Cred că mai am cel puţin un post cu titlul ăsta...da ce să fac dacă mă apucă la fiecare întoarcere în ţară... Acum dacă mă întrebaţi aş pleca şi pe aeroportul din Forli, aş pleca oriunde numai să nu stau acasă, la serviciu şi iarăşi acasă. Oare nu există un job care să presupună jurnalism, călătorii şi bani de călătorii...nu mulţi...cât să îţi permiţi şi o îngheţată? Cred că aş fi candidatul perfect...eu şi alţii ca mine...
Ştiţi cum e cu mine, când plec undeva am o groază de trăiri. Când aflu că plec mă bucur teribil. Apoi începe pregătirea...nerăbdătoare caut un ghid, dacă e cel care să îmi placă abia aştept să ajung acasă să îl rasfoiesc. Apoi când găsesc un răgaz îl citesc pe-ndelete şi marchez cu stickere locurile care mă interesează. Apoi aştept, da e o aşteptare dulce, presărată din când în când cu sentimentul acela fain că în x timp pleci undeva... Cu vreo săptămână înainte, dacă nu şi mai devreme încep căutarea pe site-uri, pe forumuri, pe bloguri(de exemplu Italia mi-aş fi dorit să o văd aşa) şi desigur îl înnebunesc pe Alin cu informaţiile noi. De cele mai multe ori, în ultima vreme, bagajul îl fac pe ultima sută de metri, înainte mă gândeam din timp, îmi şi notam chiar ce aş vrea să iau la mine. Apoi plecarea...freamătul ală că o fi bun avionul? sau am făcut tot ce trebuie maşinii? Apoi vizitarea când chiar că mă doboară trările. Bucurie, mai ales bucurie. Aviditate pentru nou. Dureri de picioare şi febră musculară. Şi mai ales fericire că sunt într-un loc nou, că aparatul are baterii şi face mii de poze şi că nu plouă. Tristeţea vine cu vreo două zile înainte de întoarcere. (În Italia au venit şi nervii de pe aeroport) Apoi frustrare că nu am apucat să văd tot, că nu am apucat să acumulez tot. Apoi melancolie...de unde izvorăsc posturi ca cel pe care tocmai l-aţi citit...
No comments:
Post a Comment