În lumea asta mare suntem de fapt singuri

Acesta este un post trist pentru că eu sunt tristă. Nu sunt depresată, nu stau cu ochii în tavan şi nu am ganduri negre, ci doar sunt tristă. Când eram mică şi completam vreun oracol era la modă să spui că cel mai mult îţi e frică de singurătate, deşi eu sincer mă temeam de Michael Jackson din Thriller, da fie. Şi până la 31 de ani nu am avut niciodată sentimentul singurătăţii... Ştiţi sentimentul acela că deşi eşti înconjurat de o mie de oameni esti singur... Adică nu mă înţelegeţi greşit, am o familie minunată care s-ar urca în tren şi la 12 noaptea să vină la mine, Alin face toate eforturile, am prieteni, am colegi, dar de fapt cele mai grele încercări le trecem tot singuri. Nu prieteni care se cunosc la nevoie, nu colegi pe umărul cărora să plângi, nu nimic. Singuri, da fapt singură... Proful de filosofie din liceu spunea că viaţa are suişuri şi coborâşuri întocmai ca parabolele într-un grafic (da ştiu ce mai filosofie)...acum aştept ca parabola mea să urce, că prea mult a coborât...