Din experientele unei viitoare şoferiţe...

Cred că va fi unul dintre ultimele articole pe această temă pentru simplul motiv că mai am o oră şi termin şcoala, o oră zic eu, ea de fapt e o şedinţă, deci două ore... Cam am învăţat să conduc în timpul ăsta, fac parcări laterale, întoarceri din trei manevre, am mers chiar şi cu viteza a treia, nu mă pricep neam la garări şi refuz să fac aşa ceva, dar în schimb ştiu să îmi păstrez banda şi parcă nu prea îmi mai iau claxoane la semafor... Ăsta e progresul meu, acum vedem cum mă împac cu actele, cu legislaţia şi la final cu traseul... Mai e niţel până acolo... Aşa experienţe de scris pe blog nu prea am mai avut. Am ajuns la o înţelegere cu pietonii, mai ales când am văzut că nu e musai să opreşti şi să pleci cu I-a când îi vezi... Am făcut şi plecări şi opriri în pantă şi rampă, da bine astea le voi definitiva la Iaşi. Şi cam asta e tot... Ştiu că nu ştiu să conduc şi probabil o perioadă tot voi aştepta să îmi spună instructorul ce să fac, dar încet încet voi ajunge o şoferiţă care se descurcă singură...cel puţin asta cred acum şi cu cât circul mai mult prin Bucureşti şi cu cât văd mai multe piţipoance rujându-se la stop în oglinda retrovizoare, cu atât mă ambiţionez mai mult...

Planuri de vacanţă

Parcă în nici un an nu m-am linistit aşa ca în ăsta. Parca vacanţa mea, căreia refuz să îi spun concediu, ar fi peste luni de zile. Da am făcut planuri şi rezervări, am spălat haine şi o să mai spăl, am mai cumpărat una alta, din astea, dar freamătul ăla, vizualizarea zilelor în care nu faci nimic altceva decât să fii turist, planurile peste planuri, au lipsit anul ăsta. Vreau să ajung, să vad, să mă liniştesc, să revin, să o iau pe Dea şi să fie totul normal, cam ca acum...păi nu mai bine nu mai plec deloc? Habar nu am, sper ca pe undeva să mă apuce şi pe mine entuziasmul plecării, dar până atunci...

Invidia

Niciodată nu mi-am dorit ceva pe care să nu îl am până la urmă şi asta pentru că mi-am pus în general ţinta nu foarte sus. Pe bune dacă mi-am dorit vreo fabuloasă moştenire sau saltele pline cu dolari. Nu mi-am dorit avere, nu mi-am dorit nu ştiu ce haine, nu mi-am dorit un lucru fără să ştiu sigur că undeva, cândva îl voi avea. Şi tot pe linia asta niciodată nu m-am ofticat când altora le-a mers bine. Niciodată nu mi-am dorit să fiu altcineva decât sunt. Numai că la 30 de ani m-a ajuns invidia din urmă. Îmi doresc ca totul să fie mai uşor, să nu lupt pentru tot, să nu stau cu griji până la punctul culminant. Şi aparent totul e posibil...despre ce vorbesc?...cândva veţi înţelege:D

Metallica la Bucureşti sau cum e să participi la un concert extraordinar

Cam ăsta este sentimentul, că am participat la un concert cum nu mai fac cei de la Metallica altul, dar să o luăm uşurel... Pentru început trebuie specificat că Metallica a venit într-un festival şi nu într-un turneu de promovare, deci înainte au mai fost câteva trupe, plus că nu şi-au permis show-ul pe care l-ar fi făcut dacă scena era a lor... Eu una aş fi ajuns acolo la 21 fara ceva să vad Metallica şi să plec, dar pentru că eram un grup am venit mai devreme undeva pe la mijlocul concertului Megadeth. Şi iniţial m-am panicat. Adică în jurul meu erau numai semi-roacheri, beţi gata, slinoşi pe cap, dezbrăcaţi până la jumătate care cică trăiau muzica. Mă feream să nu se atingă de mine cand ei vroiau să facem pogo...era un dezastru, dar nu vroiam să plec de acolo că prinsesem nişte locuri bune. Cei de pe scenă, nişte mercenari, au venit, au cântat, au luat banul, au plecat. Dezamagitoare şi treaba asta. În pauzele dintre formaţii ne aşezam pe jos şi eram clăcaţi pe haine, stropiţi cu bere, unul ne-a aterizat în braţe cu o punga de pop corn...oribil... Numai că în pauza dintre Slayer şi Metallica, publicul s-a curăţat vizibil. În jurul nostru erau oameni spălaţi, tipa de lângă mine de exemplu când dădea din cap se vedea sau se mirosea că era spălată recent, cupluri, oameni mai puţin beţi... Cum s-a petrecut minunea încă nu îmi explic... probabil că roacherii plecaseră în faţă...

Concertul...îmi e un pic greu să îl descriu în vorbe...interesant e că de undeva din trecut îmi aminteam la perfecţie versurile, ştiam melodiile şi evident pe cele mai cunoscute am cântat din toţi rărunchii... E altceva să vezi o mare de oameni cântând în acelaşi timp cu tine... Lângă mine era un puştiulică care nu cred că avea 20 de ani şi care ştia Master of puppets la perfecţie... Vecina mea care a dat din cap pe toate melodiile, la fel şi sora ei şi prietenul... Era o stare, iar cei de pe scena făceau show, nu bifau o altă ţară. Lars Ulrich îşi schimba tricourile cum schimbau ceilalţi chitările, iar Kurk Hammett e la fel cum îl ştiam...perfect... Bine de James Hetfield nu mai zic, iar noul basist a făcut nişte scheme faine pe final. Fain concertul, iar la final Lars a promis că se vor întoarce foarte curând în România, ocazie cu care îmi voi lua bilet de 6 milioane să îi vad la faţă... Bine la final au aruncat penele de la chitări, iar Lars câteva beţe... cine le-a prins s-a făcut cu amintiri plăcute...

Cu Marian în pauza dintre Slayer şi Metallica

Cu Alin...cica în spate se vede scena...

În pauză pe jos

Alin ne păzea de sus...

Se vede broasca portocalie?

Cred că e momentul să vorbim niţel de roacheri. Uitându-mă în urmă eu am fost un semi-roacher, la modul că da umblam în negru, aveam bocanci şi vara şi iarna şi ascultam muzică "drăcească", dar eram curată, nu mă îmbătam, nu mă machiam exagerat sau nu mă machiam punct. Dădeam şi eu din cap şi îmi cheltuiam banii pe casete şi tricouri şi din când în când pe câte un poster. Asta era acum cel puţin 10 ani, dacă nu chiar 15. Da zic că am evoluat. Mai am pe undeva pe acasă "tricoul cu Metallica", dar să continui să te îmbraci la fel ca la 15 ani la 30 mi se pare cea mai mare prostie. La bărbaţi nu am să mă refer, deşi o întâlnire mai frecventă cu dushul nu le-ar strica multora dintre ei, mă refer la femei. Am spus mai sus că la început erau un jurul meu numai roacheri, unul şi unul, care mai de care mai beţi. Ei roacherii aveau roacheriţe. La fel de bete, la fel de nespălate, la fel de ştirbe şi cu dinţii îngălbeniţi. Înţeleg că rockul presupune şi un stil vestimentar şi o atitudine, da ce vrei să transmiţi când ai părul lung negru şi cu rădăcini albe de mai bine de o palmă? Ce spune despre tine un tricou lălâi decolorat şi un sutien, ieşit pe unde nu ar trebui să iasă, la fel? Cum poţi să ridici mâinile când ştii că ai tricou prin care ţi se vede ditamai părul sub braţ? Roacher, roacher, da până şi cei de la Metallica au renunţat la plete...şi nu înţelegeţi greşit, nu cu pletele am eu ce am, că sunt bărbaţi cu plete care arată bestial şi la 80 de ani, cu mizeria nu mă împac, cu delăsarea, cu nepăsarea care au făcut ca în perioada în care şi eu ascultam rock să se pună semnul egal între rock şi nespălaţi...

Cu Marian şi Alin

Vecina noastră, care a dat din cam trei sferturi din timp...ma gândeam la un moment dat să îi spun că o va durea cu siguranţă capul...

Aşa vedeam noi scena...pe ecrane se vede Kurk

James Hetfield

Chitara lui Kirc inscripţionată cu Dracula

Poză de final...

Noaptea la ICR

Pe modelul Noaptea Muzeelor s-a organizat Noaptea Institutelor Culturale. Vineri noaptea pe 25 iunie, evident spre 26.

Având în minte experienţele nefaste de la muzee am zis că nu ieşim din casă, dar împinşi de Eliza am ieşit. Şi sincer nu îmi pare rău. La ICR, pentru că doar acolo am fost, s-a împărţit mâncare foarte bună gratis şi am asistat la piesa de pantomimă "România. Inchis pentru inventar." Foarte bine jucată şi foarte reală. Pe scurt prezintă viaţa unui tânăr cuplu în comunism...de la reviste luate pe sub mână, la cozi, securitate şi dorinţa de a evada în străinătate... Foarte frumoasă piesa. Am găsit că se joacă la Teatrul de comedie, sala studio sau în fine se juca pentru că nu ştiu exact care e treaba cu stagiunea, dar dacă aveţi posibilitatea să mergeţi să o vedeţi nu rataţi...

Noi nu am mai stat după piesă, dar sunt convinsă că programul a fost unul interesant... e bine de ştiut pentru la anul...

O bufniţă, care a rezistat ploii, desenată de Eliza...

Concediu...

Mă pregătesc pentru concediu, practic mai e o săptămână şi gata: încep două săptămâni de relaxare, muzee şi locuri şi oameni noi. Şi aşa cum probabil deja mă ştiţi am început să caut informaţii despre locurile pe unde voi umbla. Ei, ori nu caut eu bine, ori ceva se întâmplă... Chiar şi pe site-uri specifice sunt informaţii disparate, nu găseşti tarife, nu găseşti ponturi, doar informaţii generale de genul: mergeţi acolo ca e frumos şi aveţi ce vizita... Ei na, ca parcă nu ştiam asta înainte să dau search pe google... Da mi-am luat cărţi, am studiat tarife, mi-am făcut un buget, dar vreau mai mult, vreau locuri care nu sunt la îndemână, locuri pe unde nu umblă musai turiştii...n-ai să vezi... Despre concediu ce pot să vă spun...mergem pentru început în Viena, mergem doar noi doi, deci nu o luăm pe Dea :( pentru că aşa cum am mai spus este foarte dificil să îţi iei animalul de companie cu tine dacă mergi cu avionul... Vor fi o groază de premiere care sper să nu ne bulverseze şi să ne certăm toate cele 14 zile... La final sau dacă am net şi în timpul concediului voi posta totul aici, pe zile... Mai e puţin...

Children and pets allowed in beach house cottages...

Am pornit de la această menţiune pe care am găsit-o în josul acestei pagini. Într-o traducere aproximativă înseamnă că turiştii care au copii sau animale de companie se pot caza doar în anumite camere şi anume cele de lângă plajă... pentru că vorbim de o pensiune la o mare... Mi se pare o menţiune de bun simţ, deşi cu siguranţă am stârnit o multitudine de reacţii. În România copii şi animalele de companie nu pot fi puse pe acelaşi plan şi sincer nici eu nu o consider pe Dea copilul meu pentru simplul motiv că nu e. Dea e prietena noastră dacă e musai să îi atribuim o calitate omenească. Dar când vine vorba de călătorii mi se pare că cele două categorii ar trebui tratate la fel... În România nu ai să vezi never ever aşa ceva, dar mie mi se pare cumva corect să punem semnul egal... Să va dau câteva exemple: noi suntem doi adulţi care deocamdată nu au copii, dar avem câine. Ei bine pentru Dea plătim suplimentar la hoteluri şi nu am strâmbat din nas niciodată, dar Dea nu are voie în metrou sau mai greu în tren, deci din start un dezavantaj... Nu am văzut nicăieri ca pentru copii să se plătească în plus la hoteluri, ba din contră cei până în 5 ani stau gratis. Şi cred că ştim cu toţii ca fix ăia până în 5 ani sunt cei mai ţipători. Şi uite aşa pleci ca omul într-un week-end relaxant oriunde, pentru că nu contează, plăteşti în plus pentru câine, mergi cu maşina personală că nu ai voie cu el în tren sau plăteşti în plus şi când ajungi descoperi că perete în perete e un astfel de plod ţipător care la 3 dimineaţa vrea ceva şi urlă... Ei în momentul ăla nu ţi se pare menţiunea din titlu de bun simţ??? P.S. Despre nesimţirea părinţilor care ştiu că au un plod ţipător şi aleg să călătorească cu el vorbim cu alte ocazii...

Vă era dor de Dea?

M-am gândit că poate vă era dor şi m-am pregătit să îi fac nişte pozişoare noi. Bine intenţionam eu să îi fac un macro în care să vă prezint muşcăturile de ţânţari de pe bot, pentru că da şi pe Dea o mănâncă ţânţarii... Numai că Dea şi-a tras o mutră gen cea care ilustrează aceste rânduri şi nu a vrut să pozeze şi pace. Câine cu personalitate...ce să îi faci... În rest Dea e bine. Vine perioada vaccinurilor şi a deparazitărilor ce preconizez eu că se vor produce în week-end. Şi evident un nou set de analize. Şi totul sper să fie în regulă... Tot în week-end sper să ajungem în parc, dacă nu plouă, şi vă public poze faine de acolo... Acum ca să recunosc, pregătesc un set de poze pe care să le iau cu mine în concediu, pentru că va fi primul concediu fară ea, dar deşi am studiat problema era foarte complicat să o luăm cu noi... Oricum i-am promis că vom face un city break special pentru ea:)

Oamenii despre DD

Nu aveam de gând să abordez subiectul pentru că mi se pare o non-ştire menită să acopere rahatul în care ne scăldăm şi să ia atenţia de pe treburile cu adevărat importante. În spatele acestei informaţii lumea a uitat că Curtea Constituţională se pronunţă joi asupra legilor austerităţii şi toată lumea îl plânge pe DD. Cum cine e DD, Dan Diaconescu...dacă îi spuneam DDD vă prindeaţi? Totuşi uite că scriu pe blog pentru că după ce dimineaţă oamenii îl plângeau sau îi plângeau de milă, spre seară treaba s-a mutat la modul: da de unde are el case şi maşini şi avioane că eu abia am reuşit să îmi iau în rate un amărât de Logan? Nu spun că vreuna dintre abordări e corectă sau greşită da e interesant de văzut ce repede se schimbă percepţia oamenilor... Îmi venea să le strig: bă proştilor de la 1 iulie veţi primi salarii şi pensii reduse, nu veţi mai primi tichete de masă, vă vor fi impozitate drepturile de autor, nu veţi mai avea al 13-lea salariu şi nici bani de concediu, din iarnă veţi plăti întreţinerea dublu sau chiar triplu... da i-am lăsat... Circul a venit în oraş...da pâinea unde este?

Mănăstirea Comana şi "Satul Celtic"

Sâmbătă am fost cam dărâmaţi după concert aşa că dacă nu ar fi trebuit să merg la orele de conducere probabil că aş fi lenevit în pat până spre seară... Aşa că am fost la condus şi apoi am petrecut o zi foarte faină cu Alina. Mi-am amintit de vremurile bune. Doar eu cu ea, cu o grămadă de poveşti şi o grămadă de poze. M-am simţit ca la Iaşi, deşi eram în ditamai centrul Bucureştiului... Mi-am verificat încă o data ipoteza ca prietenii rămân prieteni şi după o lungă despărţire...

Duminică am plănuit o ieşire la iarbă verde. Am împachetat chiar şi tacâmuri, am căutat castroanele de plastic şi paharele rămase de la o altă iabă verde, ne-am urcat în maşină, dar perspectiva trecerii printr-un hipermarket pentru carne şi băuturi ne-a demoralizat. Aşa că am hotărât să mergem cu maşina într-un loc nou şi să mâncăm la un restaurant. Şi a găsit Alin un loc perfect. La 30 de kilometri de Bucureşti spre Giurgiu este comuna şi mănăstirea Comana... Şi de acolo am pornit prin delta Neajlovului şi am găsit "satul celtic".

Să le luăm pe rând. Mănăstirea este o ctitorie a lui Vlad Ţepeş, iar în apropiere s-a găsit cel mai probabil mormânul domnitorului. Spun cel mai probabil pentru că după cum probabil ştiţi Vlad Ţepeş a fost decapitat de turci, capul a fost dus la Istanbul, iar corpul inmormântat fără însemnele domneşti undeva lângă Bucureşti. Ei bine, ne-a spus stareţul mănăstirii, că în apropiere, mai exact la Fântâna cu nuc a fost descoperit un trup de bărbat, decapitat, iar în jurul lui s-au găsit monede de pe vremea lui Ţepeş. Tot stareţul ne-a spus că era un obicei ca domnitorii să fie inmormântaţi lângă cea mai apropiată ctitorie a lor de locul unde au murit...

Cât adevăr şi câtă ficţiune e în povestea asta nimeni nu poate şti. Cert este că Vlad Ţepeş a ctitorit mănăstirea pe locul căreia a fost ridicată mănăstirea Comana. Ziduri din vechea mănăstire se mai pot vedea şi astăzi...

Al doilea loc, tot legat extrem de mult de ficţiune este "satul celtic". mai greu de crezut că s-au păstrat aşezări celtice şi mult mai plauzibil ar fi ca satul să fi fost un decor de film aşa cum am găsit pe net. Satul e de fapt o cărare prin mlaştină, de genul Lord of the rings, extrem de putrezită, care te duce la două locuinţe lacustre în paragină. Deşi pozele de pe net arată nişte colibe cât de cât păstrate, ce am văzut noi sunt fix nişte dărăpănături... Cât despre celtic...nu ştiu dacă atunci aveau cuie şi fire de fier pentru a lega stuful, dar fie...

Biserica Mănăstirii Comana cu hramul Sf. Nicolae

Turnul Mănăstirii

Intrarea într-un mic muzeu

În spatele mănăstirii este Neajlovul şi o poieniţă cu măsuţe rustice unde îţi poţi trage sufletul

Malul Neajlovului este amenajat cu astfel de podeţe

Zidul de incintă cu o bucată din vechiul zid al mănăstirii ctitorite de Vlad Ţepeş. Ce m-a nemulţumit pe mine la această mănăstire a fost că scria că a fost ctitorită de Vlad Ţepeş - Dracula. Ştiu legenda şi tot tacâmul, ştiu că avem nevoie de turişti până peste cap, dar dacă noi nu respectăm adevărul istoric cine o va face?

În apropiere se află Parcul Naţional Comana cu pomi seculari

Cam aşa arătam eu pe lângă un astfel de copac...

Şi aşa sunt eu spre "satul celtic"

Nu ştiu dacă se vede dar mă ţineam de stufăriş ca să pot face echilibristică pe scândurile putrezite. Sub ele apa avea maxim jumătate de metru, dar sigur te loveai dacă călcai greşit...

Şi asta este "satul celtic"...o colibă stricata

Şi una pe cale să se strice

după un asemenea efort se cade un popas...am plecat însă repede că ţânţarii erau nemiloşi...

"Satul celtic"

Şi încă o dată coliba principală...

Am citit unul din comentariile acestui post, după care de altfel ne-am luat pentru a ajunge acolo, şi pare cea mai plauzibilă istorie a acestui loc... Păcat că nu a fost păstrat...ar fi fost fantastic...

Oricum numai ideea că la 30 de kilometri de Bucureşti există aşa nişte minunăţii îmi dă speranţa ca cu oamenii potriviţi totul se rezolvă... Din ce am văzut în timpul scurs de pe postarea după care ne-am luat noi şi vizita noastră mănăstriea a prosperat...poate la fel se va întâmpla şi cu locurile alea...

Din experientele unei viitoare şoferiţe...

Despre claxonagişti v-am promis că vorbim, ei uite că vorbim... Deveniţi un mit urban, claxonagiştii capitalei au dat naştere şi unor bancuri gen: definiţia milisecundei - intervalul de timp de cand s-a dat verde şi până s-a auzit primul claxon. Ei bine, ca învăţăcel cam ai de-a face cu ei rău de tot, dar mă şi răzbună faptul că în continuare plec destul de greu de pe loc. Iar când mi se mai opreşte şi motorul şi sunt prima la semafor (recunosc că de vreo două şedinţe nu s-a mai aplicat faza) se naşte un adevărat cor al claxonagiştilor. Veşnic pe fugă, veşnic în viteză, de cele mai multe ori claxonagiştii fac cele mai mari nerguli, ei sunt ăia care te depăşesc pe dreapta, ei sunt ăia care îţi taie faţa, ei sunt ăia care nu mai au răbdare şi stau lipiţi de bara ta din spate, pe scurt ei sunt cei care provoacă cele mai multe încurcături şi mă hazardez să spun că şi cele mai multe accidente... Dacă ar funcţiona ceva în Românica claxonagiştii ar fi exterminaţi în maximum o lună, pentru că ar fi cineva care s-ar uita pe camerele din intersecţii şi i-ar vedea, că de cele mai multe ori claxonagiştii fac şi semne obscene... Sau dacă s-ar introduce pâra şi cu un simplu telefon i s-ar ridica carnetul pentru trei luni, credeţi că ar face pierdut claxonul? Eu zic că da. La urma urmei claxonatul este interzis în localitate...

Cum fu la concertul Aerosmith...

Am bifat şi concertul ăsta. Deşi am făcut cu Alin un pact că mergem anul ăsta doar la un concert şi acela Metallica, am ajuns şi la Aerosmith pentru ca nişte prieteni aveau două bilete în plus. Nu îmi pare rău că am mers, deşi e fix o bifare a unul alt concert, pentru că mă gândesc că dacă ar veni Jon Bon Jovi (după care muream în liceu) aş vrea să "le văd albul ochilor" cum am auzit că se spune... Parcă am mai zis asta cândva...sau nu ştiu de ce îmi sună cunoscut. Oricum totul a fost pur româneşte pe modelul aţi dat cei mai puţini bani vedeţi şi voi ce mai rămâne. Nimănui nu i-a păsat că şi cei din ultimele rânduri au dat nişte bani ca să vadă un concert. Ok nu să îl ating pe Tyler da să vadă mişcare ceva... În faţa gazonului B era un ecran pe care am presupus noi că vom apuca să vedem. Ei bine nu, pe fix acel ecran rulau videoclipuri, se intrerupea şi se vedea pixelat şi în general execrabil. Mi se pare că în România valoarea banului este una extrem de mică. Da am plătit doar 140 de lei faţă de 600 la VIP-uri, dar am plătit. Ori noi am văzut cum au văzut unii de la casele de pe Barbu Văcărescu care doar au ieşit în balcon... Apoi nu orice loc gol acoperit cu bitum este o arenă, iar Zona Arena este un mare rahat, conceput să difuzeze meciuri şi nu concerte... Din cauza căldurii bitumul ăla îţi intra în tălpi, nu te puteai aşeza pe jos că ţi se lipea de fund...o mare porcărie, ca să nu mai spun că se desprindeau bucaţi din el pe care le călcam în picioare... Deşi am citit că şi sonorizarea a fost de rahat, eu am auzit bine. La un moment dat m-au lăsat picioarele şi m-am aşezat jos şi se auzea chiar foarte bine... O altă hibă, echipa de filmare care habar nu avea cine sunt componenţii formaţiei sau nu ştiau deloc engleză. Păi frate când Steven Tyler îţi spune la bass Tom Hamilton, pai cauţi şi tu o chitară care să nu fie electrică. Ei nu în capul lor bass erau tobele, iar când l-a prezentat pe tobar nu ne-au mai arătat nimic... Bine că pe Joe Perry l-au ştiut...

Oricum lăsând totul la o parte a fost o seară faină în urma căreia am plecat ruptă de picioare şi norocoasă că nu trebuie să dau azi ştiri pentru că aş suna fix ca Aerosmith:)

Aşa vedeam noi scena şi am zis că poate poate apucăm să vedem ceva...

În timpul concertului Reamon noi făceam poze.

A fost un pic ciudat pentru că am decis să luăm aparatul cu noi şi l-am camuflat într-o geantă mare. La intrare ne-au întrebat dacă nu avem sticle cu apă sau brichete, nu aveam nici de unele nici de altele, dar aveam aparatul. Şi a fost un moment de tensiune când unul îmi tot pipăia geanta...probabil că s-a prins ce aveam, dar m-a lăsat să trec... sau probabil ştia că de unde aveam eu bilet nu voi apuca să fac nici o poză decenta...

În pauza dintre Reamon şi Aerosmith

Acesta ar fi ecranul şi un rar moment când s-au decis să filmeze scena...

Poza e făcută de Răducu, dar mi-a plăcut mult...e o fericită care avea prieten înalt şi zdravăn

Scena de la gazon B

Alin cu blitzul în ochi

Steve cântând la muzicuţă pe jos...acum şi băieţii vor să introducă în formaţie o muzicuţă...

Din experientele unei viitoare şoferiţe...

Am fost criticată şi blamată pentru posturile aflate sub acest titlu, dar aşa cum mă ştiţi nu mă dau uşor bătută. Aşa că astăzi continuăm. Continuăm tot cu pietonii, mai exact cu mamele cu cărucioare. Astea cred că în nouă luni sau în lunile de după naştere au suferit o lobotomie. Nu îmi explic altfel de ce ar băga căruţul copilului înainte pe trecere fără să se asigure. De acord că altă metodă de a împinge progenitura nu văd nici eu, da măcar o minimă asigurare... Se avântă pe trecere de parcă şi ele şi copilul ar fi protejate de un câmp magnetic care împinge maşina înapoi... O altă categorie sunt părinţii care efectiv îşi târăsc copii pe trecere. Nu cred că am scris despre ăştia. Ideea e că dacă tot abia a învăţat să meargă sau dintr-un motiv sau altul merge mai greu mai bine treci tura viitoare sau mai bine îl iei în braţe...nu îl târăşti ca pe un animal... Şi pentru că probabil am prins aşa o ură pe pietonii care traversează milimetric pe lângă şcoală sau fug să prindă verdele sau mai rău fug să prindă vedele şi odată prins nu contează că deja e roşu el merge agale pe trecere... pentru că ieri i-am ratat milimetric pe unii. E greu domnule şi tre să faci o groază de manevre să îi ocoleşti...noroc că am un instructor răbdător. Frână Raluca. Ambreiaj, schimbă I-a, dă dumul uşor, acceleraţie, schimbă a II-a...uite aşa îmi petrec eu după-amiezele... într-unul din posturile următoare îi voi înjura pe claxonagişti...

Jurnaliştii se tem de dentist

E un fapt dovedit. Cei care îndură ore de nesomn pe culoarele parlamentului pentru a vă da la prima mână rezultatul moţiunii, cei care fac directuri din oră în oră din stradă pe cod roşu de caniculă, cei care ajung să vă prezinte ştirile şi în care ajungeţi să aveţi încredere, toţi se tem de dentist. Bine nu cred că există cineva care să spună cu mâna pe inimă că merge cu plăcere la dentist, dar jurnaliştii (termen pe care am ajuns să îl îmbrăţişez când am auzit două proaspete absolvente venite în practică că sunt jurnaliste...păi pe logica asta eu ce oi fi???) vă zic eu că se tem. Povestea este verificată regulamentar din cel puţin două surse. Prima este noul meu dentist la care am ajuns la îndrumările unei colege şi ea speriată până la fobie de dentişti. Ei bine noul meu dentist are clienţi din toate trusturile de presă, normal că nu mi-a dat nume, dar m-a asigurat că toţi au venit cu aceeaşi placă: eu nu am ajuns până acum la dentist de frică şi vreau anestezie generală dacă este posibil... A doua sursă sunt chiar colegii mei. Când am întrebat în redacţie de un dentist blând care să nu mă doară am primit trei numere de telefon... A treia sursa sunt toţi prietenii mei din presa...toţi au sărit cu sfaturi, geluri de gingii şi medicamente contra durerii, desigur şi cu diferite nume de dentişti cu mână uşoară, la care nu te doare:D

Câinii şi poziţiile lor ciudate

Pentru că data trecută am fotografiat cu telefonul mobil coşurile de gunoi unde se pot depozita produşii câinelui dumneavoastră (prin produşi înţelegând excrementele patrupedului) vă prezint acum câini care nu au stăpâni şi în consecinţă nu strânge după ei nimeni...

Pe primul căţel l-am găsit într-o seară ploioasă la Casa Presei...după cum vedeţi şi-a făcut un culcuş din cutiile lăsate de cei care aduc ziare...

Al doilea căţel îşi făcuse culcuş într-o cutie cu copăcei. Era foarte cald afară şi probabil că pământul de acolo era mai rece. Totul se întâmpla la Cora Pantelimon...

După cum vedeţi a dat la o parte copăcelul pentru a încapăea mai bine...

El este căţelul de la Casa Presei intrarea dinspre Realitatea. Îl văd zilnic şi pentru că e de mult timp acolo portarii îl lasă să intre şi pe hol. El e aşa de obişnuit să doarmă pe hol încât nici nu se mai sinchiseşte de trecători şi după cum vedeţi se pare că doarme bine...

Recunosc exemplarele din fotografia de mai sus nu sunt ale nimănui sunt ale celui care deţine maşina sau cel puţin teoretic aşa ar trebui să fie. Şi mai recunosc că poza a fost făcută de Alin... Dacă daţi click pe poza şi o măriţi se pot vedea doi câini de talie mare înghesuiţi în spatele unei dacii...

Dezamăgire la Divan

Acum ceva timp lăudam restaurantul cu specific turcesc din centrul vechi, Divan. Şi ca orice afacere românească în mai puţin de jumătate de an s-a stricat. Trebuie să recunosc că de atunci am mai fost dezamăgită o dată când am rezervat masă la divane şi pentru că eram doar două persoane ne-au dat jos la mese, iar la divane au urcat grupuri de minimum 5 oameni. Da mi-a trecut repede dezamăgirea pentru că mâncarea era bună şi compania plăcută. Şi pentru că uitasem experienţa neplăcută, sâmbătă când am ajuns în centrul vechi m-am oprit direct la Divan. Norocul nostru a fost că desi nu am făcut rezervare am prisn o masă sus la divane. Şi chiar era mai bine sus că era aer condiţionat şi nu arşiţa de afară. Toate bune şi frumoase până nu mai venea chelnerul. Într-un final a venit, ne-a luat comanda, dar a adus berile fără limonda mea, a adus mâncarea înaintea narghilelei şi cel mai nasol servea cu prioritate tinerei care stăteau pe un suc şi o narghilea, deşi noi eram şi mai mulţi şi comandasem şi mâncare... Nu era vina chelnerului că se vedea că pentru tot etajul era singur în timp ce nişte mizdete o frecau pe la intrare... Apoi muzica dată extrem de tare de trebuia să ţipi ca să te înţelegi...pe bune dacă eu am trăit aşa ceva în Istanbul...acolo şi cu orchestra la ureche şi te înţelegeai perfect. Apoi pentru că era sâmbătă aveau progam artistic, mai exact o tipă care dansa turceşte...tipa era drăguţă, iar turcul care o acompania la o tobă era frumuşel, da atât...mai bine prezentau modă sau bătea ea la tobă şi dansa el...

Nu zic că nu mă voi mai duce curând acolo pentru că salată de vinete, kataif, limonadă şi narghilea în acelaşi timp nu mai găsesc nicăieri, dar mă voi gândi de două ori înainte de a mai recomanda locul vreunui prieten...

Am descoperit unde putem arunca rahatul de câine...

Acum ceva timp vă spuneam de locurile în care se găsesc pungi pentru adunarea produşilor canini sau de ce nu felini. Spuneam atunci că deşi lăudabilă iniţiativa are unele mici-mari lipsuri. Un exemplu era lipsa coşurilor de gunoi în care puteai depozita produşii odată adunaţi cu ajutorul pungilor. Şi după multă vreme şi la câţiva kilometri distanţă le-am găsit. Aşadar pungile sunt în centru, iar coşurile sunt în cartiere. Mai exact pe strada Câmpia Libertăţii... Dacă vreţi să fiţi cu adevărat corecţi aşa ar trebui să procedaţi: vă duceţi câinele la plimbare prin Herăstrău, adunaţi produşii în pungile pregătite de municipalitate şi în drum spre casă faceţi un ocol prin Câmpia Libertăţii şi scăpaţi de pungi. Ce dacă staţi în Militari sau Drumul Taberei...cu toţii trebuie să contribuim la curăţenia oraşului... O altă captură făcută cu ajutorul telefonului mobil...

Din experientele unei viitoare şoferiţe...

Pietonii sunt ca oile. Îmi pare rău să o spun pentru că deocamdată şi eu fac parte din această categorie... În timp ce mie pentru orice mi se spune "te asiguri si apoi treci" ei merg cu capul inainte ca poate nu li se îmtâplă de data asta. Ce e mai rău e că gândesc aşa şi despre maşinile cu şcoală. Ceea ce e complet greşit şi poate fi fatal. Da maşinile şcoala au dublă comandă şi teoretic le pot conduce doi oameni, da tocmai pentru asta sunt periculoase pentru că cel care ţine volanul nu ştie nimic de ce e în capul lui, iar instructorul are parţial controlul. Deci din dubla comandă de fapt nu conduce nimeni perfect. Aşa că atunci când vedeţi o maşină de şcoală şi decideţi să îi săriţi în faţă pe trecerea de pietoni mai gândiţi-vă o dată... Apoi sunt pietonii care merg în cârd pe principiul trec doi trec şi eu. Şi eventual acel eu vine din urmă fugind. Greşit. O măşină vă poate lua pe toţi ca la popice, dar te poate acroşa super simplu doar pe tine şi eventual târî vreo 5 metri. Nu e fatal, da nici plăcut nu e. Şi că tot am zis de fugă, aţi observat că cei care trec prin locurile nemarcate (ei cum a fost asta mi-am însuşit limbajul sau ce?) fug prima jumătate de drum şi apoi o lălăie pe a doua. Fix invers. Mai bine o lălăi pe prima ca la aia te-ai asigurat cel mai bine şi bagi un sprint pe a doua, pentru că din momentul în care tu te-ai asigurat şi până ai ajuns la mijlocul drumului poate veni un ferarist sau un motociclist şi ai pus-o... Şi aporpo de motociclişti. Nu le ştiu regulile, da la şcoală ne spuneau că sunt şi motocicletele vehicule. Deci teoretic ieşirea din rând şi mişunarea printre maşinile care aşteaptă la coadă sunt greşite. Apoi sunt imprevizibili. Şi ei pe acelaşi principiu al dublei comenzi sau fereşte-mă tu că eu nu mă feresc, se bagă total anapoda în intersecţii şi bagă viteză pe distanţe mici de acum îl vezi la 500 de metri în spate şi decizi să faci o manevră, acum nu o mai poti face că e lângă tine... Şi o concluzie fioroasă...dacă ai şti de la început de ce coordonare şi de ce atenţie este nevoie pentru a conduce, nu te-ai urca niciodată într-un taxi...

Ce repede trece timpul...

Cred că niciodată nu am crezut mai mult expresia asta ca acum cand tocmai m-am uitat pe facebook la pozele cu fetita nou-născută a prietenei mele din copilarie. Parcă ieri ne jucam in fata blocului si acum ea e mamă. Felicitări! Ca să vă lămuresc nu am frustrări de genul am depăsit pragul de 30 de ani şi nu am urmaşi. Nu mă simt altfel decât atunci când ne plimbam cu aceeaşi bicicletă sau când jucam tennis la perete... Eu sunt aceeaşi, iar un copil va veni probabil când va trebui să vină. Deocamdată ma bucur pentru ei. Felicitări Mirela şi Dragoş. Să vă trăiască fetiţa!:D

Fântânile cu apă roşie

Într-o dimineaţă am fotografiat fântâna pe de Ferdinand intersecţie cu Pache Protopopescu cu apă roşie. Un chici inexplicabil. S-ar părea că fenomenul a atras atenţia însă în sens negativ. Aşa că dacă daţi o căutre pe google veţi găsi poze dar mai puţin o explicaţie. După cum se poate vedea apa arăta sângerie şi nu îşi schimba culoarea cum am mai văzut cu alte ocazii. Am căutat şi am găsit că colorarea apei a fost o acţiune organizată de Ziua Internaţională a Hemofiliei. Nu ştiu dacă acţiunea şi-a atins menirea întrucât la fântâna pe care am văzut-o eu nu era nici o explicaţie, dar în acea zi blogurile s-au înroşit în prezentarea evenimentului... O altă caputră făcută cu telefonul mobil...