa il fac. Si tot de curand am redescoperit jurnalul pe care l-am tinut cu Alin in primii nostri ani. Am apucat sa citim nitel din el cat sa ne dam seama ca acum suntem alti oameni, oameni care desi au realizat multe simt ca nu au realizat nimic tocmai ca pe parcurs s-au pierdut pe ei...
Nu stiu daca intelegeti, da cateodata e nevoie doar de un pas sa ajungi acolo unde ai vrut, un pas care uneori este foarte mare...si ce te faci daca odata facut pasul realizezi ca nu ai ajuns unde vroiai sa ajungi si ca mai e un pas... Intrebari existentiale asa cum am mai spus, da nu va ingrijorati pentru ca nu este cazul. Eu sunt bine as vrea candva sa ne mai vedem cu totii intr-o camera mica, atata tot...
camera mica...m-ai emotionat, Ralu.
da, si eu vreau sa ne mai strangem cu totii intr-o "camera mica"...
@Andrei
Asta cu negasirea jumatatii are si partea ei buna..pentru ca la mine cautarile sunt dulci :D :))) miss u Andrei!!
Isa
Presupun ca esti prea mica sa iti mai amintesti de Pasarea Colibri. Aveau ei o piesa Vis de Primavara pe care o ascultam la disperare cand eram mici. Stateam la Alin in camera care nu era tocmai mare si cantam "O camera micuta, dar de prieteni plina,
Ce-aveau si foc in suflet si-n ochi aveau lumina,
Idei musteau in aer, sa stai si sa tot stai
Si asta a fost totul in acea zi de mai..."...si cam prin mai e ziua lui Marian, daca nu ma insel eu...deci la asta ma refer eu... Normal ca nu vreau o camera micuta, ca acum as da nastere la tot felul de interpretari, dar as vrea foarte mult sa ne intalnim toti undeva...
Post a Comment