Vederi din Dublin

Ştiu că probabil v-am ţăcănit de acum cu Dublinul şi nu aş vrea să devin una din proastele alea pe care dacă le cere cineva vorbesc doar de căsătorie sau dacă rămân însărcinate ştiu să vorbească doar de copii. Sincer aş vrea să vorbesc şi despre alte chestiuni, dar din păcate politica din România îmi e de acum străină, iar viaţa mea se învârte în jurul aventurilor mele dublineze. Aşa că iertare, în avans, iar dacă vă plicitsesc vă promit că încerc să îmi lărgesc orizonturile, dar o perioadă am să vă mai plictisesc cu acomodarea mea în Dublin. Am un cititor care mi-a propus să transform blogul într-un reality show online, despre emigrarea unui român în Irlanda, dar nu mi se pare că ar fi nici contextul şi nici povestea cine ştie ce atrăgătoare... Vedem...

Acestea fiind spuse azi am să vă povestesc despre vederi. Când eram mică aveam o colecţie bogată de vederi de peste tot pe unde mergeam. Trimiteam vederi şi primeam vederi. Pentru o scurtă perioadă ne-am jucat aşa la bloc, mergeam cu părinţii în vacanţe şi ne trimiteam vederi. Le mai am şi acum şi le-am descoperit când am avut tentativa de a face curăţenie în camera mea de la Iaşi. Asta a fost acum vreo 15 ani. De atunci nu am mai trimis vederi, dar le-am cumpărat de pe oriunde am fost şi le-am strâns. Am cumpărat chiar şi albume pentru ele, dar nu cred că am ajuns să le pun în albume...unele erau mai mari decât locurile din album...în fine, mare bătaie de cap, aşa că am renunţat. Însă nu am renunţat să le cumpăr, dar pierdusem adevăratul scop al vederilor, până ieri.

Ei bine ieri a fost ziua lui Tinker şi mi-a cerut să îi trimit o vedere... Am întrebat-o dacă chiar vrea şi mi-a confirmat. Aşa că am ieşit (prima dată singură) în oraş şi am mers spre centru să trimit vederi. Habar nu mai aveam cum să le scriu... M-a dus totuşi capul să intru într-un tourist information center şi să întreb. Aveau vederi şi mi-au indicat posta care se află chiar în centru.

Am cumpărat vederile, am ajuns la poştă, am cumpărat timbrele (ştiaţi că acum timbrele sunt autoadezive, adică nu mai trebuie să le umezeşti ca să le lipeşti?), m-am aşezat la o masă şi nimic. Nu aveam pix, nu aveam adrese, nu aveam nimic. Am ieşit din poştă, am cumpărat pix, am intrat pe net, am găsit adresa, am notat-o pe vederi, am găsit chiar şi codul poştal, mi-am amintit în ultimul moment că ar trebui să scriu şi un nume şi ţara unde trebuiau să ajungă, am compus un text aiurea, m-am semnat şi le-am trimis. Două vederi: una lui Tinker, cealaltă părinţilor mei. Sper să ajungă înainte de 10 septembrie când voi reveni eu în România.

Da tot mă întreb, de ce am renunţat la a mai trimite vederi?

Raluca

P.S. Dacă mai doreşte cineva vederi sunt dispusă să le trimit. Puteţi lăsa adresa, musai cu cod poştal cu tot, la comentarii şi promit ca a doua zi o vedere să plece spre voi. Ce spuneţi?