Viaţa e, câteodată, frumoasă

Viaţa îţi zâmbeşte din când în când şi îţi mai aminteşte că e bine aşa cum e, că toate vin la timpul lor. Ce sens are să mă încrâncenez că nu am un job stabil şi că stau acasă? Ce sens are să mă plâng că nu pot ieşi în oraş, că nu mai am cu cine ieşi? Ce sens are să îmi plâng de milă, când viaţa e frumoasă şi îmi arată asta în fiecare zi?
Azi m-am trezit abătută. Voiam să îmi traduc CV-ul, să îl trimit la radiouri, să scriu mailuri şi totul în primele 5 minute ale zilei. În schimb m-am liniştit, am pregătit cafeaua, am mâncat şi am ieşit cu Dea afară.
Soare, cum nu vezi prea des în Dublin. Suntem amândouă, suntem de fapt toţi trei, suntem sănătoşi, părinţii ne sunt bine, ce sens are să fim trişti? Job-urile vin şi se duc şi dacă nu ştiu eu asta, atunci cine o mai ştie?
Avem prieteni buni şi o să mai avem prieteni buni, avem oameni de valoare lângă noi, ce sens are să ne încrâncenăm. Şi ce dacă stai toată ziua acasă şi plimbi câinele? cine are privilegiul să spună că a avut o zi pentru el în Dublin?
Mi-am cumpărat două reviste, am deschis uşa la curte, am stat cu ochii în soare, pe un scaun de plastic alb şi le-am răsfoit.
Ce plăcere mai mare? Dea liniştită la picioarele mele, Alin în regula la serviciu, mama şi tata sănătoşi acasă. Da sunt departe şi e greu uneori, dar viaţa e câteodată aşa de frumoasă...