Suntem cel puţin două...

Acum câteva zile scriam articolul ăsta. Evident reacţiile prietenelor mele cu copii au fost cele la care mă aşteptam. Azi mi-a trimis Eliza un articol publicat pe un site. Eu nu am ajuns asa pentru că am noroc ca măcar prietenii apropiaţi să aibă copii care îmi plac şi ei să nu fie prinşi în "vorbitul doar de pamperşi". Încă mai putem purta o conversaţie normală şi încă ne mai suportăm reciproc, eu cu câinele, ei cu copii şi întâlnirea de cele mai multe ori furtunoasă dintre cele două. La modul, după cum e stăpânul aşa e şi câinele, Dea stă timpul minim cu un copil, apoi fuge. Prin timp minim înţeleg 1 minut. Aşa e ea, când era mai tânără se juca cu copii din spatele blocului de la Iaşi, se fugăreau reciproc. Acum nu ştiu ce are şi nici nu o forţez. Ştie ea mai bine... Revenind, după ce am citit primul articol l-am găsit pe al doilea. Şi de unde eram vehementă împotriva femeilor care au uitat că sunt în primul rând femei, acum mi-am îndulcit versiunea. Dar totul depinde de gradul de conştientizare a mamei. Nu neg, maternitatea te schimbă nu doar fizic ci mai ales psihic. Văd eu că te schimbă un câine, da un copil. Clar viata ta e alta, dar sunt încă de părere că o mamă dezinvoltă şi mai puţin panicată e mai de dorit chiar şi pentru copil...