Dea e un câine

Cu mândrie vă anunţ că i-au trebuit 8 ani, dar într-un final a ajuns câine. Vă povesteam aici că pentru a ajunge la magazinele de pe Căminului, eu şi Dea ocolim o turmă de câini, numai că azi turma şi-a mutat teritoriul mai aproape de parcul unde o plimb eu pe Dea. Şi asta nu ar fi fost nimic, dar unul dintre câini, unul mic, alb şi gras, a început să o latre agresiv, dezvelindu-şi colţii, cam la o palma distanţă de botul ei. M-am aşezat să mă vadă că sunt cu ea şi am descoperit că şi albul avea pe cineva cu el. Evident că toată trupa venea alergând spre noi. Eu una am înlemnit şi mă şi gândeam că lesa, care atârna în mâna mea, era neputincioasă în faţa celor 6-7 câini. Când într-o fracţiune de secundă s-a terminat tot. Dea, mâţa mea, l-a ameninţat pe alb, l-a fugărit un metru şu apoi l-a lătrat cum numai ciobăneştii ştiu să latre tare, rar şi fioros. Când au văzut schema ceilalţi au făcut cale întoarsă, iar madam tâmpa care chipurile venise cu câinele alb a început să vocifereze...că ăla e mic şi Dea e mare... Şi ceilalţi 6-7 ce erau? S-a potolit când a auzit cuvântul hingheri, slobozit cu ură din gura unui proprietar de câini, un proprietar extrem de mândru de câine, adică eu:D
Şi aşa Dea a devenit câine, iar eu m-am mai certat cu un babet iubitor de câini în faţa blocului, dar niciodată pe mileurile din casa...
P.S. am pus poza cu Dea la Veliko să vă reamintesc că ea e totuşi o delicată, protectoare a păpădiilor:D