Noii mei vecini

Merită să scriu despre ei vă asigur. Noii mei vecini sunt nişte conaţionali, ca să nu le spunem pe nume că nu e frumos. Şi plină de prejudecăţi am şi pornit să îmi cumpăr uşă din fier cu 8 yale. Numai că nu mă fac la ce credeam eu că mă pot face ci mă fac cu nervii. Au un copil, că nu am identificat încă ce naţie e, fată sau băiat, care toată ziua zdupăie prin casă. Şi chiar dacă sunt cumva perete în perete cu mine se aude de parca mi-ar juca pe creier. Iar copilul nu spune mare lucru decât "Vine poliţia" şi "P__a, p__a, p__a" şi fuge prin casă, îmi imaginez că sare de pe o canapea ceva, deschide uşa la intrare ţipă pe scara blocului...iar vecinele mele puritane nu zic nici pâs că doar e vorba de un copil şi copilul trebuie să se joace chiar şi pe creierii mei. Aşa că o uşă de fier oricât de plină de yale ar fi nu izolează fonic. Cum de ştiu asta? de la vecina de pe acelaşi palier da cumva diametral opus faţă de mine. Sună azi cineva la mine la uşa, la vreo 5 min după ce venisem de la serviciu. Probabil are vizorul cu colţ că nu îmi dau seama cum de se cronometrase aşa de bine. Vecina. Pentru că nu am făcut efortul de a le cunoaşte deschid cu Dea cumva în spatele meu, că doar nu toată lumea citeşte blogul asta şi nu toată lumea ştie că Dea e de fapt un mâţ mai mare... Şi începe să îmi turuie, că să nu mai las copilul singur în casă că deranjează vecinii. Eu prin copil am înteles Dea şi mă pregăteam să îmi cer scuze, când îmi reproşează vecina că am învăţat-o să şi vorbească urât. Ultima dată când am verificat, Dea nu deprinsese graiul omenesc, deci nu era vorba de copilul meu şi deci nu era vorba de mine. Îi explic că nu am copil, o lămuresc cumva şi o las să plece. În vreo 30 de min vine acasă "plodul urlător" şi începe să urle... Şi revine vecina, tot la mine, cumva decisă că eu am copii. Şi ca două codoaşe ascultm la uşa conaţionalilor. De acolo se auzea. Şi sunăm amândouă la uşă. Şi facem reclamaţii. Aşa că am făcut-o şi pe asta...