Nu e mare lucru, dar s-a împlinit o săptămână de când sunt în Dublin. Când am plecat de acasă eram așa de speriată că mi-am zis că dacă trec de prima săptămână nimic nu îmi mai stă în cale. Și uite că am trecut. Cum am trecut? sincer nu prea știu ce am făcut zilnic, dar important e că se poate. Se poate fără cana preferată la cafeaua de dimineață. Se poate chiar și fără filtru de cafea...lucru de neconceput înainte. Se poate viețui într-o căsuță mică de o persoană. Se poate rezista chiar și cu toate butoanele suplimentare, de care îmi era teamă... Se poate să nu știi totdeauna drumul până la magazin și se poate să te rătăcești. Se poate să ți se pară greu și chiar să fie greu. Se poate să îți fie dor și asta e cea mai nasoală chestie. Dar important e că se poate și că nu te mănâncă nimeni și că așa cum spunea un prieten care acum e în Canada, ”există totdeauna alternativa de a te întoarce la mama pe cuptor”...
Nu o iau, încă, în considerare. Încă îmi e bine, deși nu am rătăcit prin centru și pe la obiectivele turistice, așa cum îmi pusesem în gând de acasă...
Suntem amândoi și asta e cel mai important.
Raluca
No comments:
Post a Comment