Puţină dez-informare vă rugăm

Cred că orice student sau aspirant la o carieră jurnalistică ştie că obiectivitatea şi imparţialitatea ar trebui să ghideze un jurnalist. Nu mai fac teoria chibritului referitoare la jurnalişti şi îi bag pe toţi în aceeaşi oală: realizatori radio sau TV sau cei care dau cu pana la ziar. Şi despre ce credeţi voi că am să vorbesc? despre femeia muşcată de câini în curtea ADP sector 5 care într-un final a murit. Aşadar să judecăm faptele: 1. Am auzit la TV diverse teorii conform cărora tocmai în curtea unei instituţii publice te muşcă, câinii fără stăpân. În acelaşi timp de pe hotnews şi din alte părţi am aflat că de fapt clădirea ADP sector 5 este "în conservare" sau mai pe româneşte este în reconstrucţie sau e niţel abandonată pe timp de noapte. Aşadar şansa ca omul de rând care are treabă la ADP sector 5 să fie muşcat de câini este un pic nulă, doar dacă îl apucă curajul şi vrea să se ia la trântă cu o haită de câini. Altfel NU AR AVEA CE CĂUTA ACOLO. 2. Tot la TV am auzit că femeia îşi facea treaba când a fost atacată. Este foarte posibil aşa cum arată tot articolul de pe hotnews, însă dacă îşi făcea treaba ar fi trebuit să ştie că acea curte e păzită de câini şi în consecinţă să îşi ia pe cineva de la ADP cu ea. 3. Nu vă speriaţi, nu consider hotnews ca fiind o sursă obiectivă, însă din moment ce dă informaţii ce contrazic alte informaţii prezentate pe alte canale media, poate ar trebui să ne informăm corect şi apoi să emitem fel şi fel de prostii. 4. Apoi chiar dacă era în conservare sau nu, câinii ăia erau pe proprietatea ADP-ului. Şi aşa cum am mai spus, dacă eu răspund de Dea şi de ce face ea tot aşa cineva ar trebui să răspundă de ce fac maidanezii. Aşa că ar trebui într-o primă fază toţi castraţi, dar mai apoi daţi în grija cuiva, nu lăsaţi pe străzi la întâmplare... Pentru că odată ce ai semnat pentru un maidanez nu îţi mai vine să stai pe geam şi să râzi ca prostul când vezi că animalul pentru care eşti răspunzător latră sau chiar muşcă oamenii care trec prin faţa gardului tău... 5. Nu mi-am schimbat opinia: problema câinilor maidanezi trebuie rezolvată scurt şi fără regrete. Dar pentru că oameni suntem şi nu trăim în epoca peşterii cred că sterlizarea tuturor câinilor maidanezi şi eutanasierea celor bătrâni şi bolnavi este de preferat. Şi din câte am citit paşi importanţi se fac. Acum că a trecut un an de la ştire şi noi tot vorbim de câini maidanezi agresivi asta e altă poveste. 6. Apoi cifrele astea seci ce reprezintă? 40.000 de maidanezi în capitală. 13.000 de bucureşteni atacaţi sau muşcaţi de câini în 2010. Adică 40 de mii de câini fără stăpân este enorm şi e o cifră care îţi cam ridică fiori, dar toţi aceşti 40 de mii sunt pe stradă? Toţi sunt necastraţi? Nicăieri nu se face o precizare în acest sens. Apoi 13 mii atacaţi sau muşcaţi? că dacă pun numai săptămâna asta câţi câini au venit agresiv să o latre pe Dea şi evident pe mine se fac 13.100. Şi nu toţi erau maidanezi. Să ne înţelegem...sunt căţei, de obicei de talie mică, care vin extrem de agresiv la un alt câine. Acum e probabil vina mea că Dea are peste 30 de kilograme şi e de talie mare şi probabil cu o muşcătură ar rezolva totul? Nu vreţi să ştiţi cum o ţin şi o strunesc ca aşa ceva să nu se întâmple, dar eu mai am şi avantajul ca Dea este collie, deci prin natura ei nu ar muşca nici un om sau câine vreodată... Deci aceşti 13 mii de oameni au fost atacaţi şi câţi dintre ei au fost şi muşcaţi. Şi apoi au fost muşcaţi de câini fără stăpân sau de câini comunitari care păzeau o curte sau de câini de rasă crescuţi prost? Vedeţi voi, dacă începi să pui întrebări şi nu iei şirea nemestecată parcă totul capătă o altă conotaţie. Cât despre obiectivitate şi imparţialitate...permiteţi-mi să râd cu gura până la urechi:))

"E o conspiraţie mondială?" sau "De ce mi se întâmplă toate numai mie?"

Cred că toată lumea ştie că sunt distrată, dar totuşi calculată şi când vorbesc de calculată mă refer la lentoarea cu care iau decizii importante şi nu la calculele matematice. De fapt calculele matematice m-au sabotat săptămâna asta. Să vă povestesc. Luni nu mi-a mers netul vreo două ore şi după ce am resetat tot ce era de resetat îmi apare un mesaj cum că nu am plătit netul şi nici cablul şi evident nici telefonul de la RDS. Acum ştiu sigur că le-am plătit pentru că mi-am pus ambiţia să fiu cu facturile la zi ca să îi arat lui Alin că şi eu pot. Pentru că, fie că mă credeţi sau nu, Alin era capul limpede când venea vorba de facturi. Acum cu el plecat mi-am propus să nu ratez nimic, oricât de uitucă şi aiurită aş fi. Aşa că am căutat preţ de o oră chitanţa şi într-un final am găsit-o în portofel, că doar ultima dată când am fost la Cora am plătit tot ce ţine de RDS. Am luat şi factura primită în poştă pe care scria negru pe alb că data scadentă e 31 ianuarie... şi am plecat la sediul RDS de pe Pantelimon. Eram chiar pregătită să plătesc, că poate, poate aiureala mi-a venit de hac. Şi după ce stau la coadă şi ajung la ghişeu aflu că e o încurăctură şi că e ceva cu sistemul şi rahat, nu aveam nimic de plată. Ba tipa de la ghişeu glumeşte spunându-mi: aveţi noroc că nu v-au oprit şi televizorul... Bine acum m-am pregătit pentru săptămânile de aşteptare până să fiu reconectată, dar ce credeţi: până am ajuns acasă aveam deja net. Super, nu? Şi când credeaţi că totul s-a terminat, ei bine nu. Astăzi ies cu Dea afară şi în poştă mă aşteaptă o somaţie de la Enel: dacă nu plătiţi până pe 31 ianuarie curentul electric şi restanţa şi penalităţi, pe 1 februarie vi se va întrerupe furnizarea.... Citesc în grabă, sumele mi se învârt în cap, o duc pe Dea în casă, iau geanta şi ma duc la Enel. Iarăşi stau la coadă şi când ajung spun clar şi citeţ numele. Şi tipa de la ghişeu se strâmbă şi îmi zice că sunt la zi şi că viitoarea factură, pe ianuarie, se emite abia săptămâna viitoare. O rog să verifice. Totul e corect şi strada şi numele şi adresa şi sumele. Tot. Nu am restanţe. Bine atunci ce e cu somaţia? Şi se uită şi ea mirată şi apoi ne deşteptăm amândouă: nu era a mea. Greşise poştaşul. Aparent există pe aceeaşi stradă o familie cu un nume asemănător care nu şi-a plătit lumina din luna noiembrie. Totul s-a rezolvat. Acum mă întreb mobilul...oi fi plătit mobilul?

Cea mai bună sală - deszăpezirea maşinii

Pe o frumuseţe de vreme ca cea de ieri am ieşit afară cu Dea şi pentru că ne-am plictisit repede ne-am apucat să deszăpezim maşina.

Din păcate nu mi-a trecut prin cap să fac poze şi înainte să vedeţi cam cum arăta, dar semăna cu maşinile din imagine, ba chiar pe a mea nu se jucase nimeni, deci volumul de zăpadă era niţel mai mare...

Şi după ce am reuşit să eliberez portbagajul şi am scos ustensila aia de geamuri şi lopata de zăpadă a mers un pic mai repede. Astfel că în scurt timp am eliberat uşile şi am băgat-o pe Dea înăuntru...

Şi aşa arată maşina cât de cât eliberată din zăpadă...nu se vede, dar am curăţat chiar şi trotuarul ca să se poată ieşi...

Ultima fiţă - flori personalizate

Nu prea îmi plac mie florile smulse din grădină. Şi asta nu e o fiţă, e o opţiune personală... şi cum nimeni nu mi-a dăruit o grădină de flori şi nici nu cred că se va întâmpla vreodată vă las pe voi să judecaţi dacă e bine sau frumos să personalizezi florile. Eu doar vă povestesc de această fiţă. Bine deocamdată am văzut că s-a răspândit în cadrul companiilor, dar cred că şi persoanele fizice pot comanda. Trebuie doar să daţi o căutare pe google cu "flori personalizate" şi veţi găsi o mulţime de firme care fac acest lucru. Mie una mi se par chicioase, dar totul depinde de gusturi. Am văzut că pot fi imprimate pe flori de la mesaje până la fotografii de familie... Asta e. Curând o să cumpărăm flori virtuale sau mai ştiu eu ce or inventa cei din breaslă:D

Alte cutiuţe

Am făcut alte cutiuţe, de această dată pe comandă. Şi cum am descoperit recent cum pot crăpa şi şerveţelele sau cum se pot vedea crăpăturile pe deasupra şerveţelelor am îmbinat cele două chestii...

O cutie roşie cu maci albi...sau aşa a vrut să fie

Şi o cutie mai mare, prima mea cutie mare, cu o prinţesă:D

Iarna cu Dea în parc

Articolul ăsta a fost scris în week-end, dar programat să apară pe marţi. Aşa se face că nu pot şti dacă mai ninge, dar ne putem aminti de clipele frumoase din week-end, înainte de nervii de luni dimineaţa la scoaterea maşinii din parcare sau îngrămădirea din autobuz.

Pentru posteritate am să explic: s-a aşezat o zăpadă mare, după o zi şi o noapte de nins încontinuu, iar eu şi Dea am fost preţ de două ore în parcul din faţa blocului. Aceste poze sunt de acolo...

Dea la ieşirea din scară, unde zăpada nu era chiar mare...

Dea în zăpadă şi acoperită cu fulgi

Un fel de îngeraş...nu cred că se vede bine, dar asta a vrut să fie...

Porumbeii zgribuliţi pe un cablu

Eu şi Dea în parc...fotografia a fost făcută cu aparatul programat să se declanşeze în 10 secunde:D

Şi la final căţeii erau înghesuiţi în cuşti, iar pisicile în ghena de gunoi...

Mathilde

Scriam o altă postare când mi-a venit coletul de la Mathilde. M-am oprit şi preţ de o oră m-am admirat în oglindă. Cum e posibil ca nişte haine comandate pe net să îţi vină atât de bine? Cum e posibil să dai de oameni cinstiţi şi gata să te ajute, în România? Probabil m-am bucureştenizat şi am uitat că există şi oameni faini în ţara asta şi în consecinţă firme româneşti faine. Pentru că vorbim despre o firmă românească, dar care nu a luat contactul cu "capitala"... MATHILDE. În afară de faptul că lucrurile sunt ciudăţele şi deci pe gustul meu şi ieşite din tipare, pun bine în evidenţă şi formele. Pe bune dacă din pardesiul Monalisa mi se vede ceva nelalocul lui. Şi rochiţa Clau se aşează bine, dar mie una pardesiul îmi place de nu mai pot. Abia aştept să defilez în martie pe străzile Dublinului cu el:D Şi arată fix ca cel din fotografia de pe site şi nu mi-am luat ţeapă că am comandat online, cum păţesc de obicei... Promit să îmi fac eu o poză şi să o postez aici, dar până atunci voiam doar să vă arat firma, că poate trageţi o fugă până în Braşov, Cluj, Iaşi sau vara la Vama Veche unde Mathilde are magazine. Eu ştiu sigur ce voi face prima dată când ajung acasa:D

Alt loc călduţ din Bucureşti

Pentru că a nins şi iar a venit frigul şi pentru că oricât de fain e să te joci în zăpadă, după trebuie să te şi încălzeşti undeva vă recomand un pub nou, nouţ. Ei zic că sunt un pub tipic irlandez, ba mai mult unii dintre angajaţi au fost instruiţi în Irlanda, iar patronul este chiar irlandez. Eu îl recomand pentru că e nou şi pentru că lucrurile noi, în România sunt bune, dar se strică pe parcurs. Fie măresc nejustificat preţurile, fie mâncarea devine oribilă, fie angajaţii sunt ciufuţi şi fără chef... În acest moment mâncarea este foarte bună, iar băuturile nu au preţuri foarte mari. Aşadar, mergeţi acolo până nu ajunge un must şi se strică. Cică sâmbăta şi duminica se poate prinde o masă doar pe bază de rezervare, iar dacă nu gasiţi un număr de telefon vi-l dau eu, dacă îmi lasaţi un comentariu...

Am uitat doar să vă zic un nume şi o locaţie, nu-i aşa? Eu l-am găsit pe net după The Gin Factory, iar la etaj cică se construieşte un local cu specific cubanez. Nornal că este în centrul vechi, chiar pe Lipscani, aproape de BNR.

Olga (24 octombrie 2002 – 21 ianuarie 2011)

De minute bune o strâng tare pe Dea în braţe şi plâng. Şi nu mă pot opri să scriu trei cuvinte: a murit Olga. O ştiu de mică şi era asa o căţea de faină... Cred că tot ce ar putea fi spus, a spus deja Andrei.

A promite e simplu...a te ţine de promisiune...

În ultimele zile am fost tot mai ocupată cu blogul. Nu am stat pe el, nu am scris postări noi, ci am încercat să îl transform într-un site. Am gândit rubrici noi care sigur o să vă placă, am o sectiune specială cu locurile prin care am umblat, cu sfaturi şi fotografii şi tot tacâmul, o secţiune cu Dea, doar cu Dea, problema e că designul care îmi face mie cu ochiul nu e user friendly, cu alte cuvinte nu l-ar putea accesa mama. Aşa că astept ca Zâna Măseluţă sau oricine altcineva să îmi sufle niţică inspiraţie. Plus că sunt mici probleme de securitate cu care m-am confruntat chiar în acestă săptămână... Aşa că transformarea blogului în site va mai dura... Nu ştiu cât pentru că odată oprită toată maşinăria din capul meu, îmi va veni foarte greu să o repornesc... Acum deja am lăsat transformarea pentru când o veni Alin şi mă ocup de închis carduri, deschis carduri şi preschimbat carduri. Pare simplu, dar nu e şi presupune şi mult mers pe jos... Probabil că transformarea va veni când va veni şi site-ul va apărea când va fi pregătit să apară. Nu îmi mai dau termene pentru că văd că nu mă pot ţine de ele...

Cutii, cutiuţe

Am mai meşterit câteva cutii şi mai am câteva în lucru deci fiţi pe fază. Repet ca să nu se înţeleagă cumva greşit: eu nu fac aceste cutii pentru a fi vândute. Cele două comenzi pe care le-am primit şi onorat sunt de la prietene foarte bune, cărora nu am putut să le spun nu.

Protestul din benzinării

Pentru că recent mi-am amintit că este blogul meu şi scriu sau nu scriu ce vreau sau ce nu vreau pe el, am să vorbesc şi despre protestul din benzinării. Pentru că fac parte din oamenii conştienţi de faptul că scumpirea benzinei nu mă afectează direct, că nu am carnet şi deci nu folosesc maşina (şi ce nervi am pe tema asta), dar că totuşi mă va afecta, că odată scumpită benzina vor urma scumpiri în lanţ, pentru că orice lucru în Românica e transportat cu maşina. Aşa că se vor scumpi de la alimente până la curierul care ar trebui să îmi aducă nişte chestii super comandate pe net. Am să scriu şi despre alea. De ce? PENTRU CĂ POT.

Aşadar, început ca cel mai inteligent protest din 89 încoace s-a fâsâit în mai puţin de o săptămână. Dovadă că inteligenţii care au pornit protestul cu mărunţişul s-au retras pe undeva pe parcurs copleşiţi de golănaşii pe care îi vedem zilnic la televizor cum cu un pumn de monede blochează ei benzinăriile. Dacă nu aţi observat vă rog observaţi. Dacă la început era un protest acum e cool să blochezi benzinăria. Pe sistemul: ce facem azi? ne batem joc de nişte amărâţi de la benzinării. Pentru că sincer Patriciu, dacă o mai fi având vreo benzinărie, sau alţii ca el nu simt mărunţişul. Pentru ei banii sunt tot bani indiferent că vin în bancnote de 500 de euro sau în monede de 50 de bani.

Chiar şi asta cu nu alimentăm timp de trei zile mi se pare o tâmpenie lălăită. Da dacă era nu alimentăm o zi părea cât de cât credibilă. Sau nu alimentăm trei zile de la trei benzinării diferite. Aşa se producea o pagubă. Da eu sincer vă spun că dacă aveam carnet mă durea fix în pix de protestul lor... Încercaţi troleul 69 din Baicului pe la ora 10 dimineaţa şi vă sar toate protestele din cap, indiferent de preţul benzinei...

Sursă foto: adevărul

Nutriţionist = macarons şi sală = halva

Pun pariu că nu aţi înţeles nimic din titlu. Acum vă explic. Eu sunt o mare amatoare de dulciuri, cred că şi dacă aş avea 50 de kilograme aş renunţa la mâncare şi ai îngurgita doar dulciuri. Aşa se face că după două luni de mers la nutriţionist, cu rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase am decis să merg la sală. Tot nutriţionistul m-a ajutat şi mi-a recomandat kongoo jumps. Este o sală lângă mine, deci efortul este minim. Şi cum nici după sală nu mă omor m-am decis să mă împing cumva de la spate. Aşa că atunci când mă duc la nutriţionist trec pe la Madame Lucie, unde au macarons, iar când mă duc la sală trec pe la magazinul turcesc şi îmi iau halva. Desigur cam acum aţi început deja să vă întrebaţi ce fel de regim e asta şi cât pot slăbi în felul acesta. Păi tot eu vă luminez. Ideea e că într-adevăr pot să mă duc în aceste magazine şi mă duc şi chiar şi cumpăr, dar când le văd acasă în sertatul meu cu dulciuri parcă nu îmi vine să le manânc. Aşa se face că în două luni de nutriţionist am adunat 3 pachete cu părjiturele şi o caserolă mare cu halva. Am mâncat, recunosc, dar parcă atunci când ai un scop îţi trece pofta de dulciuri:D. De fapt asta mi-a zis şi nutriţionistul: să mănânc tot ce poftesc, cu moderaţie însă.

Despre Eminescu

Nu ştiu ce şi cum se mai învaţă acum în şcoală însă eu una eram disperată de Eminescu. Fiecare an şcolar începea inevitabil la română cu Eminescu, Mihai Eminescu. Şi într-o idolatrizare idioată învăţam poezii şi comentam şi îmi părea că îmi place, că nu degeaba am ales româna în ciuda matematicii. Aşa că după ce am scăpat de liceu, credeam eu, că am scăpat şi de a-l comenta pe Eminescu. Ei bine nu. Pentru că ce credeţi că am aflat la primul curs de la jurnalism? că Eminescu a făcut ziaristică, nu facultatea ci a fost jurnalist, cum le place unora să îşi zică astăzi. Şi eu una am fost fascinată. Dintr-o dată poetul visător de Veronici se demitizase, era om. Militase pentru cauze naţionale şi avea o părere dincolo de codri de aramă (chiar dacă daţi o căutare pe google veţi găsi doar pensiuni cu această denumire şi nici măcar o menţiune despre Eminescu) şi păsărele somnoroase. Bine cu poveştile despre poezioare deochiate intrasem eu în contact tot în liceu, dar articolele lui Eminescu mi-au plăcut cel mai mult. De aia, dacă mai există publicate pe undeva, vă invit să le citiţi. Azi este 15 ianuarie, dacă vă întrebaţi cumva de ce scriu eu despre Mihai Eminescu. P.S. În fotografie este redacţia ziarului Timpul, la care a scris Mihai Eminescu. Este în Centru Vechi foarte aproape de Hanul lui Manuc şi este într-o paragină totală. Păcat...

Anul noutăţi aduce

Povestea asta cu bloggingul s-a cam fâsâit la noi, în schimb blogurile din străinătate merg în continuare, sunt updatate zilnic şi au trafic. Şi ca româncă ce mă simt, normal că nu mă puteam abate de la regulă şi am cam neglijat blogul şi din păcate îl voi neglija în continuare. Până când, nu prea ştiu, probabil până îmi va ieşi ce vreau eu să îmi iasă. Atunci vă promit că trec pe .ro că introduc rubrici noi şi că fac blogul bilingv pentru că am observat că mă citeşte multă lume din străinătate. Bine acum îmi închipui că se uită doar la poze pentru că google translate e varză. Până atunci sporadic va mai apărea câte o postare şi vă rog să mă înţelegeţi şi să nu vă înstrăinaţi. Sunt câteva postări programate să apară zilele următare şi mă chinui să scriu alte câteva. Răbdare, vă rog:D

Figurine

Cam asta e ce am mai meşterit în ultima perioadă. Pentru cei care se întreabă sunt figurine din lut gata turnate, iar eu doar le pictez.

Iarna pe uliţele din Muzeul Satului

Cred că am scris de o mie de ori despre acest muzeu care mie una îmi place tare mult. Numai că niciodată nu l-am vizitat iarna sau dacă l-am vizitat nu am scris aici. Aşa că e o premieră pentru acest blog o postare cu Muzeul Satului iarna. Cineva chiar mi-a sugerat să pun fotografii cu Muzeul Satului în toate anotimpurile, întocmai cum am văzut la Hundertwasser House din Viena. Probabil că ar fi interesant, dar aştept puţin timp liber să pot căuta prin 20 de giga de poze.

Pentru că Muzeul Satului este mereu surprinzător, de această dată am descoperit multitudinea de pisici. Desigur erau şi în alte dăţi şi cu siguranţă mai am poze asemenea celei de sus, dar acum erau mult mai multe pisici. Şi mi se pare cumva normal ca într-un decor precum cel de la Muzeul Satului să existe şi animale.

Păsăroaiele

Da, ştiu că veţi răde de titlu, dar pentru cei care cunosc frica mea de păsări este un titlu bine pus. Aşadar având în vedere că îmi e frică de un stol de vrabii sau că porumbeii totdeauna se adună în jurul meu sau că aceeaşi pasăre cu negru şi verde îmi asaltează balconul închis de vreo lună sau că de mică rândunelele se rătăceau de cuib fix în camera mea, atunci nu veţi mai râde. Eu încerc să nu privesc lucrurile ca şi cum "aş avea o problemă" ci pur şi simplu că îmi e puţin frică de păsări. Acestea fiind spuse mi-am amintit ieri, după ce am văzut ştirea cu păsările moarte din Constanţa, că pe drum spre Iaşi am văzut nişte păsăroaie. Am căutat pe internet şi pot fi ulii sau chiar şoimi, pentru că eu le văd fix la fel. Am vorbit cu nişte prieteni şi ei mi-au spus că în drum spre Oradea au văzut astfel de păsări, multe. Eu pe drumul european 85, de la ieşirea din Bucureşti până la Râmnicu Sărat, unde s-a pus ceaţa, am numărat vreo 80. Nu prea ştiau ele care e treaba cu maşinile şi planau foarte aproape de şosea. Pe două era să le şi lovim şi dacă cumva credeţi că e numai imaginaţia mea îl puteţi întreba pe Alin. Le-am făcut şi poze pentru că aşa cum v-am spus erau destul de multe. Şi din ce mi-am dat eu seama umblau în perechi, de două păsări sau de patru...

După cum puteţi vedea într-un copac desfrunzit se distingeau destul de bine

Aceasta este pasărea de mai sus mărită

Acum cunoscătorii de păsări probabil că au deja o explicaţie a fenomenului, dar pentru o fricoasă ca mine a fost perfect că nu a trebuit să oprim pe undeva prin câmp să îşi facă Dea nevoile:D

Ceremonia ness-ului

Nu cred că e oficială, dar ar trebui să fie. Mai ţineţi minte ness-ul? Da, ăla care se amesteca cu zahar şi se freca până îşi schimba culoarea... Nici nu cred că mai bea cineva vreodată ness frecat. Acum i se spune cafea solubilă şi mă mai păcălesc eu la automatele de cafea şi dau 1 leu pe el. Când eram mică mama mă punea să frec ness-ul până devenea aproape alb şi mai niciodată nu reuşeam să îl mănânc pe tot, aşa ca pe o cremă. Bine aveam porţii, cred că o jumătate de linguriţă de ness şi muuuult zahăr. Stăteam şi eu la taclale cu prietenele mamei şi mă dăceam om mare. Probabil că ness-ul era mai accesibil, pentru că nu îmi amintesc ca mama să fi băut cafea pe vremea aia...era nechezol, o treabă care nici măcar acum nu ştiu clar ce este... Acum am în casă vreo două borcane de ness şi în seara asta am încercat să repet figura. Eram singură, sunt mare şi nimeni nu îmi mai porţionează cât să mănânc, dar tot nu am reuşit să termin toată crema. Multă muncă pentru nimic...

Cartea Andreei Răducan

Trebuie să mărturisesc că am o mentalitate de cusătoreasă. Cărţile gen cea despre care vorbesc azi le citesc în câteva ore, în schimb cărţile adevărate, cărţile care merită citite şi despre care prefer să nu vorbesc niciodată aici, le citesc în zile întregi, uneori adorm cu ele în pat, alteori citesc 50-100 de pagini mi se par plictisitoare, le las, încep alte cărţi şi apoi le reiau. Aşa se face că pe noptieră, la citit, am constant 3 sau 4 cărţi, reviste şi alte prostioare. Cred că niciodată nu am avut o disciplină a cititului, dar obiceiul ăsta prost de a citi de la două cărţi în sus în acelaşi timp l-am dobândit de la Alin. În fine să revenim la cartea Andreei Răducan. Este o carte bine scrisă, chiar surprinzător de bine scrisă, care descrie din perspectiva ei evenimentele de la Sidney 2000. Poate nu mulţi îşi amintesc, dar atunci România a avut tot podiumul, am sărbătorit cu toţii vreo 2 zile ca mai apoi să i se retragă medalia Andreei pentru o pastilă banală de Nurofen. Acum, după vreo 10 ani, Andreea scrie cartea pentru a explica sau pentru a ne face să înţelegem drama prin care a trecut. În general gimnastele de performanţă au o viaţă grea: sunt luate de acasă la vârste fragede, de 4-5 ani, au antrenamente zilnice de 8 ore, cantonamente şi în general o disciplină severă. Închipuiţi-vă doar că o fetiţă de 6-9 ani ştie ce e ăla controlul greutăţii, când eu abia la 30 de ani mă preocupă problema sau că la 20 de ani trebuie să uite viaţa dinainte şi să o ia de la capăt. Multe trec prin depresii, multe se remontează şi rămân tot în gimnastică, dar despre multe gimnaste abia dacă mai auzim câte ceva. Eu una cred că datorită pastilei de Nurofen, Andreea a fost mai mult în atenţia publicului, a fost mai iubită şi a făcut trecerea de la gimnastică la viaţă mult mai uşor, a primit oferte de job-uri şi a reuşit să scrie chiar şi o carte, vândută destul de bine am văzut eu. Altfel am fi stat şi ne-am fi întrebat ca în cazul Laviniei Miloşovici sau a Ginei Gogean sau a Simonei Amânar ce s-o mai fi ales de viaţa lor?

Epopeea cântarului

După cum toţi ştiţi sunt la dietă, ceea ce nu înseamnă că am interdicţie la anumite alimente, cum ar fi dulciurile, ci înseamnă că încerc să mănânc trei mese pe zi la ore cât de cât fixe şi să beau 1 litru jumătate de apă sau lichide pe zi. Cam ăsta ar fi rezumatul dietei şi pentru că după sărbători cântarul stătea pe loc deşi simţeam că mă îngrăşasem şi nu pentru că am mâncat mult şi prost ci doar pentru că nu am mâncat când trebuia, am decis să schimb cântarul. Adevărul e că mă bătea acest gând încă de acum două luni când am început dieta. Pur şi simplu te simţi mai bine când vezi că ai slăbit chiar şi 300 de grame decât să vezi acul ăla oscilând. Aşa că la îndemnul nutriţionistei şi a mai multor prietene am decis să îmi cumpăr un cântar digital. Acum ştiţi cum e...nu vroiam doar digital ci vroiam să îmi citească şi procentul de grăsime şi muşchi şi nu mai ştiu ce şmecherii fac cântarele din ziua de azi... Şi cum între Crăciun şi Revelion numai la magazinele de electrocasnice nu îmi stătea capul, pe 2 ianuarie am plecat la cumpărături cu gândul la cântar. De obicei cercetez înternetul să văd ce mi-ar plăcea, dar acum m-am dus la Carrefour şi apoi la Altex şi la un alt Altex şi a doua zi la Media Galaxy şi la alt Altex şi nimic. La raionul cântare bătea vântul. Deja devenise frustrantă treaba şi mă pregăteam să abandonez subiectul când a venit timpul cumpărăturilor săptămânale de la Cora. Bineînţeles că în Cora era gol la cântare, era de parcă toată lumea era la dietă sau cel mai facil cadou de Crăciun era un cântar. Adevărul e că găseam cântare, dar totdeauna cel pe care îl voiam era ultimul, adică cel de pe raft. Şi l-aş fi luat şi pe ăla doar că nu îl vindeau. Eram disperată când am ieşit din Cora şi am dat cu ochii de Flanco. Am intrat aşa doar să arunc o privire şi să întreb când îşi refac stocurile, când l-am văzut. Cântarul meu. Eram decisă să îl iau chiar şi pe cel de pe raft pentru că arăta decent, adică nerufoşit de gură-cască, şi vroiam să mă rog cu cerul şi pământul de vânzător în speranţa că îi va surâde un mic profit după sărbători, că tot bătea vântul prin magazin. Şi caut un vânzător şi întreb, aproape că intuiam răspunsul: e ultimul, când îmi zice staţi să mă uit în depozit. Şi pleacă şi după 2 minute, care au părut eterne, vine cu el. Cu cântarul meu: nou, frumos, curat, ambalat, cu o grămadă de funcţii, din plastic nu din sticla şi Tefal. Şi era şi mai ieftin decât în alte părţi şi aveam şi o reducere la jumătate la un alt produs achiziţionat. Aşa că de unde voiam să plec cu mâna goală am plecat cu un cântar de persoane şi cu unul de bucătărie. Acum dacă aţi şti ce experimente fac...cântăresc mâncarea, mănânc şi apoi mă cântăresc... Ca să nu mai spun (şi mă rog să nu afle nutriţionista) că sunt toată ziua pe cântar. Şi se luminează frumos cu verde când slăbesc... Ce mai, magie curată...

Primele comenzi

Cadourile de Crăciun nu au rămas fără ecou şi am primit primele comenzi. Pare ciudat pentru că eu nu intenţionam deloc să pictez rame sau cutii mai mult decât în joacă. Dar pentru că prietena mea s-a rugat de mine mult de tot să îi fac şi mamei ei o cutie am acceptat. Apoi o altă prietenă a vrut un ursuleţ, puşculiţă. E o demenţă totală. Am fost la magazin şi mi-am cumpărat şi cutia şi ursul şi stau şi mă uit la ele. Nu mă inspiră nimic şi mi se pare că nu mă pricep îndeajuns la asta încât să fac eu ceva. Mă sperie ideea că cineva şi-ar dori ceva colorat de mine şi că nu mă voi ridica la înălţimea aşteptărilor şi voi dezamăgi. Apoi îmi spun că cutiile erau stângace şi tot au fost admirate. Habar nu am:(

Din nou de Frey Wille România

Pentru că am văzut că în perioada asta articolul cu Frey Wille a fost foarte citit, poate de cei care şi-au petrecut sărbătorile la Viena am să revin cu acest subiect. La precedentul articol am primit un raspuns din care eu am înţeles că bijuteriile Frey Wille din România nu au preţurile umflate din burtă ci sunt preţurile din Austria plus TVA-ul românesc de 24 la sută. Şi aşa cum am promis am revenit în magazinul de pe Calea Victoriei şi am fost la fel tratată cu un sictir maxim tipic vânzătoatelor dâmboviţene care cred că l-au prins pe Dumnezeu de un picior sau că magazinul în care ele sunt doar vânzătoare aparţine familiei lor. Aşa că eşti măsurat din cap până în picioare şi dacă nu ai morcovul în cur şi haine de fiţe eşti privit cu o lipsă de respect de ţi se face scârbă. Nu vreau să public aici preţurile de la Debenhams pentru că la un simplu calcul hainele mele depăşesc salariul lor de vânzătoare pe Calea Victoriei, dar fie...

Aşadar am fost în magazin şi am întrebat care este cel mai ieftin inel. Este cel din colecţia Mucha, cel subţire, nu cel gros, este aurit şi costa 1000 de lei.

În acelaşi timp am fost la magazinul Frey Wille din Piaţa San Marco din Veneţia, îmbrăcată ca un turist, deci nu cu cele mai bune haine, încălţată cu cizme de cauciuc, pentru că piaţa era un pic inundată şi am fost tratată regeşte. Mi s-a explicat procesul de fabricaţie, mi s-au arătat pliante, iar vânzătorul când a auzit că ştiu produsele din Viena m-a ţinut la un ceai să îi povestesc cum e acolo.

Diferenţele le observaţi singuri, eu vă mai spun că TVA-ul Italiei este de 20 la sută şi vă arat două fotografii cu preţurile de acolo.

Chiar vă rog mergeţi singuri în magazinul românesc şi faceţi o comparaţie...

P.S. Preţul unui bilet de avion Bucureşti - Viena, luat cu o lună înainte, nu depăşeşte 100 de euro...

Totul a revenit atat de repede...

Nu voi spune "la normal" pentru că normal ar fi ca Alin să fie aici cu noi (eu şi Dea) numai că a plecat din nou pentru trei luni în Dublin. Acum mă mai bucură doar gândul călătoriei mele la Dublin în jurul datei de 17 martie pentru care mi-am rezervat deja biletele. Doar ştiţi cum e Alin, la câte am scos de la el Dublinul pare un oraş mic, mohorât, în care te plictiseşti repede, dar macar are Debenhams cât un magazin universal de pe la noi (de fapt în Anglia chiar asta e, un magazin universal, doar la noi e de semi-lux prin preţurile practicate).

În rest totul e cum îl ştiaţi: continui dieta şi încerc să memorez papagaliceşte raspunsurile la întrebările pentru carnetul de şoferi. Abia aştept să îmi revăd colegii şi am ochit deja nişte lucruşoare pentru care merită să mă duc la mall.

Toate bune şi frumoase am putea spune:D

Din nou mi-am oripilat vecinele

Am început anul într-o dispoziţie războinică, asa că va trebui să suportaţi. Cui nu îi plac opiniile mele nu are decât să închidă de pe acum.

Aşadar, a venit preotul cu Boboteaza. Nu mai intru în credinţele mele conform cărora preoţii nu sunt ce ar trebui să fie şi că au cedat de mult voinţelor lumeşti şi trupeşti, ci am să abordez subiectul dintr-o prismă pur pragmatică. Deci vine preotul, cand era pe la primul etaj ajung şi eu acasă. Stau cinci minute văd că preotul nu ajunge nici măcar la 2 o iau pe Dea, nedusă afară de câteva ore bune, şi ieşim afară. Ne plimbăm vreo jumătate de oră şi ratăm preotul care habar nu am pe unde a trecut că doar noi eram în faţa blocului. Când urc în casă mă abordează o vecină: vedeţi că a trecut preotul...cred că îl mai prindeţi. Unde să îl prind, că nici nu ştiam unde s-a dus aşa că i-am răspuns: să fie sănătos. Vecina probabil că nu prea ştie ce îmi poate pielea şi mă apostrofează, iar la final bagă un "tinerii din ziua de azi". Păi stai că nu-i aşa şi m-am oprit să îi povestesc. Am aflat aşa că ea a dat preotului 30 de lei, 20 preotului în mână şi 10 băiatului care striga pe scară. Şi la un scurt calcul am decis amândouă că preotul a plecat din scară de la noi cu aproximativ 500 de lei. Bani pe care eu una, încă în câmpul muncii şi cu un salariu bunicel, îi câştig cam într-un sfert de lună, deci nu în maximum o oră. Şi doar preotul nu vine doar pe scara noastră, deci la 20 de scări...calculaţi şi singuri cât a câştigat preotul pentru că a umblat cu o crenguţă udă şi a murdărit pereţii şi icoanele enoriaşilor. Şi tot eu am întrebat dacă pe cei 30 de lei a primit vreo chitanţă. Normal că nu.

Acum sincer fiecare face ce vrea şi crede în cine vrea, dar cu siguranţă aş fi fugit după preot dacă îl vedeam măcar o singură dată că o îmbracă şi îi dă o masă caldă femeii puţin sărite care stă în scara noastră şi în alte scări de lângă. Dacă o singură dată vedeam preotul că îşi duce la îndeplinire misiunea şi nu trece prin scară doar la pomeni şi sărbători. Că sunt o sumedenie de oameni bătrâni singuri prin scările din cartierul meu, oameni pentru care o vorbă bună venită de la preot ar însemna infinit de mult.

Dar când preotul vine la Bobotează cu BMW-ul, iar la magazinele de profil o Biblie costă 60 de lei, sincer parcă îmi cam vine să îi cer bon fiscal pe ăia 30 de lei şi eventual despăgubiri pentru pereţii mânjiţi...

P.S. Fotografia este de la sfinţirea pârtiei de la Gura Humoruluide pe 7 ianuarie anul trecut...

Cadourile Deei

Cum era firesc, Moş Crăciun a venit şi la Dea şi i-a adus o minge de rugby inscripţionată în culorile Irlandei şi o pungă plină de bunătăţi. După ce am cărat-o şi la Iaşi şi am reumplut-o cu ocazia fiecărei vizite la hipermarket, am surprins şi cum extrage Dea bunătăţile din pungă. La început o târa prin casă şi te făcea atent că vrea ceva. Apoi după ce ne-am dat seama că putem desface ambalajele şi lăsa bunătăţile doar în pungă a început să se servească singură.

Dea şi punga cu cadouri

Într-o primă fază îşi bagă capul în pungă.

Şi caută

şi rămâne blocată.

Scoate capul şi mârâie la pungă.

Încearcă o altă abordare,

dar ajunge tot cu capul în pungă.

Si scormoneşte

şi ridică punga de atâta scormoneală

şi tocmai când ne pregăteam să i-o scoatem noi de pe cap...

iese triumfătare, îşi roade osul satisfăcută şi apoi o ia de la capăt:D