Eşti ceea ce citeşti...

Nu vreau să jignesc pe nimeni şi oricum nu sunt eu cea mai elevată cititoare din estul Europei, ci vreau să mă refer la ştirile mondene. Da, ştirile mondene fac rating. Da, fără rating televiziunile, mai devreme sau mai târziu, mor. Da, aduc bani. Da totuşi. Vă rog lăsaţi-o mai moale cu Irinel şi Monicuţa ca i-aţi eclipsat chiar şi chiloţii lui Claudiu Belonţ. Noroc că aseară a fost Oscarurile că altfel o ţineau langa televiziunile cu bracking news-ul cu fata celor doi. E trist. A fost o relaţie ciudată de la început şi cred că de vreo 4 ani toată lumea aştepta momentul în care cei doi se vor despărţi, da gata... Apropos ce ştiţi de codul muncii? mai nimic? daţi-i înainte cu Irinel şi Monicuţa...

În joacă

Zilele astea aparatul mare, adica Nikon D90 este la mine. Aşa se explică cum de a ieşit o poză în mişcare aşa de clară...

Muzeul Unirii din Iaşi

Spuneam şi cu alte ocazii că în Iaşi începe să se mişte ceva şi poate cel mai bun exemplu este finalizarea restaurării Muzeului Unirii, restaurare ce a durat 11 ani. Mi-ar fi părut rău să nu îl vizitez şi cum am avut o jumătate de zi liberă am plecat prin Oraş. Ce am vizitat şi ce am fotografiat veţi vedea şi în alte postări şi poate într-o rubricuţă. Vedem. Deocamdată de Muzeul Unirii:

Clădirea muzeului a fost construită la începutul secolului al XIX-lea în stil neoclasic şi a aparţinut mai multor familii nobiliare ale vremii până în 1859 când i-a fost încredinţată domnitorului Principatelor Unite - Alexandru Ioan Cuza. Nu cred că are sens să caut şi să postez un link cu cine a fost Cuza, ideea este că a locuit în acea clădire timp de patru ani până în 1862. În timpul primului război mondial clădirea l-a găzduit şi pe Regele Ferdinand, care şi-a stabilit acolo cartierul general, iar în 1937 clădirea ajunge Muzeu, dar nu muzeul Cuza ci Muzeul Unirii. Îmi amintesc foarte puţin din aranjarea muzeului dinaintea restaurării, dar mi s-a spus că mare parte a obiectelor prezente atunci în expoziţie se regăsesc la parter, unde este amenajată o expoziţie cu tematica unirii.

Despre etaj voiam eu să vă vorbesc pentru că sincer pe mine etajul m-a impresionat cel mai mult. Am fost la Hofburg şi la Shonbrunn şi vă pot spune că apartamentele familiei Cuza nu erau cu nimic mai prejos. Deşi ca şi dimensiuni cele trei clădiri nu suportă comparaţie, că număr de obiecte, aranjare şi grija pentru detalii etajul Muzeului Unirii este unul deosebit, ce merită vizitat. Etajul cuprinde: cabinetele de lucru ale Domnitorului şi Doamnei Elena Cuza, sufrageria, salonul, camera de biliard, salonul Elenei Cuza şi un dormitor.

Pentru că, din nu ştiu ce motive, nu am putut face fotografii şi nu am cum să vă arat cât de fain este de fapt muzeul am să vă las cu un link.

Acum sunt curioasă cum arată Palatul de la Ruginoasa...

Când eram mică credeam că Muzeul Unirii este singura clădire cu cariatide din Iaşi. Nu ştiu dacă în Iaşi există clădiri cu cariatide, dar conform cercetărilor actuale cele de pe muzeu nu sunt tocmai cariatide. Cu toate acestea sculpturile sunt spectaculoase şi dau un anumit aer clădirii de pe Strada Lăpuşneanu.

Preţul unui bilet de intrare este 12 lei pentru un adult, v-am spus că nu se prea fac poze, dar bănuiesc că totul ţine de ce muzeografe întâlniţi pe parcursul vizitării sau de cât de gol sau de plin este muzeul.

Acum minusurile pentru că din păcate nu se poate fără:

La parter există o sală destinată expoziţiilor temporare. Dacă aveţi neşansa să găsiţi o expoziţie proastă, aşa cum am găsit eu vă cam piere cheful de vizitat. Acum este o expoziţie despre Grigore Gafencu, cum numele mi-a zis prea puţine am fost curioasă să aflu mai multe. Numai că într-o sală decorată cu pereţi negri şi împărţită în trei spaţii mai mici era ceva ce voia să aducă a expoziţie contemporană. Pe scurt în primul spaţiu rula un video de vreo 5 minute, iar dacă nu citeai o explicaţie de pe un perete, în română, doar în română, habar nu aveai ce era acolo. În al doilea spaţiu se voia a fi un alt video, doar că eu am dat peste un gen de "ecran albastru", iar în al treilea spaţiu era un radio vechi cu 6 perechi de căşti. Presupun că puteai asculta transmisiunile de la Europa Liberă ale lui Gafencu, dar cum nu m-a interesat, nu am ascultat, deci nu bag mâna în foc. Acum expoziţia poate o fi actuală şi interesantă, dar după ce vizitezi Memorialul de la Sighet, orice încercare de acelaşi gen trebuie să fie măreaţă sau să nu mai fie...

Apoi un alt minus al muzeului este lipsa vizitatorilor, lucru ce nu mi-l pot explica decât printr-un alt minus, prezenţa insistentă a muzeografelor care în afară de a te urmări cu atenţie nu te ajutau cu nimic. Cum Palatul Culturii este închis pentru renovare, mă aşteptam să mai găsesc vizitatori că doar nu eram singura care umbla de nebună prin Iaşi... Oricum am fost singura care umbla prin muzeu...eu şi muzeografele...

Apoi fiecare cameră are cumva la intrare explicaţii, succinte, dar totuşi mult de citit. Eu una aş fi vrut explicaţii ale fiecărui obiect sau dacă nu, măcar ale obiectelor mari. Sunt sigură că măsuţele de cafea, cuferele sau chiar obiectele persoanle aveau o poveste... Pe de altă parte existau audio-ghiduri care costau 10 lei şi poate acolo ţi se ofereau mai multe explicaţii...nu ştiu...

Şi last but not least lipsa suvenirurilor sau proasta calitate a acestora... Eu caut de multă vreme suveniruri din România. Nu ceşcuţe şi ţărănisme ci magneţi, vederi, ghiduri şi astea ne cam lipsesc. Acum recunosc sunt un pic nereală, pentru că mi-am luat un magnet cu 4 lei, o poză scoasă prost la imprimantă lipită pe o bucată de plută şi de aceeaşi plută lipit un magnet... Repet este aproape singurul muzeu de istorie ce poate fi vizitat la ora actuală în Iaşi, era chiar foarte greu de comandat nişte magneţi care să merite?

Ştiu m-am cam abătut de la menirea iniţială a acestei postări şi anume aceea de a vă tenta să vizitaţi sau să revizitaţi Muzeul Unirii, dar în ciuda tuturor defectelor enumerate pe final muzeul merită vizitat, dacă ajungeţi la Iaşi. Vă spun eu:D

La multi ani, Alin!

Datul în bâlbâială

Am să vorbesc despre cazul ăsta, foarte puţin mediatizat în România sau în blogosfera românească. Nu am căutat, dar sunt sigură că vreun blogheraş a scis pe tema asta şi nu la modul laudativ, ba chiar bag mâna în foc că a făcut băşcălie pe tema reporterului bâlbâit de la Grammy. Şi de la Cronica Cârcotaşilor (nu ştiu acum, dar a fost înregistrată vreo 6 ani) încoace, în România s-a cam inoculat ideea că e în regulă să râzi de bâlbe, că sunt amuzante. Şi chiar sunt, dar dacă mergi mai departe trebuie să te gândeşti că pe lângă a avea o zi proastă, reporterului respectiv i s-a întâmplat ceva. Mi-a plăcut modul de a pune problema a celor de la Good Morning America de la NBC News, cumva televiziunea concurentă a CBS, fără chicoteli, fără râsete, doar cu îngrijorarea că reporterul respectiv a păţit ceva. Nu zic că e modul ideal de a aborda problema, dar măcar e respectuos faţă de cel în cauză. Pentru că hai să recunoaştem că nu există om de televiziune sau de radio, din România sau de oriunde, care să nu se fi bâlbâit vreodată. Că doar nu ne naştem perfect coerenţi sau cu o dicţie perfectă sau fără trac, dar spuneţi-mi e în regulă să râzi de un bâlbâit din cauze medicale? parcă nu prea e. Atunci de ce râdem la bâlbele din televiziuni?

Desene animate sau cartoons?

Sunt sigură că iarăşi am să îmi atrag injurii şi comentarii de genul: alta care se pricepe la copii deşi nu a născut încă. Ei bine, da admit că nu mă pricep, dar desenele animate dublate mie mi se par că în loc să înveţe copilul ceva, mai rău îl tâmpesc. Eu am trăit primii 10 ani din viaţă în comunism şi dintr-un motiv sau altul nu am beneficiat de limba engleză de la grădiniţă, aşa cum e acum. Şi cu toate acestea înţelegeam mai totul de la Cartoon Network sau mai târziu de la MTV. Cu ce îi ajută pe copii de astăzi desenele dublate? Hai recunoaşteţi că vă ajută tot pe voi părinţii...pentru că eu îmi aduc aminte că mama îmi citea subtitrările filmelor, pe când acum e foarte simplu...laşi copilul la TV şi îţi vezi de treabă. Cumva s-a produs legătura între ce citea mama şi ce auzeam eu şi destul de repede am prins cuvinte şi când am mai învăţat şi la şcoală, engleza a devenit a doua limbă. Nu am explicaţii filosofice pentru ce spun eu aici, dar poate vă aminţiti de când eraţi mici, pentru că mai toţi cei de vârsta mea au trecut cu siguranţă prin asta în învăţarea limbii engleze... Plus că un alt argument împortiva dublării desenelor ar fi faze hazlii gen traducerea numelui lui Flyn din Tangled în Ghiţă Ghiţescu. Întâmplarea mi-a istorisit-o o prietenă care a fost la desenul animat dublat. Cică toţi părinţii râdeau în timp ce copii habar nu aveau, şi probabil că nu vor avea multă vreme, că pe hoţ nu îl chema Ghiţă Ghiţescu ci Eugene Fitzherbert:D

Bijuterii

Am încercat eu treaba asta cu handmade, dar bijuterii nu cred că voi crea niciodată. Pentru că nu am inspiraţie şi pentru că mi se pare foarte dificil. Şi cum trec printr-o perioadă extrem de proastă cum puteam să mă înveselesc dacă nu pe Breslo? Acolo am descoperit bijuteriile astea faine de tot şi sunt şi multe pe auriu şi pentru câtă muncă e depusă nici nu mi se par scumpe. Vorbesc de Zuzuflor. Ce mi-am comandat eu o să vedeţi curând pe blog.

Noutăţuri

Marea mea realizare este că mi-am luat bilet "în primul rând" (că tot zic "la albul ochilor" şi nu pricepe nimeni...) la Bon Jovi pe 10 iulie. Bine biletul l-am luat acum două săptămâni şi să nu credeţi că de atunci tot zac uitându-mă la el...am făcut destule lucruri, numai că nu sunt chiar aşa de importante. Săptămâna asta am luat la curăţat casa, cameră cu cameră, pentru că vine Alin. Şi probabil că postările pe blog se vor rări în perioada următoare...da revin eu:D

In the Breaza county

Sincer treaba cu Breaza eu una nu o înţeleg. E o staţiune, e un loc de vizitat, e un loc de unde să începi o urcare pe munţi? chiar nu ştiu. Eu una am ajuns la Breaza de vreo patru ori şi pot spune că pentru mine Breaza este un loc fain, unde poţi ieşi din Bucureşti cu tot ce presupune asta şi unde poţi petrece timp cu prietenii. Singurul avantaj este că este foarte aproape de Valea Prahovei şi foarte aproape şi de Bucureşti. Astfel eviţi "aglomeraţia" de pe Valea Prahovei şi noxele din Bucureşti şi vezi şi în depărtare munţii...

Una din zilele mele petrecute la Breaza a început cu fotografierea Deei prin geam, dimineaţa...

a continuat cu o cafea cu lapte şi cereale tot cu lapte

a urmat apoi o căţărare pe unul dintre dealuri...

care ne-a lăsat încălţările aşa...

am profitat de faptul că am "gumari" de fiţe de la Decathlon şi i-am curăţat într-o baltă...

prim plan cu balta

după care am adormit aşa...

Week-end-ul a fost desigur mai lung şi a conţinut de toate: răsărit cu rău sâmbătă dimineaţă, wii, poker, grătar, mâncare, multă mâncare, dulciuri, şi mai multe dulciuri, plimbat Dea, curăţat Dea, aranjat masa, dureri de măsele şi prieteni:D

Trăim într-un mare sat universal

Stau de mai bine de 6 ani în Bucureşti şi rar mă întâlnesc cu cineva cunoscut pe stradă. E aşa de confortabil că dacă nu aş fi educată aş mânca pe stradă, aş merge aiurea sau aş vorbi prostii, tocmai pentru că nu mă cunoaşte nimeni. O altă nebună vor spune mulţi şi îşi vor vedea de drum. Pe facebook problema stă altfel. În lumea virtuală aleg cu grijă fotografiile de profil pentru că se presupune că acolo "mă întâlnesc" cu cunoscuţi. Însă nu mică mi-a fost mirarea când prietenele mele s-au făcut prietene cu colegi de-ai mei sau cu prietenii lui Alin... Ştiţi era un joc în câţi paşi ajungi de la un actor la altul...cam aşa e si cu facebookul. Şi nu e doar facebook, recent am aflat că prietena unei prietene e colegă cu un prieten şi la rândul lor sunt prieteni şi că în acest fel cercul se restrânge. Bine poate are puţină legătură originea sau pasiunile sau meseria fiecăruia, că eu de exemplu în Bucureşti am preiteni care fie sunt moldoveni, fie lucrează în media, fie fac hand made... E ciudat cum oameni pe care nu i-ai fi alăturat niciodată se alătură singuri. Pun pariu că în 5 mişcări m-aş putea lega de orice om care vieţuieşte în Bucureşti... Fascinant, nu?

Bărbaţii trebuie să fie muuuuuult mai frumoşi decât dracul...

Chiar nu ştiu de unde vine concepţia asta dar în România pare să funcţioneze super. Spun România pentru că numai aici bărbaţii cu negru sub unghie şi care asortează pantofii cu vârf ridicat la pantalonii de trening îşi permit să îşi scoată faţa în public, ba mai mult să mai şi fluiere după tine pe stradă. Pentru că da dragilor mi se întâmplă şi mie. Aparent nu trebuie să fii trasă prin inel ca să fii fluierată pe stradă. Şi eu care chiar credeam că prin kilogramele în plus am scăpat de bădărănisme.... Şi nu, chiar nu e o regulă ca fetele plinuţe nu pun mâna decât pe ce lasă cele slabe. Ştiu o groază de fete plinuţe care au bărbaţi de bărbaţi. Aşa să revenim la ei, pentru că vedeţi voi doamenlor, domnii din România nu fac mari eforturi să fie domni. E de ajuns să fie sexul puternic. Ei bine nu prea e... Adică când înduri suferinţe inexplicabile la cosmetică, când cheltuieşti o mică avere la coafor, când te extenuezi la sală de îţi sar capacele parcă începi să ceri un pic mai mult şi de la celălalt. Şi hai să nu fiu rea şi să vorbesc de cazurile extreme ca cel prezentat la început, ci am să vorbesc de cazurile normale. Şi am să încep de jos, adică de la picioare. Ştiu multe dintre voi nu aveţi această obsesie, eu o am. Şi îmi displac pe rând: unghiile lungi la picioare la bărbaţi, şosetele în sandale sau şosetele neasortate la ţinută, şosetele rupte, pantofii de mârlan (ştiţi cu toate despre ce vorbesc), bocancii purtaţi în oraş sau adidaşii purtaţi în afara sălii de sport, treningul purtat pe oriunde, pantalonii care nu se potrivesc cu restul sau ţinuta care nu se potriveşte cu ocazia. Şi dacă mă cunoaşteţi cam ştiţi că nu îmi ţin gura când văd aşa ceva... Apoi barba, dacă nu eşti în doliu şi chiar şi atunci trebuie să fie îngrijită. Sincer eu una nu suport bărbaţii cu mustaţă...mi se pare că ţine de anii 70-80, dar nu pot spune că variantele anilor 2000 îmi plac, ciocul ăla sau barba doar pe gât sau smocul ăla sub buza inferioară. Nu zic, îmbunătăţesc radical o fizionomie sau strică altele, dar dacă optează pentru păr facial bărbatul trebuie să nu arate ca şi cum la robinet curge apă cu păr... Acum că am ajuns la faţă, mulţi sunt pe schema: e frumos păcat că îl strică faţa. Adică recunosşteţi şi voi din 10 bărbaţi văzuţi pe stradă, maximum 3 au o faţă frumoasă. Dar acum asta nu este neapărat un defect. Eu cred că dacă per ansamblu araţi bine, miroşi bine şi ai unghiile curate te-ai scos. Şi ar mai fi o mică treabă...orice fată normală ţine cont de o conversaţie bine făcută. Dacă optezi pentru piţipoance cu care la o adică nu trebuie să joci şah poţi să scuipi seminţe printre doi de "fă", dar dacă îţi plac fetele cu o oareşce educaţie, simţite şi frumuşele pune burta rău pe carte, nu de alta da nu ai vrea ea să vorbească despre cipuri de memorie şi tu habar să nu ai ce e ăla un kindle:D

The King's speech

Îndrăznesc să vă recomand acest film. Nu mă hazardez să spun că întregul film e de Oscar pentru că nu am văzut competitoarele, dar măcar eropul principal merită un premiu ceva. Filmul merită văzut numai şi pentru a vă familiariza cu frica de microfon sau cu îndrăzneala celor care vorbesc în faţa unui obiect mic şi rotund şi sunt auziţi de o grămadă de lume. Pentru că îţi trebuie puţin tupeu asta dacă nu cumva eşti bolnav cu capul şi nu îţi dai seama ce responsabilitate ai atunci când se aprinde beculeţul roşu. Nu am să vă mint, zilnic cei care sunt "în spatele microfonului" trec prin emoţii ca doar oameni sunt, tehnica e să îţi stăpâneşti acele emoţii până la limita nepăsarii, dar totuşi să nu treci de ea.

Apoi filmul mai merită văzut pentru subiect: regele Marii Britanii era bâlbâit. Vorbesc de Regele George al VI-lea, tatăl Reginei Elisabeta a II-a. Ei bine era bâlbâit şi când a fost nevoit să devină rege a trecut peste acest mic handicap cu ajutorul unui bun logoped. Cam ăsta este subiectul şi nu ar mai avea sens să vedeţi filmul, dacă îl povestesc eu aici.

Apoi merită să o vedeţi Helena Bonham Carter într-un film ce nici măcar nu aduce cu cele ale lui Tim Burton. Şi pentru că a venit vorba de Helena, care este soţia regelui, trebuie să vedeţi filmul ca să vă convingeţi că în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică.

Eu una habar nu aveam că faptele din film ar putea fi reale şi dacă sunt mi se pare că, casa regală a Angliei a făcut mari concesii prin lăsarea apariţiei acestui film, care uite că are mari şanse să ajungă la Oscar. Poate, aşa cum spuneam la început, măcar actorul principal câştigă ceva aşa cum Helen Mirren a luat un Oscar pentru un alt film care descoperea dedesupturile casei regale engleze...

Scriu ca să citiţi:D

Aoleu nu am mai postat nimic pe blog de luni, adică de două zile. Şi am primit o grămadă de telefoane de genul: eşti bine? de ce nu mai scrii pe blog? Pentru că nu mai am inspiraţie, deşi subiecte s-ar găsi. E doar o perioadă de nescris pe blog. Hai că nu e chiar greu de înţeles:D

Ce-i promis, rămâne promis...

Din păcate ieri nu am avut pozarul meu oficial cu mine, dar nu mă plâng că poze mi s-au tot făcut. Numai că nici una cu un detaliu al coafurii mele aşa că a trebuit să decupez o poză şi oricum era după ce am făcut-o pe-a vampirul şi mi s-a stricat opera.

Oricum ca să vă faceţi o idee asupra clipsurilor şi a cerceilor eu zic că ajunge prima poză.

A fost puţin complicat de găsit o ţinută normală pentru că la pantaloni sunt între mărimi acum. Aşa se face că blugii îi port doar cu curea şi în acest caz nu se potrivea deasupra bluza paianjen de la Mathilde. Aşa că am găsit undeva nişte pantaloni negri...care îmi erau mari, da foarte mari şi nu puteau fi purtaţi cu curea. Şi ca să salvez situaţia mi-am pus un maieu strâmpt, dar care era ceva cu lycra sau oricum sintetic şi mi se lipea de bluza de deasupra...

Cam asa a fost rezultatul...dacă nu m-aş fi scălămbăit, poate ar fi ieşit şi o poză normală...

Accessorize yourself

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu niciodată nu îmi găsesc accesoriile potrivite atunci când am nevoie de ele. Chiar şi cu multitudinea de Meli Melo, Moa, Accessorize sau mai e un magazin fain şi ieftin în Carrefour Orhideea, eu tot nu găsesc ceva care să îmi placă şi de obicei fac compromisuri. Ori nu îmi cumpăr nimic şi mă descurc cu ce am deja ori cumpăr ceva ce nu îmi place şi totdeauna când port acel ceva sunt nemulţumită...

Şi cum azi am un fel de petrecere, între prieteni, dar totuşi petrecere, am zis să îmi fac eu accesoriile. Bine înainte m-am dus în Carrefour şi am vizitat şi Meli Melo şi Moa şi celălalt magazin şi am plecat doar cu o pereche de cercei de care eram parţial mulţumită...

Iniţial cerceii aveau nişte atârnători...nu se vede din poză, dar cerceii sunt deja destul de măricei, cu atârnătorile nu îmi veneau bine. Oricum erau cel mai apropiat model de ce îmi doream eu aşa că l-am customizat...

Apoi părul...totdeauna am avut probleme cu aranjatul părului. Şi cum coaforul meu preferat e la Iaşi şi cum nu mă duc zilnic la Iaşi trebuia să ajung la un compromis. Aşa că am găsit în casă nişte afrafe din alea provizorii de legat bigudiurile sau oricum nişte agrafe care nu erau de purtat, în viziunea mea... Ele oricum au un fel de model, dar probabil că am rămas eu cu ideea că astfel de agrafe sunt protrivite doar în saloanele de coafura...

Aşa arată cerceii după ce i-am făcut pe gustul meu. A fost relativ simplu...am avut nevoie doar de un cleşte cu vârf ascuţit şi cinci minute libere...

Şi cum culorile acrilice nu lipsesc din casa mea mi-am pictat agrafele. Poza este de la uscarea lor, dar rezultatul final vi-l arat mâine:D

Facebook, cimitir al vieţii reale

OK recunosc că e un pic forţat titlul, dar dacă nu ai un titlu incitant... Ei bine despre facebook vreau să vă vorbesc astăzi. Bine probabil părinţii mei habar nu au ce e facebook şi spre binele lor ar fi bine nici să nu se încurce cu aşa ceva. La început a fost interesant că mi-am găsit chiar colegi de clase primare sau colegi de liceu, facultate sau radio din Iaşi. I-am văzut cum au crescut şi evoluat, unii au copii şi case şi responsabilităţi, alţii au rămas neschimbaţi, alţii s-au schimbat total...bine probabil că nici eu nu mai sunt cea din clasele primare, liceu sau facultate... Şi cum spuneam era fain pe facebook. Apoi un coleg binevoitor m-a băgat în Farmville ca mai apoi de plictiseală să încerc şi Frontierville. E relaxant, dar atât şi contrar credinţelor populare aceste jocuri nu îţi acaparează mai mult de 5 minute pe zi, asta dacă eşti un om normal şi un un ahtiat după jocuri... Şi cum mie îmi place să cred că sunt normală, îmi ar câmpul şi îmi extind frontiera maximum 10 minute pe zi, ca doar sunt două jocuri:D

Şi nici chiar faza cu jocurile nu e de condamnat, ba din contră, nu am văzut team building mai mare ca atunci când toţi din redacţie aveam ferme şi ne trimiteam cadouri...

Ce numesc eu obsesie şi de care recunosc încerc să scap e accesarea zilnică a acestui site. Credeţi-mă am văzut de toate, de la burţi în 2-3-4-5-6-7-8-9 luni şi până la chiloţii cuiva uitaţi pe o sârmă totul e pe facebook. Cum citeşte unul o carte, hop pe facebook şi asta vă rog să mă credeţi e un lucru bun, cum ajunge unul într-un loc, hop pe facebook, cum face unul o poză mai faină, hop pe facebook (şi aici aş cam fi şi eu)... Nu e de condamnat şi probabil că într-o mai mică sau mai mare măsură treaba asta se întâmplă şi pe bloguri. Da oare chiar vreau să fiu prietenă virtuală cu oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea, cea reală? Oare vreau să le ştiu plăcerile şi neplăcerile, ideile, pozele, familia, totul? Eu una nu şi de asta dacă nu esti "prietenul meu" nu îmi poţi vedea pozele, nu ai acces la profilul meu şi nu îmi poţi scrie pe wall. Şi cum azi am făcut puţină curăţenie printre "prieteni"...zic eu că sunt pe calea cea bună...

Următorul pas va fi cu blogul...ştiu vă tot ameninţ cu câteva schimbări şi oficial recunosc că m-am lăsat pe tânjeală, cum spuneau profesorii, dar cândva în viitor blogul va deveni mai puţin personal şi mai mult profesional. O să vă placă...sigur

Şi Dea îl aşteaptă pe Jon Bon Jovi

Aşa îl aşteaptă Dea pe Jon Bon Jovi...e un câine de roacheri, doar. Problema e că ea nu va ajunge la concertul de la Bucureşti, eu sper că da... Week-end plăcut să aveţi!

Biserica Bucur Ciobanul, din Bucureşti

De şase ani mi-am dorit să vizitez această biserică, demnă de Muzeul Satului. Primii patru nu am putut identifica pe unde este, apoi m-am luat cu treburi, iar săptămâna trecută s-a nimerit să fiu chiar acolo. Mai exact pe lângă pasajul Mărăşeşti, pe malul Dâmboviţei. Ca să o găsiţi mai bine este pe strada Radu Vodă, peste drum de Mănăstirea Radu Vodă (chiar voi ştiaţi că e o ditamai mănăstirea în mijlocul Bucureştiului?...cum o fi scăpat chiar nu ştiu...).

Biserica are hramul Anastasie şi Chiril, dar denumirea este uşor de identificat de unde vine...de la ciobanul care a întemeiat Bucureştiul. Bine cică ar fi o legendă asta cu ciobanul şi că de fapt biserica ar fi fost ctitorită de Alexandru Vodă, fiul lui Mircea Vodă, zis Ciobanul. Mie una îmi place istoria romanţată aşa că am să vă spun pe scurt legenda.

Ei bine acest Bucur era cioban şi ca mai toţi ciobanii era nomad. Până când şi-a aşezat turma pe malul Dâmboviţei. În acele vremuri tătarii atacau şi jefuiau aşezările din zonă şi într-o zi l-au atacat şi pe Bucur şi i-au furat fata. Atunci Bucur împreună cu slugile lui (vedeţi voi Bucur ăsta aducea mai mult a un cioban înstărit, decât a ciobanul din Mioriţa) a plecat după fată. Şi după multe zile de lupte prin smârcurile care se aflau la acele vremuri în zonă, Bucur şi-a omorât toţi duşmanii şi şi-a recuperat fata. După această păţanie Bucur s-a hotărât să îşi consolideze gospodăria, ba mai mult a împrejmuit-o cu stâlpi groşi de lemn, întocmai ca o cetate şi aşa a luat naştere cetatea lui Bucur. După, a construit şi Biserica despre care vorbim noi acum, iar în timp, au venit şi alţi oameni şi au cerut adăpost în cetate şi aşa a început istoria actualei capitale a României.

Acum aşa cum v-am spus este o istorie romanţată şi probabil "izvoarele scrise" dau o altă poveste pentru întemeierea Bucureştiului, mie una îmi e de ajuns asta. Normal că Biserica despre care vorbesc eu aici a fost construită pe locul bisericii lui Bucur şi conform site-ului bisericii s-ar fi găsit urme ale unei foste biserici la restaurarea celei actuale.

Acum Biserica Bucur este o bisericuţă mică între coloşii de oţel şi sticlă ridicaţi în zonă. Astfel că e un pic imposibil să faci o poză decentă a bisericii fără să prinzi în cadru un bloc, o clădire de birouri sau nişte cabluri...

Însă eu am găsit curtea liniştită, iar în interior era slujbă, de aceea nu mi-am permis să fac poze în interior...

Clopotniţa bisericii mi s-a părut a fi foarte frumosaă şi aceasta este cea mai normală încadrare a bisericii şi a clopotniţei la care m-am priceput eu...

Din mijlocul Dâmboviţei biserica se vede aşa...de când am zărit-o prima dată m-a intrigat forma turnului...

Am lăsat această poză ca să puteţi face o comparaţie cu blocul de lângă să vedeţi cam cât de mică e Biserica Bucur.

Un alt loc ce merită vizitat dacă rătăciţi prin Bucureşti... The church is dedicated to Athanasius and Cyril, but you can easily identify where the name comes from… the shepherd that founded Bucharest. They say that is a legend and in fact the founder of the church is Prince Alexander, son of Mircea Voda, said Shepherd. I like more a romanticized history so I will briefly tell you the legend. Well this Bucur was as all shepherds are a nomadic. Until one day when he decided to place his camp near Dambovita river. In those days Tatars attacked and plundered the settlements in the area and one day attacked Bucur’s camp and stole his daughter. Seeing that Bucur called his servants (you see this Bucur was in fact a wealthy shepherd, not like the one in Miorita) and went after his daughter. After several days of fighting, Bucur killed all enemies and recovered his daughter. After this incident Bucur decided to strengthen his household, even more he surrounded his domain with thick wooden pillars, just like a city and so was born the city of Bucur. Then he built the Church we are talking about now, and in time other people came and asked for shelter in the city and so began the history of the current capital of Romania. Now as I said is a romanticized history and probably "written sources" give a different story for the establishment of Bucharest, for me this one is enough. The church I’m talking about here was build in the same place as original Bucur’s church and the internet site of the church said that on the current restoration they found traces of a former church. Now the Church of Bucur is a small church between giants of steel and glass lift in the area. So it's a bit impossible to make a decent picture of the church without a building, an office building or some cables. Another place worth visiting if you wander around Bucharest ...

It's a new dawn it's a new day it's a new life

Azi sunt ceva mai pozitivă...poate pentru că m-am trezit cu imaginea asta pe geam, nu ştiu. Am renunţat să mai strig după ajutor şi am plecat să ma ajut singură. Este într-adevăr depresant să stai singură, să îţi rogi practic prietenii să ieşiţi undeva, dar pe bune dacă o să mai las să mă afecteze treaba asta... Am fost ieri la sală şi pentru prima dată de vreo două luni am scăzut sub o anumită greuntate, un prag să îi spunem peste care nu mai treceam. Bine este foarte posibil să ţină o zi sau două şi să revin sau este foarte posibil să merg tot în jos...

Aseară am luat decizii capitale, pe care probabil că o să le aflaţi la timpul lor... de asta zic că este începutul unei noi ere... pentru mine. Ştiu acum ce aş vrea să fac şi vă rog să îmi fiţi alături.

În lumea asta mare suntem de fapt singuri

Acesta este un post trist pentru că eu sunt tristă. Nu sunt depresată, nu stau cu ochii în tavan şi nu am ganduri negre, ci doar sunt tristă. Când eram mică şi completam vreun oracol era la modă să spui că cel mai mult îţi e frică de singurătate, deşi eu sincer mă temeam de Michael Jackson din Thriller, da fie. Şi până la 31 de ani nu am avut niciodată sentimentul singurătăţii... Ştiţi sentimentul acela că deşi eşti înconjurat de o mie de oameni esti singur... Adică nu mă înţelegeţi greşit, am o familie minunată care s-ar urca în tren şi la 12 noaptea să vină la mine, Alin face toate eforturile, am prieteni, am colegi, dar de fapt cele mai grele încercări le trecem tot singuri. Nu prieteni care se cunosc la nevoie, nu colegi pe umărul cărora să plângi, nu nimic. Singuri, da fapt singură... Proful de filosofie din liceu spunea că viaţa are suişuri şi coborâşuri întocmai ca parabolele într-un grafic (da ştiu ce mai filosofie)...acum aştept ca parabola mea să urce, că prea mult a coborât...