Nici nu am plecat bine din București sau din Românica, că mă încearcă doruri (cacofonia a fost îndelung căutată). Dorul de parcul din fața blocului de pe Căminului, pentru că în Iași pentru a ajunge Dea într-un parc cât de cât normal trebuie să o urcăm în mașină. Dor de orele mele în care meșteream cutii, dor de doruri. Mă veți întreba desigur, dacă de oameni nu îmi e dor. Încă nu, am așa o senzație că oamenii sunt la un telefon distanță... da vine sigur și dorul de oameni... Numai că poate cel mai aprig dor care mă încearcă acum este cel de dat știri. De prezentat știri, de a fi acolo, de a tria, din puținele subiecte ale verii, de a fi pe post, dor de a purta căștile, dor de indicațiile operatorului, dor de radio... Ăsta nu mai e la un telefon distanță și tare mi-i că e la ani distanță...în Dublin ar fi realizarea vieții să lucrez în presa, nu spun în radio...
Ce le-aș mai întoarce eu și ce nu aș mai da știri cu bacul că mă enervează...ce oameni aș suna și ce comentarii aș face...aia e, nu mai sunt acolo și asta e poate cel mai greu...da totul trece...
Nu vă întristați, îmi e bine, sunt cu ai mei și cu Dea și mă pregătesc de aventură...
No comments:
Post a Comment