Trebuie să mărturisesc că am o mentalitate de cusătoreasă. Cărţile gen cea despre care vorbesc azi le citesc în câteva ore, în schimb cărţile adevărate, cărţile care merită citite şi despre care prefer să nu vorbesc niciodată aici, le citesc în zile întregi, uneori adorm cu ele în pat, alteori citesc 50-100 de pagini mi se par plictisitoare, le las, încep alte cărţi şi apoi le reiau. Aşa se face că pe noptieră, la citit, am constant 3 sau 4 cărţi, reviste şi alte prostioare. Cred că niciodată nu am avut o disciplină a cititului, dar obiceiul ăsta prost de a citi de la două cărţi în sus în acelaşi timp l-am dobândit de la Alin.
În fine să revenim la cartea Andreei Răducan. Este o carte bine scrisă, chiar surprinzător de bine scrisă, care descrie din perspectiva ei evenimentele de la Sidney 2000. Poate nu mulţi îşi amintesc, dar atunci România a avut tot podiumul, am sărbătorit cu toţii vreo 2 zile ca mai apoi să i se retragă medalia Andreei pentru o pastilă banală de Nurofen.
Acum, după vreo 10 ani, Andreea scrie cartea pentru a explica sau pentru a ne face să înţelegem drama prin care a trecut. În general gimnastele de performanţă au o viaţă grea: sunt luate de acasă la vârste fragede, de 4-5 ani, au antrenamente zilnice de 8 ore, cantonamente şi în general o disciplină severă. Închipuiţi-vă doar că o fetiţă de 6-9 ani ştie ce e ăla controlul greutăţii, când eu abia la 30 de ani mă preocupă problema sau că la 20 de ani trebuie să uite viaţa dinainte şi să o ia de la capăt. Multe trec prin depresii, multe se remontează şi rămân tot în gimnastică, dar despre multe gimnaste abia dacă mai auzim câte ceva.
Eu una cred că datorită pastilei de Nurofen, Andreea a fost mai mult în atenţia publicului, a fost mai iubită şi a făcut trecerea de la gimnastică la viaţă mult mai uşor, a primit oferte de job-uri şi a reuşit să scrie chiar şi o carte, vândută destul de bine am văzut eu. Altfel am fi stat şi ne-am fi întrebat ca în cazul Laviniei Miloşovici sau a Ginei Gogean sau a Simonei Amânar ce s-o mai fi ales de viaţa lor?
January 9, 2011
Cartea Andreei Răducan
Trebuie să mărturisesc că am o mentalitate de cusătoreasă. Cărţile gen cea despre care vorbesc azi le citesc în câteva ore, în schimb cărţile adevărate, cărţile care merită citite şi despre care prefer să nu vorbesc niciodată aici, le citesc în zile întregi, uneori adorm cu ele în pat, alteori citesc 50-100 de pagini mi se par plictisitoare, le las, încep alte cărţi şi apoi le reiau. Aşa se face că pe noptieră, la citit, am constant 3 sau 4 cărţi, reviste şi alte prostioare. Cred că niciodată nu am avut o disciplină a cititului, dar obiceiul ăsta prost de a citi de la două cărţi în sus în acelaşi timp l-am dobândit de la Alin.
În fine să revenim la cartea Andreei Răducan. Este o carte bine scrisă, chiar surprinzător de bine scrisă, care descrie din perspectiva ei evenimentele de la Sidney 2000. Poate nu mulţi îşi amintesc, dar atunci România a avut tot podiumul, am sărbătorit cu toţii vreo 2 zile ca mai apoi să i se retragă medalia Andreei pentru o pastilă banală de Nurofen.
Acum, după vreo 10 ani, Andreea scrie cartea pentru a explica sau pentru a ne face să înţelegem drama prin care a trecut. În general gimnastele de performanţă au o viaţă grea: sunt luate de acasă la vârste fragede, de 4-5 ani, au antrenamente zilnice de 8 ore, cantonamente şi în general o disciplină severă. Închipuiţi-vă doar că o fetiţă de 6-9 ani ştie ce e ăla controlul greutăţii, când eu abia la 30 de ani mă preocupă problema sau că la 20 de ani trebuie să uite viaţa dinainte şi să o ia de la capăt. Multe trec prin depresii, multe se remontează şi rămân tot în gimnastică, dar despre multe gimnaste abia dacă mai auzim câte ceva.
Eu una cred că datorită pastilei de Nurofen, Andreea a fost mai mult în atenţia publicului, a fost mai iubită şi a făcut trecerea de la gimnastică la viaţă mult mai uşor, a primit oferte de job-uri şi a reuşit să scrie chiar şi o carte, vândută destul de bine am văzut eu. Altfel am fi stat şi ne-am fi întrebat ca în cazul Laviniei Miloşovici sau a Ginei Gogean sau a Simonei Amânar ce s-o mai fi ales de viaţa lor?
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment