Hoţul strigă: hoţul!

Cam aşa fac eu acum. După ce m-am ofticat că am tot fost acuzată că locul Deei nu e în parc şi că nu are voie pe iarbă şi că evident murdăreşte parcul, am început să adun dovezi conform cărora Dea este cel mai mic rău care poate fi făcut parcului. Şi nu mi-a luat chiar mult, doar două ierşiri de maximum o oră...

După o noapte de sâmbătă spre duminică, parcul din faţa blocului se resimte...

Probabil cineva, pe la mijlocul nopţii a încercat să stea treaz. Şi ce e mai bun, decât un energizant ieftin?

Aţi văzut o comuniune, mai comuniune a omului cu natura? 

La câţiva metri mai încolo seminţele zăceau lângă băncile unde de obicei stau plodistele care îşi plimbă copii în parc, nu le-am prins cu sămânţa în bot, dar perseverez:D 

S-ar părea că au petrecut totuşi oameni civilizaţi. Au băut cu simţ de răspundere şi chiar şi-au făcut din pungă, faţă de masă 

Şi chiar au folosit pahare de plastic 

Şi dacă nu era contrafăcută, băutura era una de calitate

Seara, doi puşti încercau să dărâme cu mingea partea de sus a fântânii arteziene

Da măcar nu călcau iarba sau florile:D

Ştiu că tot articolul ăsta este niţel patetic şi că îl scriu pentru că mi se pare, cumva, o nedreptate să mi se facă doar mie observaţii, dar cine ar îndrăzni să se pună cu nişte beţivani, împingătoare de căruţuri sau viitorul ţării?

La Mogoşoaia

Ei bine, recunosc, şi Bucureştiul are multe locuri frumoase. Şi după ce Domeniul Ştirbey, despre care scriam aici, a fost închis vizitatorilor au rămas ceva mai puţine. Şi unul dintre aceste locuri este Mogoşoaia. Am fost de multe ori acolo şi deşi dacă nu ai maşină e ceva mai greu de ajuns, eu zic că merită. Nu ştiu exact ce se vizitează din palat, dar grădina din jur şi parcul sunt speciale. Îmi place că poţi sta pe iarbă, că lacul e oarecum îngrijit şi că se vede un apus super. Bine, ca tot Bucureştiul, şi Mogoşoaia e populată de nişte tâmpiţi, scuipători de seminţe şi aruncători de ambalaje pe jos, uneori în acelaşi timp, dar dacă învăţaţi să îi ignoraţi (ceea ce eu nu am reuşit) o plimbare la Mogoşoaia vă poate scoate din ritmul zilnic sau din depresiile cotidiene...

Apusul fotografiat de Răducu

Eu fotografiată de Dănuţ

şi de Răducu...ce mai am fost vedeta:D

Un apus fotografiat de mine...aparatul meu, cu setările făcute de Răducu scoate poze super faine, parcă nici nu aş fi apăsat eu pe declanşator

eu

poză romanticoasă la copac cu Delia şi Iulia

Cumva la capătul parcului s-a deschis un sat de hobiţi cu căsuţe foarte faine. Din păcate am ajuns cam pe seară acolo şi nu era prea multă lumină şi vecinii de masă erau dubioşi, dar micii şi cartofii prajiţi au fost buni:D

Căsuţa din copac

Românii au talent...la dat sfaturi şi la făcut observaţii

Nu este zi în care să nu se ia cineva de mine în parc, de obicei din cauza Deei, care în ochii tuturor ar trebui să dispară ca şi animal de pe faţa pământului sau locul ei ar fi în lanţ la o casă, dar în nici un caz la bloc. Am auzit o mie de moduri de a mi se reproşa că nu fac copii şi cresc câini, ca şi cum cele două nu ar putea coexista... Azi, poate mai rău decât în alte dăţi, eram stresată că am deparazitat-o pe Dea acum câteva zile şi era constipată. Aşa că o urmăream aproape în zona verde şi nu aveam chef de reproşuri, de sfaturi binevoitoare, de priviri răutăcioase, de nimic. Şi fix într-o zi ca asta se trezeşte un moş, care ne-a urmărit preţ de vreo 10 minute, să deschidă gura... Nu pot să reproduc ce era la gura lui, dar în mare voia să facă reclamaţii că eu merg cu câinele, de fapt doar câinele, pe iarbă... Şi după ce l-am lăsat vreo 5 minute să turuie, timp în care Dea şi-a făcut nevoile, am explodat şi l-am trimis să îşi caute moartea pe acasă şi nu în parc, în capul meu... Moşul a mai vociferat mult în urma mea şi cred că dacă aş fi avut balcoanele pe faţa blocului l-aş fi văzut cum încă vociferează chiar şi în timp ce eu scriu aceste rânduri...
Aşa că m-am hotărât. Nu mai accept nici un fel de comportament similar şi la toţi moşii şi babele băgăcioase le voi întoarce curul. Ba mai mult, am telefonul încărcat în permanenţă la mine şi voi filma şi fotografia toate ploditoarele care îşi cacă copii în parc, toate femeile care sparg o sămânţă în timp ce plodul urlă în spatiul de joacă, toate împingătoarele de căruţ cu ţigări în colţul gurii, toate babele care stau la taclale şi din lene aruncă ambalajele pe jos şi nu la coşul de gunoi, toţi adolescenţii care abandonează sticle de jumătate la piciorul băncilor... Nu spun nimic, doar imortalizez momentul...iar peste o lună le printez şi le fac o expoziţie pe o alee a parcului... Mi se pare răzbunarea perfectă...

V-aţi făcut lista pentru Bookfest?

Sper că nu greşesc şi că mâine începe Bookfest şi nu Gaudeamus sau cum se mai cheamă celălalt mare târg de cărţi din Bucureşti. Eu datorită prietenilor mei am mers la mai toate târgurile asta de cărţi, dar totdeauna am plecat cu mâna goală. E aglomeraţie, sunt multe standuri mai degeaba şi dacă nu te duci fixat pe anumite cărţi poţi să nu cumperi nimic sau poţi să cumperi multe nimicuri... La un târg trecut am mers cu o colegă care avea o listă de cărţi. Bună idee. A mers la fix, nu a pierdut timp şi în maximum o oră avea toate cărţile pe care şi le dorise, vizitase tot târgul şi nici nu se enervase de mulţimea de gură cască ce se plimbă prin târg...
Aşa că m-am gândit să copiez metoda şi să îmi cumpăr şi eu câteva cărţi, mai ales că în ultima vreme am început să citesc cărţile greoaie şi fără sens ale lui Alin, că am rămas fără cărţi:D M-am uitat pe programul lansărilor şi nu îmi face nimic cu ochiul, de aia vă întreb: v-aţi făcut lista de cărţi? mă lăsaţi să mă inspir şi eu din ea?

Ca prin urechile acului...

...am scăpat ieri la veterinar. Am mers cu Dea să îi fac deparazitările, internă şi externă, nu pentru că nu aş şti să le fac singură (că de fapt tot singură am deparazitat-o) ci pentru că trebuie să am o minimă evidenţă pe paşaportul cu care va intra în Irlanda. Aşa se face că după ce a controlat-o peste tot şi a zis că e sănătoasă tun am zis să o urc şi pe cântar, mai ales că veterinarul la care mergem noi are un cântar super simplu şi care nu stresează animalul. Şi ce am descoperit a dus la un şir de evenimente care m-au speriat niţel. Dea a slăbit 7 kilograme din februarie până acum. Alin zice că a slăbit doar vreo 4 pentru că mai slăbise vreo 3 din octombrie până în februarie... în fine, eu la veterinar am zis că a slăbit 7 şi că e anormal, că nu i-am schimbat în nici un fel regimul de viaţă şi că sigur are o boală ceva. Aşa că i-am făcut analize (noroc că analizele se pot face în acelaşi cabinet) şi primele au ieşit catastrofale. Practic Dea ar fi trebuit perfuzată şi oprită în clinică pentru că avea disfuncţii renale şi era rau, ce mai. Dar, Dea era normală, fugea, se aşeza, asculta comenzile cât la veterinar (cei care au câini cam ştiu că vizita la veterinar nu este niciodată una placută pentru câine) şi în general era în regulă. Aşa că până la perfuzii am cerut să repetăm analizele, de fapt şi veterinarul voia să le repete pentru că starea câinelui nu corespundea cu ce ziceau analizele de sânge. Aşa că iar i-am luat sânge, şi a stat aşa de cuminte, cum nu am văzut-o niciodată, şi a pus din nou analizele. Se pregătea şi ecograful, iar eu intrasem în panică rău de tot. Cum e, te duci la veterinar pentru o vizită de rutină şi afli că câinele tău e rău bolnav. Şi se cheamă chair şi şeful veterinarilor şi toată lumea intrase într-un soi de alertă... Între timp vin alţi câini cu alţi stăpâni şi alte probleme şi conversaţii politicoase pe sală, dar eu înlemnisem pur şi simplu şi strângeam lesa Deei şi ea stătea aproape sub scaun şi aşteptam amândouă... Când, după vreo 15 minute, vin rezultatele, care erau bune. Erau chiar excelente şi cumva confirmau starea câinelui. Chiar şi colesterolul pentru care o pusesem acum câteva luni la dietă era în parametri şi toată agitaţia era pentru nimic. I-au mai făcut nişte teste suplimentare şi am plecat acasă. Îmi venea să sar într-un picior, iar Dea care abia se târâse pe strada cu cabinetul veterinar era înaintea mea şi ţopăia şi se juca cu lesa... Scăpasem...
Acum că privesc în urmă la toată păţania, ar fi trebuit să ştiu că Dea e în regulă, că nu dădea nici un semn de boală, dar acolo, înconjurată de toţi câinii aceia care aveau nevoie de ajutor, eram în stare să cred orice...
Aşa că după ce luni bune ne-am chinuit să o slăbim, cu mâncăruri scumpe şi mişcare, acum aproape fără efort, dar şi fără scăpări de la masa noastră, Dea a slăbit şi în loc să mă bucur, eu am intrat în panică:D

Tehnica şerveţelului nu e chiar uşoară

Iniţial când am auzit de această "tehnică" am fost dezamăgită. Cumva una e să ai o cutie pictată foarte frumos şi alta e să ai una făcută cu şerveţele. Apoi am văzut prima cutie realizată cu această tehnică şi sincer nu am remarcat vreo diferenţă între pictură şi şerveţele. Desigur că există şi că pictura e infinit mai grea, după părerea mea, dar ca şi aspect, un şerveţel bine lipit aduce mult cu pictura. Aşa că, în naivitatea mea, tehnica asta a şerveţelului mi se părea foarte uşoară, atât de uşoară încât chiar şi un neiniţiat ca mine putea să o practice. Şi m-am apucat de cumpărat cutii şi adezive şi acrilice şi seveţele şi m-am pus pe lucrat. Am mai spus că orice obiect, cât de mic, ieşit din mâna mea îmi produce o plăcere teribilă, iar lucratul la cutii sau rame mă linişteşte maxim şi îmi scoate din cap toate gândurile negre...
Aşa se face că mai toate prietenele mele au primit cutii de Crăciun. Primele mele cutii, iar acum le mulţumesc că s-au arătat mirate şi entuziasmate şi m-au felicitat şi mi-au dat aripi, chiar dacă acum ştiu că acele cutii aveau mii de defecte... Apoi am început să am mici comenzi, nu m-am îmbogăţit şi nici nu le-am vândut pe cine ştie ce, pentru că erau tot pentru prietene sau recomandări de la prietene şi îmi era cumva ruşine. Acele cutii au ieşit mai bine, e cumva adevărat că nici nu am lipit eu ditamai şerveţelele pe ele, deci nici mari greşeli nu am făcut. Mi-au plăcut atât de mult că le-am făcut mii de poze cu gândul să le refac pentru mine cândva...
Apoi o perioadă am încetat. M-am luat cu viaţa şi când viaţa m-a încercat niţel şi am simţit că nu mai pot, paşii mi-au fost purtaţi la magazinul cu cutii. Şi am cumpărat doua: una pentu mama, iar cealaltă pentru Alin. Şi le-am lucrat cu tot dorul din lume şi ei au devenit aproape şi m-am simţit mai bine... Apoi am fost la atelier la Tinker şi am învăţat o groază de trucuri, aparent a lipi un şerveţel pe o cutie nu e foarte uşor. Şi poţi face combinaţii de şerveţele şi poţi scoate cutele în toalitate şi din mâna mea pot ieşi lucruri şi mai uluitoare şi mai frumoase. Şi ce dacă sunt doar şerveţele, lucrurile făcute de mine prin această tehnică sunt nepreţuite:D

La păscut

Dea mea, deşi tocmai ce am demonstrat că este câine, ţine ca cu fiecare ieşire în parc să treacă drept alt animal, de această dată, o oaie... Astfel că ea de cum ajunge pe iarbă, paşte şi se mută din loc în loc pe o arie determinată... Glumesc, Dea mai mănâncă iarbă când o doare burta (şi nu capul cum credeam noi când eram mici), practic este ca un pansament gastric. Lady mânca iarbă şi la scurt timp vomita, Dea nu o vomită, dar o mănâncă atunci când din stomacul ei se aud nişte zgomote bizare...

Nu am prins-o cu salata în gură, dar mă credeţi pe cuvânt că mănâncă iarbă:D 

Siesta 

Şi după aşa festin s-a aşezat pangă bancă şi a ros şi un băţ pe care a refuzat să îl arunc...

Alte cutii

Mersul la atelier mi-a readus bucuria de a crea lucruşoare, în acest caz cutii. Aşa că am deschis site-urile cu cutii, am deschis lada cu ustensile şi m-am apucat de meşterit. Cei care mă urmăresc pe facebook, deja le ştiu, dar le voi posta şi aici, că dacă nu mă laud eu, atunci cine?

Am o obsesie cu macii, îmi plac la nebunie, iar şerveţelul pe care l-am folosit la cutia asta, trebuie să recunoaşteţi că este unul special 

Capacul este decorat cu tehnica şerveţelului sau cum am descoperit recent că i se mai spune, decoupage, iar restul cutiei este făcut cu acrilice şi lac de crăpare 

Aceasta va fi cutia de ceaiuri a lui Alin, de aceea e aşa de simplă, ca si culori, şerveţelul folosit aici e ceva cu Olanda, un apropo, că poate mă duce şi pe mine cândva la Amsterdam:D 

Cutia este decorată tot cu tehnica şerveţelului şi vopsită cu culori acrilice

Cutia lui Alin îmi aminteşte de mare, de apă, de linişte, de sărat, deci dacă sunteţi la mare sau în drum spre să mirosiţi marea şi din partea mea...

Week-end plăcut, vă doresc!

Dea e un câine

Cu mândrie vă anunţ că i-au trebuit 8 ani, dar într-un final a ajuns câine. Vă povesteam aici că pentru a ajunge la magazinele de pe Căminului, eu şi Dea ocolim o turmă de câini, numai că azi turma şi-a mutat teritoriul mai aproape de parcul unde o plimb eu pe Dea. Şi asta nu ar fi fost nimic, dar unul dintre câini, unul mic, alb şi gras, a început să o latre agresiv, dezvelindu-şi colţii, cam la o palma distanţă de botul ei. M-am aşezat să mă vadă că sunt cu ea şi am descoperit că şi albul avea pe cineva cu el. Evident că toată trupa venea alergând spre noi. Eu una am înlemnit şi mă şi gândeam că lesa, care atârna în mâna mea, era neputincioasă în faţa celor 6-7 câini. Când într-o fracţiune de secundă s-a terminat tot. Dea, mâţa mea, l-a ameninţat pe alb, l-a fugărit un metru şu apoi l-a lătrat cum numai ciobăneştii ştiu să latre tare, rar şi fioros. Când au văzut schema ceilalţi au făcut cale întoarsă, iar madam tâmpa care chipurile venise cu câinele alb a început să vocifereze...că ăla e mic şi Dea e mare... Şi ceilalţi 6-7 ce erau? S-a potolit când a auzit cuvântul hingheri, slobozit cu ură din gura unui proprietar de câini, un proprietar extrem de mândru de câine, adică eu:D
Şi aşa Dea a devenit câine, iar eu m-am mai certat cu un babet iubitor de câini în faţa blocului, dar niciodată pe mileurile din casa...
P.S. am pus poza cu Dea la Veliko să vă reamintesc că ea e totuşi o delicată, protectoare a păpădiilor:D

Cum o fi să ai 5000 de prieteni, reali?

Despre facebook am să vă vorbesc azi pentru că ieri doi dintre "prietenii" mei de pe facebook au atins limita de 5000 de prieteni şi au anunţat că îşi fac nu ştiu ce pagină care permite şi mai mulţi prieteni... Eu pe facebook am un comportament atipic, dacă nu te-am văzut măcar o data în viaţa mea sau dacă nu am schimbat o vorbă nu îmi eşti prieten pe facebook. Exceptie fac cei cu care joc farmville sau cei de pe contul blogului, dar mă întrebam aşa cum o fi să ai în realitate 5000 de prieteni? Îmi închipui că aniversările ar fi dureroase rău din punctul de vedere al facturii de la restuaruantul unde ţi-ai face ziua, în schimb ar ieşi o nuntă straşnică şi ţi-ar rămâne bani de mers în Bora Bora şi Madagascar... Da cum ai reuşi să ţii legăutra cu aceşti 5000 de prieteni, zilnic, îmi închipui, că ai sta pe telefon că zilnic ar fi ziua cuiva...la 5000 de prieteni siigur sunt şi două onomastici pe zi, deci ditamai factura la telefon, da şi 5000 de cadouri de ziua ta...cum sună? Şi apoi când ai timp fizic să te vezi cu 5000 de oameni într-un an...mai bine ai organiza reuniuni de prieteni şi aţi închiria un stadion, mai mic... Ciudat 5000 de oameni care ţi-ar şti obiceiurile, care ţi-ar şti culoarea ochilor, care ţi-ar şti viaţa şi care ţi-ar da sfaturi...5000 de sfaturi...ai avea de unde alege sau şi mai bine ai avea de unde împrumuta zilnic 10 lei, într-un an ai face un sistem piramidal de genul Caritasului şi aţi avea toţi de câştigat... 5000 de prieteni...parcă e reclama la Vodafone...
Noroc că s-a inventat facebook-ul ăsta şi toate treburile sunt rezolvate online, la un click distanţă...bravo domnule Zuckerberg...

Puterea internetului

Pe scurt e aşa: mie îmi place Jon Bon Jovi, dar mai toţi ştiţi deja asta şi probabil ştiţi că Bon Jovi vine în România pe 10 iulie şi că mi-am cumpărat bilet la "albul ochilor", adica golden circle pe care am dat în februarie 298,2 ron. Astazi, adica 19 mai, aflu că de ieri s-au pus în vânzare bilete şi mai la albul ochilor, adică şi mai aproape de scenă cu 800 ron. Adicatelea, organizatorii, românaşi pur sânge, s-au gândit să mai facă nişte bani, aşa în prag de concert şi să ne împingă pe noi, ăştia de la golden undeva în spate...
Şi ce era ciudat era că nimeni nu reacţiona normal, adică să se revolte, mai toţi cunoscuţii mei, care merg la concert, căutau să îşi cumpere aceste noi bilete la diamond circle... Aşa că m-am apucat de dat telefoane, în primul rând la eventim, cei care mi-au vândut biletul şi implicit promisiunea de a fi cât mai aproape de scenă. După vreo 10 minute de ocupat, răspunde cineva...o domnişoară care spune că ei doar vând bilete şi că e decizia organizatorilor East European Entertainemnt şi D&D East Entertainment. OK, caut pe net aceste firme...nimic...EEE are o adresă, dar nu are telefon. Revin la eventim, stau la telefon, aparent nu îmi pot da un numar al EEE. Biiiine, încerc la D&D şi îmi răspunde cineva, politicos, aşteaptă să vorbesc, mă lămureşte şi îmi spune că s-a revenit asupra deciziei de a înfiinţa acest diamond circle şi că se suplimentează golden cu înca 700 de bilete... Şi la scurt timp apare şi comunicatul şi toată treaba se stinge...
Numai că le găsesc pagina de facebook şi pagina de net şi de acolo aflu că reacţia normală, revolta, au avut-o mult mai mult oameni şi că toţi au ameninţat cu Protecţia Consumatorului şi cu campat în faţa sediului şi cu panaramă şi aşa s-a revenit asupra deciziei... Au fost sute, poate mii de oameni care au scris trei randuri pe net...nu o mare scofala, dar s-au dovedit a fi o forţă... Nu e o mare victorie, dar e o victorie...voi sta totuşi în faţa scenei la concertul JBJ...
Nu zic că totdeauna revolta este reacţia normală, dar în acest caz era...decât să cauţi mişeleşte să te dai de partea autorităţii, nu mai bine lupţi contra ei???

Atelier Tinker - cutii cu şerveţele

Dacă e marţi e atelier, bine nu in fiecare marţi, dar o dată la două săptămâni, e atelier. Şi ieri a fost marţi şi au fost cutii şi au fost şerveţele, deci nu prea puteam să lipsesc... Şi deşi am mai făcut cutii la viaţa mea, am învăţat aseară o grămadă de trucuri noi...ştiaţi, de exemplu, că toţi cei care fac cutii cu şerveţele le scot balamalele? Ei bine, eu nu ştiam, intuiam totuşi pentru că unele cutii sunt ca nişte opere de artă, iar balamalele, după vopsire nu au urmă de acrilic, dar nu m-am gândit niciodată să le scot...

În fine, a fost foarte frumos şi liniştitor, şi au ieşit obiecte speciale. Eu am ales macii, ce puteam la urma urmei să aleg...mi-am şi cumpărat şerveţelul şi am să încerc să îl pun de această dată pe o cutie mai mare...văd eu cum:D

Aici sunt abia la început, la scosul balamalelor...şi parca şi colorarea merge altfel...

În toate pozele am o faţă roz...nu vă speriaţi, intoleranţa la soare şi cremă cu protecţie solară 50, colorată...mare greşeală...să nu vă luaţi niciodată cremă colorată de faţă şi nici să nu vă luaţi după farmaciste...la urma urmei ele vor doar să vândă, nu să vă ajute...cum ar fi normal... 

Capacul cutiei, după lipirea şerveţelului 

Montarea balamalelor 

Cutia finală, nu cred că se vede, dar florile au nişte mici mărgeluţe pe ele, aceasta era surpriza atelierului...aplicarea de ornamente...era sclipici, erau mărgeluţe, pămblicuţe, doar că şerveţelul meu era oricum foarte încărcat, dacă îi mai puneam şi ceva în plus ieşea urât...

A fost o seară minunată, mulţumesc Tinker

De ce ai blog, dacă nu scrii ce vrei pe el?

A avea un blog e o treabă complicată şi îţi mănâncă mare parte din timpul liber. Ce să scrii, cum să scrii, despre ce să scrii, cat de des să scrii sunt întrebări pe care orice blogger şi le pune. Cred că nici char bloggerii de succes nu au reţeta fixă a succesului, altfel nu îmi explic de ce uneori pun nişte postări aducătoare de trafic gratuit, ca apoi să revină pe linia blogului... De exemplu urmăresc blogurile din străinătate pe care blogger le-a identificat ca fiind asemănătoare cu al meu. Şi de cele mai multe ori postările sunt în regulă, sunt postări despre viaţa, să-i zicem, socială a celor care le scriu. În general femei, ele scriu despre copii, despre zile petrecute în natură, excursii, proiecte home made, dintr-astea care se găsesc cumva şi pe blogul meu. Nu copiez de la ele, că nu aş avea cum, mă inspir şi descopăr cu surprindere că şi eu inspir. V-am mai zis că am nişte chestii şmechere care îmi arată cine mă vizitează, şi pentru că în alte lumi oamenii nu prea comentează anonim, la ip sunt ataşate şi site-urile care ţin de acel ip. Aşa probabil ele vad că eu le citesc şi mă citesc şi ele pe mine.
Şi aici ajungem la ce voiam eu de fapt să scriu. În alte lumi a scrie un blog e cu totul diferit de noi. În timp ce la noi, mai toţi prietenii mei se feresc să apară în poze sau mă avertizează "vezi să nu apară cumva pe blog", la ele prietenii sunt prezenţi cu chipuri şi poveşti. Şi poveştile stânjenitoare sau nu, nu provoacă supărări...de câte ori nu m-am cenzutat eu când voiam să abordez un subiect, ca să nu rănesc pe unul sau altul... Apoi comentariile...în timp ce la noi e mai simplu să dai un telefon sau un coment pe facebook sau când ne vedem mai discutăm un subiect sau altul, ele se comentează... Au păreri şi şi le asumă...
E ca prima dată când am ieşit în stradă la un vox...oamenii fugeau de microfon, deşi ştiţi bine că la radio poţi fi oricine vrei tu să fii, nu voiau să vorbească, iar dacă unul avea curajul se adunau ciorchine în spatele lui... Nouă ne e frică să avem opinii, să ne asumăm ideile, să ne spunem poveştile... Doamne cât m-am rugat de unii prieteni să îşi facă blog, orice fel de blog, pentru că povestesc cu har. Nu au vrut sau au avut blog o lună şi apoi l-au abandonat, deşi şi pe blog poţi să fii oricine ai vrea tu să fii...
E o dovadă de curaj să spui lumii că eşti şi că nu vei accepta să taci... să îţi spui povestea şi să îi laşi pe alţii să te descopere:D

Proiecţie Orange pe Arhitectură

V-am scris ieri că am fost în Piaţa Universităţii şi am filmat, doar că filmarea avea 7 minute, iar aparatul meu foto poate filma maximum 5 minute odată, aşa că erau două filme care trebuiau lipite... De aceea a şi intrat postarea cu febra musculară înainte. Oricum ce pot spune, să încep cu părţile rele: Orange, o companie măricică şi cu foarte mult profit, nu şi-a permis ca pe lângă proiecţia faină să angajeze un animator normal? Era un fraier care spunea aceleaşi chestii sau poate era doar o bandă...clădirile se schimbă, lumea se schimbă cu Orange...în 20 de minute puteţi asista la o proiecţie pe facultatea de Arhitectură...ca şi cum cei care erau deja acolo habar nu aveau de ce erau acolo...în fine.

Filmul mi s-a părut bunicel, nu se compară cu cel de la Praga pe care am să îl ataşez mai jos, dar e ok. Poate puţin muzica, care mi-a bruiat difuzoarele aparatului (de aceea vă recomand să îl vizionaţi cu sonorul la mic) şi care mi-a întors stomacul, era un pic prost aleasă, dar repet e ceva... Vizionaţi filmuleţul şi veţi înţelege:D

Acesta este filmuleţul făcut de mine, pe net se găsesc şi unele mai mici şi unele mai mari şi unele cu o calitate mai bună a sonorului...

Acesta este filmuleţul de la Praga. Nu l-am filmat eu, dar m-am extaziat când l-am văzut prima dată. Este de fapt Aniversarea a 600 de ani a Ceasului Astronomic din Praga...2010

Noaptea muzeelor m-a lăsat cu febra musculară

Nu aveam nici cea mai mică intenţie, când am plecat de acasă, să ajung la marele bairam care în Bucureşti se cheamă Noaptea Muzeelor, voiam doar să văd şi să filmez proiecţia celor de la Orange pe Facultatea de Arhitectură şi pentru că eram cu nişte prieteni să mergem apoi în centrul vechi la o bere şi nişte rondele de ceapă şi apoi acasă. Numai că după proiecţie cineva a venit cu ideea să mergem la Muzeul Labirint, un fel de muzeu ad-hoc în Piaţa George Enescu, de la Ateneu, sub formă de labirint, unde erau reunite exponate de la Antipa şi de la MŢR. Era ceva inedit şi cum vizitasem toate muzeele din Bucureşti şi cum Antipa e în renovare am zis să mergem. Şi am mers...a fost fain că am făcut poze, am vorbit tare, ne-am amestecat în mulţime şi ne-am pierdut, da ne-am regăsit la coadă. Noroc că alţi prieteni erau deja înauntru şi ne-au zis că sunt doar nişte printuri şi nu exponate normale. Am abandonat coada şi am plecat spre centrul vechi, când cineva a zis că e musai de Noaptea Muzeelor să vizităm un muzeu. Ne-am lăsat toţi convinşi şi am ales Muzeul Enescu de pe Calea Victoriei. De la Ateneu şi până la Enescu ne-am pierdut şi regăsit (eram vreo 10) pe traseu, am stat la o coadă relativ mică, am intrat, cât prietenii mei s-au aşezat pe scaune la un concert, eu am făcut poze, am stat şi eu niţel şi am plecat, de această dată chiar spre centrul vechi. Ne-am oprit totuşi la o terasa de la Universitate şi pe la 12 am zis să plecăm acasă. Taxiurile nu mă luau că era distanţa mică, aşa că am aşteptat autobuze care cică circulau. Rămăsesem doar 3 care aveam drum spre estul Bucureştiului, caminului, vatra luminoasă şi iancului. Şi cum stăteam noi aşa şi ne hlizeam în staţie, trece o jumătate de oră. Şi când ne dăm seama hotărâm să mergem pe jos din staţie în staţie. Şi mergem şi pe la Moşilor ne ajunge primul autobuz, se retrăgea la Vatra Luminoasă. Numai bun pentru unul din noi, dar nu şi pentru ceilalţi doi, care ne continuăm drumul. Pe la foişor drumurile ni s-au cam despărţit aşa că am venit singură cuc, înarmată cu o sticlă de doi litri de apă minerală Dorna până acasă. Era chiar fain, linişte, lume totuşi pe străzi, parcă mirosea niţel a tei... Am ajuns într-un final acasă, unde am constatat că se instalase rău febra musculară... Cred că ultima porţiune, de la foişor, am făcut-o într-un mers foarte alert, altfel nu îmi explic... 

P.S. Dacă totuşi cineva a avut ideea asta creaţă cu afilierea României la Noaptea Internaţională a Muzeelor, nu s-a gândit că cei care participa trebuie cumva să ajungă acasă? Adică mai pe româneşte, de ce nu a funcţionat RATB-ul?

Cremele Gerovital

Trebuie să recunosc că până la 30 de ani nu m-a pasionat domeniul ăsta, al cremelor de faţă, de corp, de mâini sau în general al produselor cosmetice. Aveam grijă să îmi cumpăr, dar în afară de crema de mâini de la Garnier, nu am folosit nimic. Şi pentru că anul trecut mi-am ars faţa la soare de un nenumărat număr de ori, anul acesta treaba se cam vede, plus că am fost sfătuită de cosmeticiană să îmi caut o cremă care să mi se potrivească şi să încerc să mă dau cu ea. Mi-a făcut şi recomandări şi cu sfaturile de la ea m-am dus la prietenele mele. Mai pe toate le-am întrebat dacă folosesc cremă şi ce tip de cremă. Răspunsurile au fost variate, de la creme de 2 milioane la creme de 20 de lei... Evident că eu la alea de 2 milioane mă gândeam până când mi-a picat fisa. Femeile înainte nu aveau creme fancy trancy, era unicul lăptişor de matcă Doina şi cică era destul de bun. OK lăptişor de matcă să fie...cum l-am văzut ani întregi pe rafturile de jos de la Cora m-am dus glonţ la el. L-am cumpărat, dar deşi ambalajul e aproximativ la fel, înauntru e ceva mai apos decât ştiam eu...
Şi cu dilema asta am ajuns la prietena mea care îşi făcea bagajul să plece undeva. Şi am zărit multe produse Gerovital. În capul meu Gerovital e asociat cu cremele anti-îmbătrânire şi cu institutul Ana Aslan... În fine am citit niţel şi am descins în farmacia de la coltul bloului. Şi mi-am cumpărat o cremă antiimperfecţiuni şi un demachiant pentru ochi şi buze...
Şi ştiţi ce? crema chiar funcţionează şi mi-a îndepărtat urmele fostelor coşuri aproape instant. Aşa că mi-am cumpărat şi o cremă anti-coşuri. Bună şi aia. Şi apoi am ajuns iarăşi în Cora, unde era un raft întreg şi unde nu i-am putut rezista unei fetiţe cu o promoţie, şi mi-am luat şi şampon şi şampon împotriva căderii părului. Şi poate o fi doar mintea mea bolnavă, dar funcţionează...
Acum aştept gama de produse contra arsurilor solare care cică s-ar fi lansat deja...
Sincer nu mă aşteptam ca un produs românesc să fie şi bun, dar pentru mine funcţionează:D

Week-end la Veliko Tarnovo, sfaturi, preţuri, comentarii...

Toată lumea m-a bătut la cap să scriu şi despre Veliko Tarnovo o postare cu sfaturi şi concluzii şi preţuri. În mare le-am mai spus, iar un week-end, oricât de fain ar fi fost el, nu se compară cu un concediu de o săptămână...cu alte cuvinte nu prea am ce sfaturi să dau.
Totuşi am să încerc:
În primul rând să luăm preţurile: de fiecare dată noi am reuşit să facem drumul dus-întors cu un plin de benzină, aşa că am pus benzină în România, şi presupun că fiecare ştie cât îl costă un plin, bine nu consumi tot rezervorul că sunt totuşi doar vreo 200 de km de la Bucureşti până la Veliko Tarnovo. Apoi trebuie plătite aşa: taxa de pod în România 25 lei, rovinieta lor, cea mai ieftină, adică pe o săptămână, 40 lei, la întoarcere taxa de pod se poate achita doar în leva sau euro şi e vreo 6 euro.
Noi am stat la hotelul Tareveţ, care este foarte aproape de cetate, pentru o noapte o camera dubla costa 40 de euro, iar una single 30 de euro. Micul dejun este inclus.
Intrarea în cetatea Tarevet a fost 6 leva şi tot 6 leva a fost şi intrarea în casa din Arbanasi.
Mâncarea a fost în mare cam 15 leva de persoană, deci cam 30 de lei sau cam 7.5 euro.  Şi când spun mâncare spun cel puţin două feluri şi desert, plus băuturi...
Suvenirurile au fost şi ele destul de ieftine: un magnet 5 leva, oala minune 6 leva, iar o bombonieră pictată manual 12 leva. Asta mi-am luat eu, prietenii mei, mari colecţionari de soldăţei de plumb şi-au luat un turc şi spun că a fost cel mai ieftin soldat pe care l-au cumpărat. Şi au o colecţie numeroasă, deci cam ştiu ce spun...25 leva.
Cam asta e cu preţurile. Principalul sfat pe care vi-l dau e să circulaţi cu maşina aproximativ cu viteza de pe indicatoare. Noi am văzut destule radare şi cam erau opriţi români.
Aşa ştiu şi eu diverse povestioare cu furat maşini, cu furat maşini cu oameni în ele şi eliberaţi fără organe, ambuscade pe şosea...nu le calific ca fiind false, dar aveţi grijă...
Apoi la mâncăruri, încercaţi-le pe cele mai sofisticate. Eu din şniţele şi grătare nu am ieşit, dar prietenii mei le-au încercat şi cică ar fi bune. Alin spune că bulgarii sunt mari meşteri de chestiuni cu legume...şi judecând după oala minune la care legumele ies bestial, probabil că are dreptate.
Vă sfătuiesc, dacă vă permite timpul, să vizitaţi şi muzeele şi să ajungeţi şi în Arbanasi, că nu veţi regreta...
Cam asta a fost. Ca de obicei, dacă aveţi nelămuriri lăsaţi un comentariu şi se rezolvă.
Vacanţă plăcută!

O zi fără blog

M-am obişnuit aşa de tare să scriu pe acest blog încât azi când din cauza unor probleme tehnice nu am mai putut intra pe blogger aproape că am intrat în panică. OK am şi eu zile când abia dacă deschid blogul sau dacă îl deschid nu am chef să scriu nimic, dar să nu pot să scriu nimic...tortură...
Blogul încă are probleme, iar postările programate să apara vineri, sâmbătă şi duminică au dispărut cu totul, aşa că vă rog să mă scuzaţi, de data asta chiar nu e vina mea:D
Mă întreb ce au făcut cei care fac bani serioşi cu blogul într-o zi ca cea de vineri 13? Bine probabil aceia au un backup asigurat pe undeva...
Oricum mai aştept până mâine şi dacă postările nu apar, aşa cum promite blogger, am să le rescriu...între timp toate bune şi frumoase...voi ce mai faceţi?

Raluca bucătăreşte, din nou

Fraţilor, oala minune m-a fermecat. După experimentul cu cartofii, am încercat pastele. M-am consultat cu Eliza, am mai mers după capul meu şi a ieşit ceva super. Sincer nu pot să cred că eu am făcut mâncăruri aşa gustoase, iar mirosul...Doamne mirosul e divin...
Teoretic toată treaba a fost destul de simplă, am fiert pastele şi apoi am pus un rand de paste, peste am pus caşcaval ras, bulion, busuioc şi usturoi, apoi un alt rând de paste şi iarăşi caşcaval, bulion, busuioc şi usturoi...
Şi pentru că la un moment dat am zis eu că nu se face mâncarea cum trebuie, am scos capacul şi mirosul a fost şi mai intens, iar caşcavalul de deasupra a prins o crustă...
A fost bun de m-am lins o oră după pe degete, iar acum în timp ce scriu salivez pe tastatura:D. Evident că oala minune va ajunge la Dublin, ba chiar planuiesc să îmi cumpăr o oală medie ca dimensiuni...

Week-end la Veliko Tarnovo, a doua zi

A doua zi nu a însemnat chiar Veliko Tarnovo ci Arbanasi, un sat la vreo 10 kilometri de Veliko, dar un sat cu totul diferit de satele de pe la noi.
Câteva cuvinte: Arbanasi a fost fondat la începutul secolului al 15-lea de creştinii care veneau din sud-vestul peninsulei Balcanice, bulgari, greci şi albanezi. Încă de la începuturi a fost condusă de un reprezentant al Imperiului Otoman, ca la jumătatea secolului al 16-lea să devină proprietatea Marelui Vizir Roustem Paşa. Locuitorilor din Arbanasi li s-au dat diverse favoruri, ca taxe scăzute, în schimbul asigurării trecerii fără probleme a oştirilor turce prin pasul care se află în apropierea localităţii. Astfel localitatea a prosperat şi a atrans noi locuitori. Negustorii din zonă aveau contacte în Italia, Austro-Ungaria, Rusia şi Valahia, Arbanasi devenind un nod comercial între aceste provincii şi Istanbul.

În mare casele pe care le vedem noi se păstrează din secolul al 17-lea, când datorită înfloririi economice a localităţii au fost construite drumuri, case, fântâni, biserici şi chiar mănăstiri.

Deşi citisem că ar fi vreo 5 case de vizitat şi chiar am luat şi o hartă, noi am vizitat doar una, iar poarta de mai sus este poarta unei alte case care cica s-ar vizita, însa judecând după lungimea buruienilor aş zice că sezonul ăsta casa nu a fost deloc deschisă...

Dacă eşti o persoană căreia îi plac ţărănismele, aşa cum sunt eu, îţi va plăcea să te plimbi pe străduţe precum cea de sus, de acord că nu vezi foarte multe chestii, dar e fain. Şi ce e ciudat e că nu am văzut maidanezi, adică noi ne plimbam cu Dea şi sincer în afară de un câine de după o poarta nu a lătrat-o nimeni... Şi acum că mă gândesc parcă nici în Veliko nu am văzut maidanezi...

Ne-am plimbat şi noi puţin pe străduţe în căutarea bisericilor şi a caselor de vizitat, deşi eu una am intrat pe toate porţile pe care le-am văzut deschise şi am făcut poze. Mi-a zis mie cineva că localnicii nu se supără... Şi tot căutând noi aşa am ajuns la casa lui Konstantsaliev, care se vizita:)

Construită în secolul al 17-lea, această casă are baza din piatră, iar intrarea principală era protejată de o uşă masivă. Casa, ca mai toate casele din Arbanasi, era de tip fortăreaţă. Parterul găzduia animalele, iar la etaj geamurile puteau fi folosite pentru apărare.

Deşi mare şi cumva rece, casa era decorată în culori vii. Am înţeles că acest Konstansaliev era un negustor bogat, de tipul celor pe care i-am descris mai sus, şi cică ar fi fost negustor de carne. Tot ce vă scriu eu aici am aflat de pe diverse site-uri sau de la o tipă care ştia bulgăreşte şi ne traducea şi nouă ce spunea muzeografa, care nu vorbea nici o boabă de limbă de circulaţie internaţională...

Casa avea două etaje, se vizitează doar primul, iar camera din fotografia de mai sus am găsit că era camera de recepţie, deci un fel de sufragerie... 

Acesta este dormitorul, iar ceea ce vedeţi este un pat enorm, ce acoperea cam două treimi din cameră. Probabil că totul vă sună foarte turceşte şi probabil că interiorul seamănă cu ceea ce am văzut la Paltul Topkapi din Istanbul, desigur păstrând proporţiile.

Pe mine m-a nelămurit puşca şi cuţitul de la capătul patului, dar având în vedere că era o casă fortificată, totul cam are sens. Dormitorul era încălzit cu o sobă ce se alimenta de pe hol pentru a nu introduce mirosuri în cameră...

Aceasta este o parte a bucătăriei, care cuprindea ceea ce vedeţi mai sus, un beci şi o cămară. Tot în bucătărie era un dulap enorm, ce ar face invidioase şi pe cele mai fashoniste, dintre fashonistele de azi:D

Aceasta este camera de lucru, unde probabil stăteau femeile, este legată cu o uşă de camera copiilor, de aceea am făcut această analogie.

Trebuie să vă mai spun că în casă existau două toalete, practic nişte găuri în podea în formă de triunghi, dar toaletele erau toalete, cu uşă cu spaţiu personal cu tot...

Aceasta este camera copiilor...

Casa despre care v-am vorbit se vizitează cu 6 leva, aproximativ 12 lei sau 3 euro

Mi-a plăcut hornul acestei case, care era cumva în afară...probabil era o sobă sau ceva...

Tot umblând pe străduţe am descoperit magazine de suveniruri foarte ieftine, oala de lut pe care aţi văzut-o acum două zile este de la un astfel de magazin - 6 leva. În schimb magazinul de la parterul casei despre care tocmai v-am vorbit era extrem de scump...aşa că dacă vreodată ajungeţi acolo încercaţi să cumpăraţi suveniruri de la tarabele din centrul localităţii sau de la magazinele de suveniruri ce sunt în abundenţă şi sunt foarte vizibile...

După atâta umblătură ne-am retras la aceeaşi terasă ca şi data trecută, unde am mâncat bun şi ieftin şi unde a început ploaia care ne-a mânat spre casă...

Mă gândesc ca data viitoare când voi ajunge în zonă să încerc să stau la unul dintre hanurile din Arbanasi şi de acolo să merg cu maşina în Veliko...oricum zona merită vizitată