Cei 7 ani de acasă

Cred cu tărie în puterea celor 7 ani de acasă. Bine acum poate nu sunt 7 ci 8 sau poate sunt 6, dar cred că obiceiurile pe care ţi le formezi când eşti copil te bântuie sau te ridică o viaţă întreagă. Vorbeam cu o prietenă acum câteva zile şi după puţine argumente am convins-o şi mi-a dat dreptate. Sunt chestiuni pe care dacă nu le-ai deprins atunci nu le vei deprinde niciodată, indiferent unde te-au purtat paşii. Bine că de exeplu pentru generaţia mea conduita în folosirea unui celular nu exista pe timpul ăla sau calculatoarele. Astea au venit mai târziu, dar la fel cum ai învăţat să le foloseşti aşa le vei folosi totdeauna. Să explic. Mie mi se pare nepoliticos să ai o conversaţie lungă (care să depăşescă 1 minut) atunci când eşti la o întâlnire chiar şi cu o prietenă apropiată. Nu mai spun că sunt dezgustători pupicii trimişi telefonic la fel cum e dezgustător pupatul cu zgomot în autobuz. Apoi ştiu că viaţa e cumva pe fugă, dar să îţi povesteşti intimităţi la telefon, iarăşi în autobuz mi se pare de o nesimţire crasă. Ei vedeţi treburile astea nu aveau cum să vină, la noi cel puţin, din creşterea de acasă, dar bunul simţ da. În ăia 7 ani ar fi trebuit să înveţi ce e buna-cuviinţă, ce e respectul, care sunt sentimentele adevărate...dacă măcar noţiunile astea elementare îţi lipsesc mi se pare că orice vine după se aşează pe o fundaţie subredă. Şi iarăşi mă întorc la prietena mea. Veneam după o zi lungă alergată prin sectorul 3 în căutarea unui CEC şi am decretat că nimeni nu ar trebui să îşi depăşească condiţia şi toţi am fi muuult mai fericiţi. Ei aici mă întorc. Pentru că totul porneşte de la experienţa personală nu aş putea să generalizez. Pentru mine aşa cum zicea cineva Iaşiul a fost locul bun, unde mi-am întâlnit prietenii pe care îi am şi acum, unde m-am format, unde am trăit cel mai bine. Pentru mine Bucureştiul a însemnat tot ce e mai rău. Oameni răi, care ţi se fac prieteni până trec puntea, oameni înguşti, oameni dispuşi să te lovească, oameni răi prin purtare sau limbaj, locul unde deşi am evoluat profesional am făcut-o cu o grămadă de sacrificii, locul unde am trăit şi trăiesc decent, dar nu bine. Şi atunci normal că mi-aş fi dorit să nu plec niciodată din Iaşi, de acasă. Dar nu pot generaliza. Chiar prietena despre care vă vorbesc şi-a depăşit condiţia într-un mod cât se poate de frumos şi ar fi nedrept să o condamn să trăiască acolo unde s-a născut, deşi chiar ea zice că e un loc idilic de "ieşit la pensie". Aşa că a doua teorie o reneg şi spun că e de preferat să îţi depăşeşti condiţia, cu condiţia unor foarte buni 7 ani de acasă....