Dichisurile Ralucai: Călătoria Piticului prin Europa

Am rămas cu povestea la hotelul din Germania, din apropiere de Frankfurt.
Dimineaţa mai devreme de 8 nu ne-am putut trezi, deşi ceasul sunase pe la un 7. Am împachetat, am mâncat şi am plecat. Pe la 9.30 eram din nou pe autostradă. Am oprit prin Belgia la o benzinărie cu scară rulantă ce ducea la baie, care costa 30 de cenţi. Am cumpărat din nou cafele şi ceva dulce. Şi am plecat mai departe. Poate o fi doar apetenţa mea pentru dulciuri, nu ştiu. Ideea e că pe tot drumul decât să mănânc o mâncare mai bine mâncam ciocolată. Şi nu cred că am fost doar eu, că şi Alin avea aceleaşi pofte.
Pe la 16 am ajuns in Dunkerque de unde trebuia să luam feribotul spre Anglia. Primul feribot era la 17 aşa că ne-am luat bilete şi l-am aşteptat. A fost mai în regulă că nu am ajuns prin Franţa decât vreo 20 de km, că am înţeles că autostrăzile acolo nu sunt chiar ieftine.
Când am cumpărat biletele pentru feribot am specificat că avem câine. Tipa de la ghişeu a cercetat foarte bine paşaportul Deei şi după ce i-a făcut o copie ne-a dat biletele, 126 euro (dacă ştiţi data şi ora exacte la care veţi călători cu feribotul probabil că biletul este mai ieftin, pe acelaşi principiu ca la avioane). Ne-a dat şi un abţibild de lipit de oglindă, cum că avem pet. Eu mă tot uitam la el şi îmi venea să îl scot şi să o ascund pe Dea în portbagaj, aşa de frică îmi era că mi-o vor lua în carantină. Apoi la intrarea în port un tip mi-a dat un cititor de cip-uri să o scanez pe Dea. Eram cu centura de siguranţă pusă şi nu reuşeam să o scanez corect şi evident nu apărea nici un cip. Dea voia să se joace cu dispozitivul respectiv aşa că a fost un mic moment de panică. Într-un final am ieşit din centură, m-am urcat pe scaun, am ţinut-o pe Dea şi am scanat-o. Evident cipul era cel înscris pe paşaport aşa că ne-a lăsat să trecem.
La urcarea pe feribot o tipă cu un clar accent englezesc nici nu a vrut să vadă paşaportul Deei, ba chiar pentru că Dea se scărpina după deparazitarea făcută în Budapesta ne-a zis ceva la modul: Your dog is eating itself. Atunci am înlemnit. Credeam că o va opri, o va controla, dar nimic. Tipa a zâmbit, a comentat ceva despre urechile incorecte ale Deei şi ne-a lăsat să trecem.
Pe feribot Dea a stat în maşină. Nu ştiu dacă a urlat sau s-a speriat, dar oricum era mai bine decât într-o cuşcă pe bord unde nu am fi avut acces la ea şi unde oricum nu cunoştea locul. Noi am mâncat o mâncare gătită, nu ştiu fix ce, şi ne-am făcut poze cu Europa care rămăsese în urmă...
Când am coborât de pe feribot a venit momentul controlului. Numai că vameşii controlau aleator şi când am văzut că au controlat o maşină puţin înaintea noastră, eram sigură că noi vom fi următorii. Numai că ne-au făcut semn să trecem. Dea nu se vedea de pe bancheta din spate, din cauza bagajelor şi a faptului ca era aşa de fericită că ne-a văzut încât aproape adormise şi chiar că nu se vedea. Abţibildul l-am scos încă de când am ajuns în maşină pe feribot, aşa că fără mari probleme, dar cu foarte mari emoţii, eram în Anglia.
Că a fost noroc sau că de acum sunt mai permisivi englezii chiar nu ştiu. Ideea e că noi am trecut fără carantină şi fără o prea mare verificare a paşaportului Deei, care de altfel era impecabil cu toate semnăturile şi ştampilele de care puteam face eu rost.
De cum am intrat în Anglia am sunat-o pe mama, i-am dat sms lui Andrei, eram în stare să strig în gura mare că suntem în Anglia cu cîinele şi nu ni l-au luat în carantină.
Planul era să trecem de Londra şi să căutăm din nou un hotel pe autostradă. Era deja ora 8 aşa că am bagat viteză, cu atenţie totuşi la intersecţii de autostrăzi. Eu aşa de pe scaunul din dreapta nu am zis că se conduce cu mult mai greu pe partea stângă, dar totuşi la intersecţii eram foarte atenţi şi ne uitam în toate părţile.
Când am zis noi că am trecut de Londra şi când era deja 10 am pornit să căutm hotel. Primul pe care l-am găsit era şi curăţel, la fel făcea parte dintr-un lanţ hotelier, ne primea cu Dea şi nici nu era scump. 69 de lire.
Acum să mă explic. 69 de lire sau 90 de euro, cât am dat în Germania, nu mi se pare scump pe noapte în condiţiile în care stăteam doar o noapte şi alte alternative nu aveam. În plus ne-am şi dus la ghici şi fără o cercetare de acasă. Presupun că dacă am fi stat mai multe nopţi preţul se reducea, în plus nu am fi stat mai multe nopţi la un hotel pe autostradă...
Ne-am cazat, am cumpărat o bere şi o apă minerală şi m-am apucat să studiez pliantele din camera de hotel. Aşa am descoperit că de fapt ne aflam încă la periferia Londrei, după mai bine de două ore de condus în jurul ei...mare Londra asta... Am stat la Days Inn, undeva unde era şi o benzinărie şi un hipermaket şi starbucks. Camera mare, era ultima pe care am mai prins-o şi cică era executive, de asta costa aşa mult.
Dimineaţa am plecat din nou la drum şi pe la 14 eram deja la Holyhead de unde trebuia să luam feribotul spre Irlanda. Ne-am cumpărat bilete, 221 de euro, în lire şi am pierdut timpul până la 17 cand venea feribotul ce avea să ne aducă fix în Dublin port.
Cu o oră înainte, la 16 ne-au deschis porţile şi fără o altă verificare am ajuns pe feribot. Tot drumul singura mea preocupare a fost că maşinile se izbesc siiiigur între ele şi dacă se întâmplă aşa ceva şi maşina e izbită din toate cele 4 părţi, Dea supravieţuieşte pe scaunul din spate? Erau valuri enorme şi chiar şi mersul la baie sau până la shop era o aventură. Cât am stat eu la shop am ajutat de vreo două ori la ţinerea rafturilor cu parfumuri sau chiar la adunarea acestora de pe jos. Ne-am mai destins când am urcat pe puntea exterioară, am făcut poze, dar atât. Eu mă pregăteam moral să o văd pe Dea speriată, îngrămădită într-un colţişor al maşinii zdrobite, zbătându-se între viaţă şi moarte.
Când ne-au anunţat că putem coborî la maşini, nu ştiu cum, când şi pe unde am ajuns, ca să o găsesc pe Dea speriată, dar în viaţă, nici măcar vasul cu apă pe care îl lăsasem între scaune în spate nu se vărsase... După ce am văzut că e în regulă a început alt stres: să vezi că ne controlează şi o ia pe Dea în carantină. Nu a fost să fie. De altfel văzusem că între Anglia şi Irlanda transportul animalelor de companie nu este restricţionat în nici un fel, dar noi nu veneam doar din Anglia, maşina era de România, noi nu prea avem feţe de englezi, iar Dea vine dintr-o ţară unde rabia e în floare...
Aşa am stat încordată până am ieşit din port. Nici un control, nici o vamă, am ieşit ca prin brânză şi fără să ne dăm seama eram în Dublin la roată. De acolo drumul era simplu, o dată la dreapta şi încă o dată la dreapta şi eram acasă. Am stat puţin încordaţi că nu prea ne descurcam în intersecţii şi pe străduţele mici de lângă casă, dar în rest totul a fost în regulă.
Am parcat maşina, am descărcat, am intrat pe skype şi ne-am lăudat la toată lumea că Piticul a ajuns fără carantină în Irlanda, după cinci zile de condus prin toată Europa...
De unde Piticul? de la piticul lui Amelie, desigur:D