Istanbul, here I come

Hai că v-am înnebunit cu Turcia şi cu Istanbulul. Parcă nici la Londra nu a fost o aşa de mare frăsuială... Acum sunt în euforia aia dinaintea plecarii şi nu îmi vine să fac nimic decât să visez. Numai că mă duc astăzi la serviciu şi acolo nu prea e timp de visare şi nici măcar nu mi-am scos geamantanele sau nu mi-am planificat ce haine să îmi iau. Nici nu ştiu cât de cald sau frig este acolo... Oricum, cu bagaje făcute tacticos sau în grabă, noi mâine dimineaţă plecam în Turcia. Mergem cu maşina şi stăm la un hotel în Sultanahmet, adică undeva în centru aproape de obiectivele turistice. Mai multe detalii (cum spunem noi înaintea unei relatări) vă voi furniza mâine. În plus hotelul are internet wireless free şi dacă nu voi fi obosită voi posta poze în fiecare zi aşa cum v-aţi obişnuit...

Raluca's right to shoes

Este adaptarea titlului unui episod din Sex and the city. Carrie acolo este nevoită să se descalţe în casa unor prieteni cu copii mici şi rămâne fără papuci. Dacă sunteţi fani ştiti despre ce vorbesc şi ştiţi şi finalul episodului, care pe mine m-a uns la suflet.

Acum povestea mea: după ce am trecut de rezervări, revizie maşină şi am făcut rost de bani pentru Turcia am dat de alte probleme. Pai ce credeaţi că e aşa uşor să pui la punct o călătorie? Aşdar pentru 5 zile de stat în Istanbul am nevoie de 5 tinute. Adică blugii, ei hai două perechi de blugi şi 5 tricouri. Plus pijama, plus două tinute pentru drum. Acum ţoalele sunt ţoale, le împachetezi şi aia e. Da pantofii? Că eu am o grămadă de pantofi şi fiecare se potriveşte unei anumite bluze. Aşa că pentru 5 tinute am cam 2 perechi de pantofi plus unii comozi, cum ar fi crocşii. Şi asta pentru că am fost eu drăguţă, că altfel erau 3 perechi de pantofi şi crocşii...

Problema nu ar fi fost mare dacă nu decidea Alin să luăm doar un geamantan, bazându-se desigur pe experienţele anterioare, când numai geamantanul meu era cât tot portbagajul. Şi cică e musai să renunţ la o pereche de pantofi. Dileme, dileme...şi mai e aşa puţin până la Istanbul...

Alin şi chitara

Postez trei poze pentru că am promis. Trebuie totuşi să spun că Alin habar nu avea de punerea pe net a unui filmuleţ. Mai mult am înţeles că îl rugase pe Cătălin să nu "îl pună pe youtube". Acum dacă mesajul a ajuns şi dacă se va acţiona în consecinţă...rămâne de văzut... Probabil că în viitorul apropiat sau îndepărtat am să scriu pe blog ce cred eu că poate ajunge pe un blog, ce consider sunt lucruri personale şi promit să caut dacă a întocmit cineva o deontologie a blogerului... pentru că m-am lovit de multe ori de noţiuni încă nescrise, iar regulile din jurnalism nu se aplică pentru că bloggingul nu e jurnalism.

Alin chiar în prima zi de după ziua în care îşi achiziţionase chitara. După cum vedeţi Dea era un pic speriată, dar după ce a mirosit-o şi a înţeles că nu i-ar putea face rău s-a acomodat cu chitara. Ba mai mult a încercat chiar să îşi facă pernuţă din husa chitării, dar a intervenit Alin şi a oprit dezmăţul

O fotografie din aceeaşi serie cu cea de ieri.

Întreaga formaţie, dacă poate fi numită aşa, Alin, Dan şi Răducu.

O rectificare se impune

Casa mea, cea vesnic dezordonată a ajuns pe bloguri. Mai exact pe blogul colegului lui Alin, Cătălin Mihăilă. Într-o zi vin eu obosită de la serviciu şi îmi văd casa învadată de basul şi cu toba "imaginară". Basul este al lui Alin şi deocamdată îl considerăm doar o trecere prin "Criza anilor 30". Nu am scris de el pe blog pentru că teoretic nu aveam voie, da acu că s-a dat drumul revin mai pe seară cu pozisoare. Iar toba era musai să fie imaginară pentru că altfel ar fi trebuit să spargem un perete ca să încapă sau am fi dat toţi vecinii afară...iar tobele virtuale nu se pun ;) Acu precizările: formaţia nu se cheamă Ratatuile sau Les Racailles (a trebuit să copiez de pe blogul lui, că la aversiunea pe care o am eu pentru franceză toate îmi sună la fel) ci The Păcălics. Iar eu tot mai sper să fie o toană care să se termine repede la fel că vioara, bicicleta, volanul, joystick-ul, elicopterul cu telecomandă şi alte nimicuri ce stau acum îngrămădite în cămară... Apoi, Dea nu este mascota nimănui, iar în ultimul clip îşi roade pernuţa pentru că vrea să doarmă...de altfel întreaga chestie o plictiseşte. Şi când repetă Alin doarme de nu are treabă, în timp ce eu din acelaşi motiv nu reuşesc să pun geană pe geană... Şi apoi, Cătălin a promis că înregistrările nu vor fi făcute publice, pentru că la urma urmei sunt nişte înregistrări private. Am să mă interesez dacă Alin chiar ştie de publicarea lor pe blog sau măcar dacă le are în vreun fel...

Richard Hammond la Bucureşti?

Nu ştiu dacă ştiţi că printre picăţele eu şi Alin urmărim emisiunea Top Gear. Când am fost la Londra am ezitat indelung intre colecţia Sex and the city şi cea a Top Gear. Erau la fel de scumpe, 60 de lire, iar eu le vroiam pe amândouă. Până la urmă am ales prima variantă pentru că mă uit la Sex and the city mai mult decât la Top Gear, iar Alin nu a luat colecţia pentru că avea el o teorie legată de plăcerea privitului la TV...

Treaba e că în noaptea în care mi-a fost rău la Londra, iar Alin credea că delirez, eu tot îl auzeam pe Richard Hammond. Şi nu deliram. Era la trei emisiuni diferite pe trei canale diferite...

Ieri ni s-a oprit lumina. Şi după ce am înţeles că nu prea puteam face nimic decât să aşteptăm 3 ore în semi-întuneric, am plecat pe străzi cu gandul să vedem un film. Film nu am văzut că erau numai porcării. Dar, la Palatul Parlamentului vedem o maşină. De fapt Alin vede o maşină, iar eu îl văd pe Richard Hammond. Şi iar a crezut Alin că delirez... În fine, ajungem acasă, aprindem televizorul şi ce auzim...că într-adevăr echipa Top Gear se află în România. La care Alin spune: "păi ce tu nu ai fost la Londra?...a venit şi el la Bucureşti"... de parcă ar fi acelaşi lucru:))

PS. poza am furat-o de pe blogul lui Iosif Buble, pesurse.ro

Schimbi blogul, schimbi norocul

Aşa cred că trebuie transformat proverbul pentru a se adapta la era blogeristică. Mi-am schimbat aspectul blogului şi sper să îl schimb cu totul, la modul că va fi mutat pe un site cu mai multi giga disponibili şi cu mai multe rubrici... Să spunem că este o fază de tranzit cu care sper să nu vă şochez sau obosesc ochii. Lucrurile s-au mai aranjat în Casa di Caranfil, adică Alin a promis solemn că undeva pe săptămâna viitoare voi ajunge la Istanbul. Practic a fost nevoie doar de nişte vorbe bune din partea Isei (pentru care îi mulţumesc) pentru a-mi lua inima în dinţi şi pentru a pune în mişcare greoaia maşinărie care ne va duce într-un final la Istanbul. Când totul părea pierdut am găsit ieri bilete de avion ieftine, am gasit un hotel cu o vedere superbă, la fel ieftin şi am găsit şi gazdă pentru Dea. Toate ieri şi toate după un telefon. Nu e super??? Aşa că totuşi s-ar putea să ajung la Istanbul...ar mai fi problema banilor, care am înţeles că se va rezolva undeva pe vineri. Până atunci aşteptam şi reînnoim planurile. Istanbul here I come!!!

Prin Bucureştiul de altădată - Fata cu câine şi Biserica Domniţa Bălaşa

Nu m-am întâlnit cu nimeni week-end-ul ăsta şi nu am făcut nimic special. Nu îmi cer scuze deşi ştiu că sunt câţiva prieteni care probabil se întreabă de ce nu am dat nici un semn. Cumva am vrut să stau acasă, să stau cu Alin şi Dea. Nici curăţenie nu am făcut. Nici mâncare. Am stat pur şi simplu. După ieşirea de ieri probabil că veţi spune că am plecat în căutare de biserici prin Bucureşti. Nu e deloc aşa, doar că nu ştiu de ce bisericile şi Bucureştiul vechi îmi tot ies în cale. Astăzi am fost din nou la Târgul Ţăranului de la The Arc. Mi-am luat bunătăţi şi lavandă. O plantă firavă, cu promisiunea că va creşte într-o tufă frumos mirositoare. Va fi o noutate şi pentru mine să cresc o plantă, sper să îmi iasă...

La târg am dat peste Andrei Barbu şi peste plantele lui. M-au fermecat gălbenelele uscate

şi Florile de Nalbă...ce culori pentru nişte flori uscate...

Apoi am întâlnit-o pe fata cu câine. Nu am stat să caut ce e cu ea, doar m-am întrebat cum de nu am văzut-o până acum...

Pentru că Alin a parcat în altă parte faţă de alte dăţi am plecat pe străduţe în încercarea de a ieşi din zona Rahova. Am trecut cu siguranţă de Casa Poporului, iar Alin a fost bulversat de străzile închise şi am ajuns din nou pe străduţe. Când începusem să ne pierdem speranţa şi deja instalam GPS-ul am dat de o biserică fabuloasă. Biserica Domniţa Bălaşa

M-au impresionat culorile şi lucrătura. M-au impresionat inscripţiile ce semănau cu cele de la Westiminster. Mi-a plăcut de la prima vedere...

Biserica este ascunsă printre blocuri, la fel ca mai toate bisericile aflate în zona Unirii şi Casei Poporului, din această cauză nu prea poţi să faci o poză decentă a întregii biserici. Plus vegetaţia din jur o ascunde privitorului. Nu aş şti să mă întorc la ea, iar Alin zice că e pe lângă palatul de justiţie. Pe mine m-au indus în eroare blocurile din jur care seamănă perfect cu toate blocurile din zonă....

Nu am putut intra pentru că se făceau botezuri pe bandă rulantă, în biserică erau 3 copii, iar afară aşteptau încă 2, aşa că am strâns castane cu care mi-am umplut buzunarele şi mai apoi balconul şi am făcut un tur al bisericii.

Este impresionantă. Este frumoasă. Şi este de vizitat...un alt loc de care m-am îndrăgostit în Bucureştiul ăsta cenuşiu...

On a gloomy day - Într-o zi mohorâtă

Am găsit o bisericuţă mică în spatele unui bloc mare

Am regăsit România

M-a plouat

Am ascultat clinchetul clopoţeilor

Am iertat greşelile gramaticale

Am admirat oamenii la muncă

Alin şi-a cumpărat oală pentru răsturnat mămăliga

Am observat dragostea

Am fost, pentru o clipă, în alt secol

Am mirosit flori frumoase

Am găsit un băieţel fain...care mi-a dat o floare...

Mi-am imaginat Bucureştiul altfel

Am descoperit Biserica Antim

Şi i-am admirat decoraţiunile

Vă mulţumesc că mă citiţi

Criza anilor 30 s-ar părea că m-a prins din urmă. Sunt tristă că nu voi avea o zi aşa cum am visat-o. Sunt tristă că s-a amânat sau poate anulat vizita la Istanbul. Sunt tristă că nu sunt lângă ai mei. Şi în general sunt tristă... Nu prea îmi mai vine să scriu nimic pe blog, dar pentru că am văzut că în continuare sunt citită am să continui... Vestea bună e că a revenit Eliza în Bucureşti şi că macar am pe umerii cui să îmi las tristeţea...

Bricheta colegului meu

De obicei tot ce se întâmplă la radio este extrem de serios, iar cei care au cât de cât legătură cu acest domeniu ştiu că glumesc. E fun să lucrezi în radio, aproape la fel de fun cum îşi imaginează puştii care vor să ajungă la radio îndemnaţi de cântecul lui Tudor Chirilă... După ce a apărut cu o brichetă din aia cu lumină, iar dacă o puneai pe perete aăprea o fată mai mult sau mai puţin îmbrăcată, colegul meu a recidivat.

La o primă vedere zici: ce mumos, o brichetă cu desene animate. Apoi descoperi că iepuroaica are nişte sâni. Apoi descoperi nişte urechi acolo unde nu ar trebui să fie urechi... Am încercat să fac o poză mai de aproape...

Fun, nu?

La 37 de ani Esca nu e bătrână

Nu o cunosc personal pe Andreea Esca şi nu o mai admir de ani buni. Iar gluma că eu fac jurnalism doar ca sa o inlocuiesc pe Andreea Esca este doar o glumă şi nimic mai mult:). S-ar părea că totuşi cineva o va înlocui pe longeviva (vă place asta...limba de lemn sa trăiască) prezentatoare TV. Am aflat de aici apoi am ajuns aici şi m-a intrigat o frază: "Întîi de toate, PRO TV ne-a adus la cunoştinţă faptul că Andreea a fost, este şi va rămîne, la cei 37 de ani ai săi, foarte apreciată în PRO, ceea ce n-a negat nimeni. "

Păi cum "la cei 37 de ani ai săi"? e ca şi cum ai spune că Esca e deja bătrână şi poate ar fi mai bine să fie înlocuită cu o pipiţă blondă, probabil adusă din Moldova (nu mă înjuraţi că ştiu ce spun şi nu mă refer aici la Oana Andoni) şi mai plăcută privitorului. Păi domnilor jurnlişti nu aţi aruncat niciodată nici un ochi la televiziunile de ştiri străine? O chestie obligatorie, zic eu, dacă vrei să opinezi pe seama vârstei Andreei Esca... Probabil că nu, că altfel aţi fi văzut pe la CNN şi BBC numai doamne de peste 37 de ani. Şi chiar doamne care îşi fac treaba de zece ori mai bine decât prompteristele blonde. Mie una mi se pare că prezenţa Andreei Esca pe micul ecran este singura dovadă de normalitate într-o piaţă media care geme de prompteriste frumos aranjate care habar nu au să se abată de la textul scris. Şi să nu îmi spuneţi că şi Esca e prompteristă pentru că refuz să cred. Am înţeles că în tinereţe a făcut teren, deci ceva ceva tot mai ştie. Şi apoi în atâţia ani de dat ştiri şi proastă să fi fost şi tot ştia cu ce se mănâncă...şi nu puteţi spune că Esca e proastă...

Târgul ţăranului

Am luat o pauză din studiul Istanbulului şi am mers dimineaţă la Târgul Ţăranului. Este târgul la care vroia Alin să ajungă acum două săptămâni. De data asta l-am prins deschis, numai că nu ne-am dat seama că mâine începe şcoala, iar piaţa de flori de alături era plină. Şi de aici aglomeraţia, gălăgia, mârlanismele...că doar români suntem... În schimb târgul era foarte fain. Eu am prins doar vreo 5 producători, dar ne-am luat de toate. Brânzeturi şi cărneturi şi chiar şi mentă uscată, de care căutam de ceva vreme. Am cunoscut un om interesant, de la care sper să îmi iau lavandă în ghiveci, da săptămâna viitoare că acum nu mai avea. Cică târgul e deschis în fiecare week-end, iar săptămâna viitoare se mai deschide unul la Muzeul Ţăranului. Ah, ce îmi place toamna...

În Istanbul o fi frig acum?

E clar am dezvoltat o obsesie. De două zile numai despre asta vorbesc, numai la asta mă gândesc. La mersul pe jos de să te doară picioarele, la croaziere pe Bosfor şi la umblatul prin bazar. Teoretic am pus la punct totul. Adică am convins Alin. Am gasit hotel. Am decis ca mergem cu trenul sau masina, depinde de cat de scump şi plin e trenul. Mi-am luat concediu. Acum sa vedem daca avem bani. Şi cam aia e. Mergem la Istanbul. Am citit mai toate sfaturile. Teoretic ştiu toate preturile de intrare şi zilele în care obiectivele turistice sunt deschise. Am identificat pe harta hotelul şi distanţa până la punctele de atracţie. Aşadar nu prea ştiu ce ar mai fi de făcut. Şi mai sunt două săptămâni bune până atunci. Şi ca să nu credeţi că întrebarea din titlu nu e retorică, aflaţi că mi-am pus pe pagina de start de la google şi temperatura din Istanbul. Azi vor fi intre 20 şi 24 de grade şi va ploua... Ce tare ar fi: nu ne-a plouat deloc la Londra şi ne plouă la Istanbul... Daca vreţi pot să dezvolt în mii de forme tot ce am scris până aici. Chiar acum, de fapt astăzi m-am trezit la 7 cu gandul să mai caut ceva, să mai aflu ceva. Acum şi dacă nu vom merge, măcar am visat frumos timp de câteva zile...

O bucureşteanca nu s-ar fi cuplat niciodată cu un moldovean

E o afirmaţie contradictorie, cel puţin pentru mine. Să mă explic. Eram la Cora, în parcare. Alin plecase să ducă coşul, iar eu mă urcam în maşină. Când vecinul de parcare mi-a spus propoziţia din titlu. Acum: 1. Să mă simt bine că lumea m-a asimilat cu o bucureşteancă sau dimpotrivă să mă simt rău că am zăbovit destul pe aceste meleaguri? 2. Să mă simt jignită că Alin era moldoveanul şi nu eu, cea care declară sus şi tare că e moldoveancă? 3. Să mă bag în pământ de ruşine că împotriva originilor mele moldovene nu i-am zis un "da mai duti dracului, uăi" din toată fiinţa mea? 4. Să râd din toţi rărunchii că sunt şi oameni mai nefericiţi decât noi care se cramponează în regionalisme dintr-acestea? 5. Să fiu indignată că împotriva firii mele războinice nu am reuşit decât să râd cu poftă şi să îl las pe prost să creadă ce vrea? E ciudat, că după câte am pătimit eu din cauza bucureştenilor şi după câte zile plânse prin parcuri am petrecut eu nu mă mai afectează. E doar un fapt divers şi atât... E ciudată lipsa asta a mea de revoltă contra acestei întâmplări. Da la urma urmei ce pot face? vor exista totdeauna bucureşteni care îi vor urî pe moldoveni şi vice-versa şi mai ales vor exista totdeauna oameni care nu vor zăbovi în a-şi striga în gura mare convingerile... Răspunsul: EU NU SUNT BUCUREŞTEANCĂ!!!

Am stat trei ore în compania domnului Cohen

Nu pot numi concert ceea ce am privit şi la ce asistat vineri seară. A fost o întâlnire cu vechi prieteni. A fost o seară memorabilă. A fost total diferit de Madonna, cu care am tot făcut comparaţii spre disperarea prietenilor mei. Domnul Cohen îşi salută publicul prin ridicarea pălăriei. Domnul Cohen îşi saluta prin acelaşi gest colegii de scenă, pe care i-a prezentat de trei ori. Domnul Cohen a acordat publicului 5 bisuri, după ce pleca ţopăind de pe scenă. Domnul Cohen a interacţionat cu publicul şi a fost ascultat în linişte de cel puţin 7000 de oameni. Domnul Cohen a făcut spectacol cu mijloace mult mai rudimentare decât ale Madonnei, dar a făcut spectacol. A cântat live (nu spun că Madonna nu ar fi făcut-o) trei ore fără 25 de minute, a dansat puţin, a cântat la chitară şi orgă. A fost om şi asta s-a văzut în România. Nu mi-a venit nici măcar o dată să huiduiesc, în schimb am ascultat concertul cu lacrimi la ochi şi cu sufletul la gură. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut şi la Madonna, dar prietenii mei au dreptate: cele două concerte nu pot fi comparate...

Ce a fost nasol? Articolele publicitare ridicol de scumpe. Un CD costa 100 de lei, iar o vedere 10... O insignă 25, o sacoşă 70, iar un tricou 80. Mult chiar şi pentru mine care nu mă uit la bani când e vorba să vreau ceva...

Apoi regret să spun da românii sunt nişte bădărani. La fel s-au plimbat unii tot concertul. Înţeleg îi tăia pişarea, da mai stateau să îşi mai ia şi bere? sau e corect să spun că nu aveau ce căuta acolo, pentru că Cohen nu se ascultă cu paharul de plastic cu bere în mână. Apoi VIP-urile, care aveau un stand special pentru ele în dreapta scenei. Le dădeau băuturi gratis, iar VIP-urile (Very Impolite Person) autohtone au considerat că e mai important decât ce se întâmpla pe scenă. Până la finalul celei de-a doua melodii VIP-urile s-au perindat de la bufet la locurile probabil primite gratis. Avem nişte VIP-uri de tot rahatul...

Totuşi oamenii nu erau aceeaşi ca la Madonna. Mult mai puţine piţi...la 7000 de oameni au fost vreo 20, dar din alea cu unghii lungi roşu fosforescent şi la mâini şi la picioare sau din alea cu cizme croşetate orignal albe acum murdare şi bineinţeles din care li se vedeau unghiuţele roşu fosforescent. Piţi târâte probabil de prostocii cu care umblă pentru că era trendy să bifezi şi concertul ăsta. În schimb în jurul meu erau numai străini, iar un domn din faţa mea a ascultat primele melodii cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Oameni cu bun simţ care au fumat în spatele scaunelor sau între rânduri şi care parcă nu au lăsat dezastru în urmă... Oameni care la bisurile lui Cohen au stat în picioare şi au aplaudat fiecare mişcare a artistului... Mă bucur că există şi oameni din aştia...

Istanbul

Studiez intens de vreo câteva zile posibilitatea de a pleca la sfârşitul acestei luni la Istanbul. E una dintre destinaţiile de neratat din viaţa mea alături de Cairo şi Tokio şi bineinţeles ţările ale căror capitale sunt. Istanbulul e aci la o zvârlitură de băţ şi acum mi se pare şi mai ok ca preţ decât celelalte două. Ziceam că studiez. Întâi mi-am întrebat prietenii cam care ar fi de acord să meargă cu noi. Şi ciudat vor toţi. Apoi cu ce mergem? Cu maşina, dar suntem limitaţi la 5 locuri, sau cu trenul, dar am înţeles că ar fi periculos, habar nu am de ce... Şi eu aş alege maşina că mai vezi una alta, te mai opreşti... Aş alege şi trenul că nu mai are Alin tot felul de restricţii... Bine eu aş fi ales avionul, da cică e mai funn cu maşina sau trenul şi cică şi mai ieftin... Facem un city break (adică un week-end plus vreo două zile) sau sejur (adică o săptămână). City break it is, pentru că prietenii mei nu prea mai au concediu şi pentru că am auzit că în aproximativ 4 zile poţi vedea tot ce se vizitează. Apoi ar mai fi perioada. Când la sfârşitul lunii? Că ziua mea totuşi aş face-o în ţară... Întrebări şi dileme şi parcă văd că mă apucă sfârşitul lunii şi vegetez prin vreun parc prin Bucureşti... Apopo aţi văzut că a venit toamna? yupiiii, toamna este anotimpul meu favorit. În afară de momentul ăla în care trebuie să schimbi sandalele cu pantofi şi să îţi mai iei o haină pe tine, moment pe care eu îl ratez cu vreo două zile, toamna este super. Nu mai sunt căldurile alea de vara, copacii au culori nebănuite, dimineţile sunt reci de te trezeşti să îţi pui o pătură pe tine, serile sunt mai reci, apar florile şi chiar şi zilele ploioase au farmecul lor... Îmi place toamna...asta e... Şi vreau la Istanbul...

Dacă e vineri e Leonard Cohen

Scriam acum vreo două săptămâni că mi-am luat bilete la Cohen. Şi uite că a trecut timpul şi mâine e concertul. Abia aştept. Am verificat locurile, au rămas la fel poate sunt un pic mai în faţă, de la mutarea pe stadion... De fapt la Madonna m-am dus că era un eveniment, la Cohen mă duc pentru că îmi place... Am mai scris din când în când câte o menţiune, două despre el. Când am mers de la Budapesta la Viena am ascultat Cohen şi acele două ore mi-au rămas întipărite în memorie, de mă ia cu fiori doar când mă gândesc. Frumoase oraşe, Budapesta şi Viena, frumos drumul cu Cohen. Bine eu îl ştiu de când aveam vreo 18 ani şi ascultam casetele lui la un casetofon parabulit la Alin în cameră cu Marian, Irina şi Andrei. Anul trecut am ratat concertul că eram prin Budapesta, anul ăsta nu îl mai ratez...

Viaţa la 30 de ani

Coc un post din asta cam de cinci minute aşa că fiţi îngăduitori cu ce va ieşi. De dimineaţă, adică fix de o oră, mă bântuie gândul că am 30 de ani. Ce mai contează câteva zile??? Am 30. La Alin nu am văzut schimbări majore după "schimbarea prefixului" da el e băiat, el oricum până la 35 habar nu are ce e cu el şi apoi vine criza anilor 40...aoleu ce mă aşteaptă...da acum despre mine. Nici la prietenele mele care au sărit de 30 nu văd vreo schimbare sau poate se prefac cu toatele ca să văd pe piele proprie cum e. Cert e aşa: nu am casă, nu am copil şi nu m-am căsătorit. Da astea sunt deziderate pe care nu mi-am dorit încă să le cuceresc. În schimb am o relaţie luuuuuuuunga şi frumoasă cu Alin, am cea mai frumoasă căţea din lume şi nu a fost casă pe care să o fi dorit şi să nu o am... Apoi am o minte ageră, am simţul umorului, sunt prietenoasă şi drăguţă aşa că ce mai contează dacă până la 30 de ani am îndeplinit sau nu anumite targeturi impuse de societate? Acum altă treabă: cum marchez sărirea pragului ăsta? m-am gândit să îmi duc prietenii la un loc unde se fac petreceri pentru copii... e un pic trasnit şi nu cred că vor gusta cu toţii gluma. Da nici să îi duc la un restaurant nu aş vrea. Pare prea comun şi 30 de ani e chiar ceva... Nu ştiu, mă gândesc încă... Şi am să vă anunţ dacă simt vreo schimbare ceva...