Bine ai revenit, Adelin!

E din Buzău şi până acum 5 ani îi urmăream acţiunile şi reportajele doar la televizor. Am trăit intens experienţa lui din Irak-ul bombardat şi am plâns când colegii l-au băgat în studio să povestească. Eram la 410 kilometri distanţă, habar nu aveam ce înseamnă presă, puneam muzică la populaţie şi speram că a face şi a da ştiri înseamnă mult mai mult decât ce făcea colega mea al cărui loc mi-l doream ca o nebună. Colega a plecat să facă presă la Constanţa şi am ajuns ştirist. Puteam lesne să ies la pensie de acolo, dar viaţa m-a adus la Bucureşti. După vreo două job-uri am ajuns în Antenă. Eram redactor, deci un nimeni. Stăteam cu editorii şi producătorii, dar "vedetele postului" nu erau de nasul nostru. Am ajuns la radio în acelaşi trust, am făcut fotografii pentru site şi aşa am cunoscut-o pe Maria, altfel decât la ştiri. Am plecat la Realitatea şi pe holuri mă salutam totdeauna cu Adelin. Nu ştiu dacă saluta pe toată lumea sau figura mea îi părea cunoscută. Odată într-un grup mai mare ne-a povestit de căţeaua lui Nataşa. Apoi nu l-am mai văzut. De curând a intrat în blogosferă şi recunosc îi citesc blogul. Ieri şi-a lansat a doua carte. Am fost la lansare, am luat autograf, am schimbat două vorbe, mă ştia după nume, de unde? să mor dacă ştiu. Am ajuns acasă şi până la 2 noaptea am terminat cartea... Asta e tot. Ba nu, nu e chiar tot. De fapt postarea asta se vroia una critică la adresa presei din România. Nu mi-a ieşit. Probabil că pe undeva încă se mai fac reportaje. Probabil că pe undeva jurnaliştii s-au ascuns în marile redacţii. Probabil că mai e o speranţă. Trebuie. P.S. Uitam, cartea este Războaiele mele şi a fost lansată la Polirom, o editură de la 410 kilometri de Bucureşti...