Cea mai bună investiţie vestimentară de până acum

Vorbesc despre cizmele de cauciuc pe care mi le-am cumpărat anul trecut şi a căror poveste v-am spus-o aici. Deşi am pornit şi eu în viaţă cu bagajul care spune că cizmele de cauciuc se poartă doar la ferme, că îţi strică piciorul, că nu ţin cald sau că transpiri în ele, că sunt din plastic şi sunt inestetice, mi le-am cumpărat în disperare de cauză când mi-am udat dincolo de limita purtării bocancii mei preferaţi, verzi şi ghetele roşii de la GazIT. Şi nu doar în perioada ploilor din Bucureşti mi-au fost utile, ci continuă să fie unul dintre obiectele vestimentare pe care le port mai tot timpul, mai ales în Dublin, unde deşi nu plouă aşa cum auzisem eu de acasă şi nici nu te uzi ca în România, sunt utile când mergi pe iarba plină de rouă.
Aşa că sunt dimineţi la rând când sar în cizme şi plec cu Dea la plimbare, iar când mă întorc nu trebuie să mă chinui cu şireturi.

Am purtat cizmele în Italia,

la munte

sau la mare, sunt utile şi m-au scăpat din multe încurcături.

Acum că sunt în Dublin şi am cizme de cauciuc pe alese, parcă nu îmi vine să le schimb. Am să îmi cumpăr altele doar dacă sunt deosebite, dacă nu, cizmele mele din România sunt perfecte şi în Irlanda :)

Raluca

Cu Loganul prin Dublin

Ne-am cumpărat Logan pentru că era cea mai ieftină maşină la vremea aceea şi dacă nu mă înşel este chiar şi acum. Aveam noi o idee că maşina trebuie să fie nouă, acum realizăm că e total greşit pentru că o maşină se devalorizează imediat ce ai întors prima dată cheia în contact. Da eram tineri şi ni s-a părut o variantă bună. Şi probabil acum râdeţi, da Loganul chiar e o maşină bună.

Da e făcută în România şi de aceea unde s-a putut să dispară un şurub sau un cheder, au dispărut, aşa că încă din prima săptămână maşina a pârâit şi trosnit, de ziceai că se dezmembra la fiecare curbă. Cu timpul ne-am obişnuit cu zgomotele, iar Loganul este maşina ideală pentru România, pentru drumurile din România.

Pe noi Loganul ne-a dus la Istanbul, la Budapesta, la Viena şi uite că am ajuns, tot cu Loganul şi în Dublin. Nu a suferit stricăciuni majore, dar am şi avut grijă să o ducem la revizii când a trebuit, să îi punem consumabile de calitate şi să îi înlocuim piesele care se mai stricau. Cum ar fi, de exemplu, butoanele de la geamuri, de fapt lefurile butoanelor ce deschid geamurile, pentru că, ambiţia românului: ne-am luat Logan full option, adică cu de toate. Geamuri electrice, oglinzi încălzite, ABS şi alte trăznăi prescurtate despre care niciodată nu am ştiut la ce folosesc, da presupun că le-am folosit în anii de când avem Logan.

În Dublin, maşina româneacă este foarte apreciată de vecinii irlandezi, care întreabă cât consumă?, cât a costat?, cât de mare e portbagajul? şi se minunează când află că totuşi e o maşină ieftină care şi consumă puţin.

Da, noi suntem românii care circulă cu Loganul prin Dublin, dacă ne vedeţi, daţi un claxon.

Acesta nu se vrea a fi un articol publicitar, dar cum ziarul apare în apropierea Zilei Naţionale a României, ce lucru mai naţional, dacă nu Loganul?

Raluca 

Prostia din blogurile româneşti

Am să mă opresc azi din povestea aventurilor mele dublineze pentru a vă semnala un aspect care mi-a rănit de mai multe ori retina, dar pe care nu l-am conştientizat decât foarte recent. Eu citesc multe bloguri, poate mai multe decât ar trebui, cele mai multe ale românilor şi deşi aceeaşi tendinţă este prezentă şi în blogurile străine, în cele din România e făcut la modul barbar.
Mai exact s-a ajuns să se scrie bloguri doar pentru publicitate, pentru bani, iar articolele plătite nici nu se mai deosebesc de cele neplătite, iar articolele sincere, personale aproape că nu mai există. Totul e o mare brânză din care ies reclame, bloggerii nici nu se mai chinuie să scrie un text, copiază comunicatul de presă, trântesc trei poze, tot din comunicat şi o frază savantă de început şi gata. Nici măcar titlul nu mai e personal.
M-am prins când o prietenă mi-a zis ceva la modul: chem trei bloggeri, îi plimb prin magazin şi am publicitate aproape gratis...
Aşa mi se vâră mie pe gât creme care mai de care, spa-uri, gym-uri, magazine şi alte rahaturi. Aproape că nu mai ai ce citi pe bloguri, în afară de posturi plătite. Şi problema e că se şi vând ieftin, iar eu ca cititor trebuie să renunţ la a citi bloguri de calitate şi să mă împroşc cu reclame...
Textul ăsta, vă rog să mă credeţi, nu este scris la năduf că eu nu am reclame, ba din contră, am şi eu, da nu deranjează sau mă chinui să nu deranjeze, iar lupta pentru a avea un blog personal este din ce în ce mai mare.
Mai toţi au uitat de unde au plecat, cum şi-au câştigat cititorii şi acum încearcă să profite cât mai mult de scurta lor faimă. Nimic nu mai este personal şi dacă înainte mai făceau o recenzie, se mai dădeau cu crema respectivă sau vizitau măcar sala şi apoi scriau, acum doar se limitează la a transcrie comunicate şi atât.
Şi aşa sfera asta a blogurilor era incertă, nu e jurnalism asta e clar, nu e o chestie personală sub forma de jurnal sau nu mai e, este doar o platforma de rotit reclame şi texte publicitare şi fotografii de produs.
E puţin revoltător, sper doar ca cititorii crescuţi cu bloguri de bună calitate să ştie să trieze şi pur şi simplu să nu le mai citească pe cele comerciale...
Mie mi se pare prostie ce se întâmplă în blogosfera românească...
Raluca

Petrecerea românilor din Dublin

Nu cunoşteam pe nimeni şi am plecat cumva ca la tăiere că nu eram în elementul nostru. Toate grijile ni s-au spulberat când am ajuns acolo. La urma urmei sunt români, vorbesc aceeaşi limbă, avem subiecte comune de discuţie, deci ce putea fi rău?

Am nimerit la o masă unde oamenii nu se cunoşteau şi unde toţi erau la o astfel de petrecere pentru prima dată. Ne-am prezentat şi de aici totul a decurs bine. Am discutat cât e în lună şi în stele, am aflat cum s-au fraudat alegerile aici în Dublin, am aflat tot felul de chestiuni folositoare legate de maşină, studii şi încălzire, am dezbătut politica din România, am mâncat bucate româneşti şi am băut Grasă de Cotnari.

Cu ce concluzii am plecat? că românii sunt români oriunde. Că există două grupuri de români, fiecare cu biserica lui, fiecare cu magazinele lui şi cu oamenii lui. Acum se încearcă o unire a celor două grupuri.

Am primit sfaturi importante de la românii ce au deja decenii de Irlanda şi cel mai important am cunoscut oameni deosebiţi.

Vedeţi voi românul e deştept. Chiar dacă a venit în Dublin pentru o perioadă limitată, cu gândul de a pleca înapoi în România, nu a plecat neînvăţat. Câţi români care acum se consideră elita pot spune că au studiat la mari universităţi din vest? că au cunoscut şi alte culturi şi că pot aduce valoare României?

Am cunoscut români care nu ar pleca niciodată din Irlanda, pentru că aici au deja familii şi copii la şcoală, dar şi români care strâng bani şi îşi fac case în România. Oameni interesanţi care mi-au deschis ochii şi m-au făcut să îmi regândesc strategia referitoare la Irlanda :)

Per total a fost bine. Aşteptăm acum următoarea întâlnire.

Raluca

Ghidul României la Eason

Eason este cea mai mare librărie din Dublin. Cum mie nu îmi plac librăriile pentru că totdeauna ies fără bani de acolo, am mers să cumpăr cartea despre Freddie Mercury repede şi să plec. Am ochit imediat biroul de informaţii identice celor din mall-ul ieşean, că doar librăria are trei etaje, am întrebat unde e cartea şi m-am dus glonţ la ea. Mare greşeală, data viitoare îl trimit pe Alin să cumpere cărţi. Am văzut cartea destul de greu pentru că erau aşezate în ordine alfabetică în funcţie de numele cântăreţului sau formaţiei. Cum despre Queen sau Freddie nu mai erau alte cărţi, a trebuit să mă uit atent. Da până la Queen am dat peste Bon Jovi şi Metallica şi Leonard Cohen şi după ce mi-am găsit cartea pentru care venisem acolo, le-am cercetat şi pe celelalte. Era o promoţie: cumperi trei cărţi şi plăteşti doar două. Tare mă mai tenta, dar am rezistat.
După vreo jumătate de oră am lăsat raftul cu artişti şi am dat să plec. Până la casă am găsit beletristica, altă jumătate de oră. Apoi aproape de case o fetiţă mi-a înmânat un pliant şi mi-a explicat că sunt cărţi interesante şi la etaj. Am mers şi acolo, le-am cercetat, apoi am găsit rechizitele, faine, colorate, ce nu aş fi dat să fi avut şi eu aşa caiete în timpul şcolii... Apoi carioci, mai mari, mai mici, mai groase, mai subţiri. Apoi culorile acrilice, mi-ar trebui un alb. Nu am găsit. Apoi cărţi de craft şi hobby... În total etajul mi-a luat vreo trei sferturi de oră.
În fine mă desprind şi merg spre casă. Acolo era plin. Aştept. O domnişoară îmi spune că la casa de la subsol e mai liber. Plec spre casa indicată, dar dau de alte cărţi. Altă jumătate de oră. La subsol sunt ghiduri. Mă minunez cât de multe sunt, aproape o jumătate de cameră. Ghiduri despre toate oraşele lumii ăsteia, tot aranjate alfabetic. Bucureştiul nu era la B şi nu mă aşteptam să găsesc ghiduri despre ţara mea, da uite că m-am înşelat.
Erau vreo trei ghiduri, dintre care unul Lonely Planet, despre România şi unul despre Bucureşti. Le-am făcut o poză în fugă, le-am cercetat. Mi-au plăcut, deşi mie ghidurile Lonely Planet nu îmi plac pentru că sunt groase, au scrisul mic, au prea multe informaţii, unele nefolositoare şi nu au poze. Poate eu sunt un turist puturos, da mi se pare o nebunie să ai în mână ghidul Barcelonei, de exemplu, şi să nu vezi culorile minunate ale lui Gaudi. Pe mine mă ajută foarte mult pozele, identific mai bine monumentele sau obiectivele turistice. Apoi nici cum sunt structurate mie nu îmi place, poate sunt mai greoaie...oricum eu nu sunt chiar o părere avizată, pentru că am văzut pe blogurile de turism că aceste ghiduri, Lonely Planet, sunt foarte lăudate şi căutate... Ideea e că fiind foarte apreciate de oamenii care se pricep la acest domeniu, este o mare onoare că cei de la Lonely Planet s-au gândit să scrie despre România.
Recunosc, eu m-am simţit bine să văd ghidul României, între alte ghiduri în cea mai mare librărie din Dublin.
Cât am stat în librărie? aproximativ trei ore...
Raluca

Gâştele de pe promenadă

Nu mai ştiu dacă v-am spus că îmi e frică de păsări, oricum asta e şi nu mă mai chinui să explic de ce şi cum. Ideea e că îmi e frică de ghearele păsărilor, mai mult decât de păsările în sine. Cum păsările de apă nu au gheare, mă apropii mai mult de pescăruşi sau mai nou de gâşte.
Pe promenada Contarf, de vreo săptămână au apărut nişte găşte, multe gâşte, cred că vreo 50, dacă nu chiar 100. Pentru că nici Deei nu îi plac animălurile mergem încet să nu le deranjăm, că dacă ar zbura probabil că aş urla de frică. Vă daţi seama ce scena ar fi? oricum sper să nu se ajungă la aşa ceva.

Într-o primă fază era doar o gâscă rătăcită pe iarba verde irlandeză

Apoi au apărut mai multe

şi mai multe

Şi nu stau doar pe partea necirculată a promenadei, merg şi pe partea de lângă stradă

Pe un panou am văzut că sunt găşte Brent. Pasionaţii de păsări am văzut că vin cu aparate profesionale cu trepied şi zoom şi le fac poze. Eu fac o poză-două şi apoi fug din zonă...

Raluca

Dea a învăţat un nou cuvânt: plouă

Noi am învăţat-o prost pe Dea, că o plimbam dimineaţa când pleca Alin. Plecam şi noi două şi ne opream în parc. De când Alin merge cu maşina la serviciu, nu are sens să mai plecăm împreună, aşa că eu stau în casă încă vreo jumătate de oră, apoi mă pregătesc şi ies pe promenadă. Sunt şi zile în care jumătatea de oră se prelungeşte, în mare din cauza ploii.

În Irlanda nu plouă zile întregi ci câteva minute, dar pentru că Dea are artrită nu putem ieşi pe iarba udă, aşa că mai stăm până se usucă şi iarba, deci un pic mai mult de jumătate de oră.

În fine în tot acest interval Dea se urcă pe canapea, lângă mine, apoi mi se urcă în braţe, apoi coboară şi se joacă cu mâncarea, apoi iar pe canapea...cât să pricep eu că ea vrea afară.

Azi i-am arătat că plouă, nu avem cum ieşi. S-a uitat neîncrezătoare la stropii de pe geam şi când s-au oprit şi-a reluat procesul de cerşit afară. Cum de s-a prins că s-a oprit ploaia? cum o fi făcut legătura că nu mai picură pe geam, deci nu mai plouă? nu ştiu şi probabil că nu voi şti niciodată...

Acum dacă îi spun: Dea plouă, se urcă pe canpea şi se uită pe geam, dacă nu sunt picături se uită la mine ca şi cum ar spune: vezi nu plouă, mă păcăleşti...

Raluca

P.S. Aseară Dea şi Alin au fost afară şi s-au întors cu lemne pentru foc :)

Accesorii din fetru

Că îmi plac accesoriile din fetru, nu are sens să vă mai spun.V-am pomenit de ele atunci când v-am spus că mi-am luat două broșe de la The craft desk.

Acestea sunt. Mi se par extrem de potrivite sezonului friguros și știu sigur că pot înveseli hainele alea oribile din făș, negre până în pământ care spre disperarea mea încă se mai poartă...

Anul acesta am recidivat și cred că peste măsură. Problema a fost că am descoperit broșele bu-bu pe facebook, apoi am intrat pe site. Din păcate eram departe și nu aveam nici o posibilitate de comandă. Apoi am venit în România în septembrie și înainte de a veni mi-am comandat să îmi ajungă, nu doar broșe, coronițe de păr, cercei, chiar și o brățară. Sunt cele de sus. Problema a fost că au ajuns în Iași la o zi după ce am plecat eu din Iași, așa că le-a luat tatăl meu de la poștă și au ajuns la mine în pachetul despre care v-am vorbit aici.

Le-am purtat alături de cele de anul trecut și cu siguranță le voi mai purta. Aici în Dublin am văzut accesorii din lână împâslită. Sunt faine, am să îmi cumpăr și din alea, doar iarna e abia la început, chiar dacă în Dublin sunt și 13 grade celsius :)

Raluca

Freddie Mercury

Am ascultat prima dată Queen într-o tabără. Am ascultat o caseta care stătea în walkman-ul meu pentru că băieţii foloseau carcasa pentru a ascunde ţigări. Acesta este motivul pentru care la finalul celor 10 zile caseta a rămas la mine şi în ciuda ascultării până la epuizare nu m-am plictisit. Nici nu ştiu a cui era de fapt caseta...

Apoi mi-am cumpărat şi alte casete şi mai apoi CD-uri cu Queen.

O perioadă, de vreo 5-7 ani am ascultat aşa din când în cand câte o melodie. Era vremea lui Jon Bon Jovi, apoi Leonard Cohen, apoi Barry White, apoi am migrat spre alte prostii mai comerciale odată cu primul job la radio, însă melodiile Queen le ştiu şi acum de parcă le-aş fi ascultat în urmă cu 5 minute.

Azi s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Freddie Mercury, iar eu am serbat ziua cumpărând această carte. Era singura despre Queen dintr-un raft enorm cu cărţi despre muzicieni, din cea mai mare librărie din Dublin, despre care promit să scriu curând.

A costat aproape 20 de euro, da nu mi se pare deloc mult, avea oricum preţ asemănător cu al altor cărţi de acelaşi tip. Mi-a mai plăcut un album cu fotografii din ultimul turneu al lui Bon Jovi. Mi-l iau sigur, da azi ploua, mai aveam locuri unde trebuia să ajung, albumul era mare şi greu...

Am citit câteva pagini şi mi-am dat seama că şi ca jurnalist pot învăţa ceva din această carte, pentru că sunt descrise timpurile în care jurnaliştii de divertisment aveau o relaţie mai apropiată cu vedetele, mergeau cu ele în turnee, împărţeau aceleaşi limuzine sau autobuze sau avioane, dormeau la aceleaşi hoteuri, intrau în culise şi la petrecerile private, dar când dădeau o ştire, aia chiar era ştire nu chiloţăraia care e acum în revistele de scandal...

Primele pagini mi-au plăcut, sigur o să îmi placă toată cartea, am să mai scriu despre ea. :)

Raluca

Antichităţi de Dublin

Nu ştiu voi cum sunteţi, da pe mine mă fascinează emisiunile englezeşti cu vânătorii de antichităţi. Ştiu că una a fost scoasă din grilă, da mai sunt câteva. Îmi place stilul romantico-ţărănesco-englezesc şi mi-am plăcea o casă, undeva la ţară decorată în acest fel.
În Dublin, deşi la o azvârlitură de băţ de Marea Britanie, nu prea sunt târguri de antichităţi, iar obiectele pe care le găsesc aici sunt destul de noi şi cumva retro-vintage şi nu shabby chic. În fine, preocupări de om care stă în Dublin.
Aşa că de câte ori văd un anunţ cu târg de antichităţi vreau să merg să casc gura. Primul a fost acum vreo lună la biserica din cartier. Era apropiat de ce îmi doream eu în sensul că erau multe ţărănisme, da nu prea erau romantice. Nu am plecat cu mâna goală, ci cu 10 euro mi-am luat vreo trei obiecte: un suport de lumânare în forma de ceainic, o halba Heineken veche şi un recipient în care era ţinut laptele. Le-am spălat şi le-am expus pe geam.

În week-end a fost un alt târg de antichităţi, de această dată la Castelul Clontarf, deci tot la mine în cartier, castel ce a fost transformat în hotel.
Ar fi trebuit să mă aştept că la aşa locaţie să fie antichităţi mai refinate, da eu m-am dus tot după ţărănisme. Ei la târgul de la castel am văzut cele mai faine inele de aur, vechi, pe care le-am văzut eu vreodată. Erau 300-500 de euro, dar în comparaţie cu ce se găseşte în bijuteriile din Dublin erau chair ieftine. Erau o grămadă de jucării vechi, păstrate perfect. Erau ceainice de toate felurile şi toate mărimile, erau linguriţe de argint, era acolo tot ce vrei şi ce nu vrei, chiar şi haine, genţi şi broşe.
Bine acum eu recunosc că nu mă omor cu lucrurile vechi, mi se par că poartă poveşti pe care eu nu sunt dispusă să le aud sau să le aduc la mine în casă. Un obiect decorativ, fie, da ceva ce să port eu...nu prea.
Aşa că nu mi-am luat nimic, deşi cu 5 euro am fost tentată să îmi iau nişte ochelari de vedere în genul celor purtaţi de John Lenon, dar cu barete pliabile şi cu o cutie din piele. Da iarăşi, 5 euro, da ce fac cu ei?
Asta e, data viitoare voi cumpăra ceva, pentru mine a fost însă fain să mă uit la viermuiala din târg, să observ feţe, să studiez caractere, să privesc oamenii...

Irlandezii

Acum să nu generalizăm, că nu am cunoscut o mie de irlandezi şi pot spune ceva bazându-mă pe un anumit eşantion, dar din cât i-am văzut, în special pe cei de pe promenadă, irlandezii sunt nişte vorbăreţi. Am stat ieri cu doi de vorbă o oră şi jumătate, am trecut prin Al doilea razboi mondial, Revoluţia din 1989, Ceauşescu, destrămarea Iugoslaviei, Cernobâl, relaţiile cu englezii, problema promenadei din Clontarf, câini şi o mie de alte treburi.
Ne-am luat la vorbă de la câini, unul avea un yorkshire terrier, altul un king charles şi eu cu Dea mea, care e collie. M-au întrebat de ce merge ciudat, le-am povestit de artrită, mi-au zis că e o boala comună la collie, asta ştiam, şi că ei au văzut şi collie de 16 ani, deci Dea la 8 e abia în floarea vârstei. Ca probabil e din cauza vremii...în fine.
Am trecut la aparatul care atârna de gâtul meu, apoi mi-au spus what a lovely accent do you have (nu strange sau unusual, lovely)...le-am explicat ca vin din România, mi-au zis ca Bram Stoker a locuit în Clontarf, şi asta ştiam, şi de aici am vorbit până ni s-a făcut foame. Le-am povestit de Vlad Ţepeş şi că mi se pare anormal că ne-am procopsit cu Dracula, personajul unui autor care nici măcar nu a vizitat vreodată România...
Erau o ea şi un el şi nu erau împreună, deşi veniseră împreună. Nu s-au speriat de România, ba chiar mi-au spus că au vazut documentarul cu Ceauşescu la BBC şi nu înţelegeau cum de Ceauşescu nu şi-a dat seama că urma o Revoluţie, că cică ar fi fost o scenă în balconul Comitetului Central (zic eu) în care el vorbea mulţimii şi aceasta în loc să îl aclameze, vocifera. Şi că atunci l-au filmat de aproape şi era surprins de reacţia oamenilor. Le-am povestit eu niţel din ce mai ştiu. Apoi am ajuns la copii lui Ceauşescu şi ei au zis ca Nicu era un playboy al României. Ce ciudat sună... Şi Sadam Husein avea un fiu fix la fel, am aflat, de la Sadam am ajuns la dictatori, apoi la americani care au plecat din Sicilia să bombardeze Ploieştiul, da au fost decimaţi pentru că Ploieştiul având rafinărie era foarte bine protejat de nemţi. Asta nu o ştiam. Cică un prieten de-al lui a participat la acel bombardament şi abia a ajuns înapoi cu un motor din patru funcţional... Le-am povestit că şi bunicul meu a fost pilot, da habar nu aveam până unde a ajuns... Apoi m-au întrebat de Dunăre, cum se zice în română şi dacă avem şi o localitate cu acest nume. Nu ştiu să avem, da cică în Germania ar exista. Ştiau ei că românii sunt latini, cuceriţi de Traian, care în engleză era ceva de neînţeles. M-au întrebat dacă mai există Pontul Euxin, greu am înţeles ce voiau să spună. Le-am explicat că Pontul Euxin e de fapt Marea Neagră şi desigur că mai există. Da oraşele romane mai există? unele da, sunt şi câteva ruine neîntreţinute, da există. Că romanii au ajuns şi în Anglia. Ştiam. Da ştiu eu ca romanii nu au ajuns niciodată în Irlanda? Intuiam. Da ştiu ei că există porţiuni din România unde nu au ajuns romanii? nu ştiau. Apoi am dat-o pe droguri. Mi-au spus că un magazin chiar din Clontarf ar fi fost de etonbotanice şi că a fost spart de dealerii de droguri, care voiau să sperie concurenţa. Atunci proprietarul s-a prins care e treaba şi i-a dat afară, acum e un magazin de modă...
Da cu ungurii cum ne înţelegem? bine. Da avem parcă unguri şi în România, parcă li se spune ethnic minority, ei cum sunt? le-am explicat că acum au drepturi şi li s-a parut anormal ca ei să vorbească în şcoli şi magazine în maghiară...pai dacă românii din Dublin ar vorbi la şcoală şi în magazine româna, unde am ajunge? nu ştiu ei că românii vorbesc româna şi în şcoli şi în magazine, da am lăsat-o aşa...
Cică pe Clontarf ar fi stat un mare om de radio, care avea emisiuni de la 10 la 12, dar care a murit acum un an şi ceva de la o supradoză de cocaină... El ar fi cel mai recent locuitor vestit al Clontarfului.
Da ce zic eu despre construirea sistemelor de apărare contra inundaţiilor? v-am mai spus că e o problemă acum în Clontarf. Le-am zis că nu sunt de acord cu zidul pe care vrea primăria să îl construiască pe promenadă, da nici nu am auzit de alte variante... Ei spun că nu sunt de acord cu zidul. Eu le-am zis, ok atunci ce propuneţi în schimb, adică zidul nu e bun, veniţi cu un plan mai bun. Cică ar fi, da ei nu ştiu despre ce e vorba. Şi atunci de ce vă agitaţi? păi pentru promenadă, pentru privelişte, inundaţiile vin şi pleacă, promenada e veşnică...
În fine am povestit cât e în lună şi în stele şi mi-am dat seama că irlandezii sunt foarte vorbăreţi şi te întreabă despre diferite chestii cu o curiozitate de zici că le faci o mare favoare, că le îmbunătăţeşti informaţiile...
Mi-a plăcut să vorbesc cu ei, afară era cald, soarele ne încălzea dintr-o parte, Dea stătea pe iarbă, oamenii treceau pe lângă noi... A fost o zi bună.
Raluca

Alimentara Moldova din Dublin

De data asta nu am mai întrebat dacă pot să fac poze. Am făcut şi gata. Români suntem sau cartofi prajiţi?

Alimentara asta îmi place mai mult pentru că e foarte aproape de centru şi pentru că e mai mare. Aşa de acum nu voi mai trece prin centru doar la admirat, făcut poze şi cumpărături la Pennies si Debenhams ci voi trece şi pe la Alimentara Moldova.



 Moldova nu vine de la Moldova românească ci de la cea de peste Prut, iar magazinul cică ar fi moldovenesc, românesc, rus, bulgar, balcanic şi polonez

Oricum ar fi am găsit produse româneşti, cum ar fi aceşti castraveţi muraţi

şi bomboane agricole... Andrei se plângea că în Florenţa nu găsea seminţe, în Dublin nu par să fie probleme. Mi-am luat şi eu o pungă de seminţe de bostan şi am mâncat până m-au durut buzele, iar punga e abia pe jumătate...

Există şi mălai, cred că fix de ăsta mi-a trimis mama

Şi semipreparate...eu nu am încercat niciodată sărmăluţe la cutie şi prefer nici să nu încerc, da ele există

Şi brânza di burduf se găseşte în Dublin :)

Şi unul dintre, dacă nu singurul lucru bun rezultat din faptul că Moldova vine de la Republica Moldova şi nu de la regiunea din estul României, sunt rafturile cu bomboane Bucuria. Muuuulte bomboane :)

Şi desigur ROM dublu

Aşa arată magazinul pe interior. E destul de lunguţ.

Aşa arată pe exterior.

Noi în euforia momentului nu ne-am mai uitat la vinuri şi am fost întrebată de băuturi, da oricum voi reveni că acum ştiu unde e şi voi publica şi preţul vinului românesc în alimentarele irlandeze.

Noi ne-am luat seminţe, bomboane Bucuria şi năut să fac eu humus, dar am văzut chiar şi apă minerală Dorna la 1.15 euro. La asta mă pricep şi eu şi pot spune că apele minerale din Dublin sunt o fâsâială pe lângă Dorna. Şi am încercat vreo 6 tipuri de ape minerale de când sunt în Dublin...

Raluca

Cum am scris eu la ziar

Nu cred să mai fi scris ceva la vreo publicaţie pe hârtie din primul an de facultate, când trimiteam cu Andrei articole la Monitorul de Iaşi să vedem dacă ne sunt publicate. Pur şi simplu presa scrisă nu m-a tentat niciodată, nu ştiu de ce. Contrar opiniei profesorilor de la Garabet Ibrăileanu, liceul pe care l-am făcut în Iaşi, nu am scris nici măcar la revista clandestină a elevilor din acel liceu, editată culmea, de Alin. Nu mi-a plăcut şi în continuare nu îmi place, chiar dacă puteţi asocia scrisul la blog cu scrisul în ziare sau reviste.
La un moment dat m-a bătut gândul să îmi iau un part-time la o revistă colorată ce apare lunar. Mă gândeam atunci că nu poate fi greu să scremi un articol pe lună. Apoi m-am uitat un pic la evenimentele de modă ce erau obligatorii pentru un job chiar şi part-time la o astfel de revistă. Nişte descreieraţi pe care nu mi-aş da nici mucii. Aşa că am renunţat şi la reviste. Le citesc, mă minunez, aştept ziua când cineva cu destulă minte le va spune că sunt niţel anapoda, dar atât.
Aşa că uite a trebuit să ajung în Dublin ca semnătura mea (ce aiurea sună, parcă aş fi Patapievici) să apară într-un ziar. Este vorba de Actualitatea IRL, despre care v-am vorbit în articolul cu alimentarele. O săptămână mi-a luat să mă decid. Adică idei aveam, dovadă cele trei articole publicate în acelaşi ziar, da parcă nu îmi suna bine, parcă ziarul era nu ştiu cum, parcă nu eram pregătită...
La dracu, 11 ani am scris ştiri la radio, un articol, fie el şi în ziarul românilor din Irlanda e un articol, e jurnalism (pe alocuri) şi e ceea ce mi-am dorit totdeauna să fac, e pentru ce m-am pregătit... Cu aceste chestiuni în cap le-am scris celor de la ziar. Mi-au răspuns în 5 minute, poate dacă răspundeau greu mă lăsam pe tânjeală. Mi-au zis că în 5 ore ziarul pleacă spre tipografie şi dacă pot produce ceva măreţ în 5 ore să le trimit. În două ore scrisesem 3 texte pe care le-am trimis. Mi-au zis că le publică pe toate şi m-au rugat să le trimit şi o poză dacă vreau să fiu colaborator permanent. Asta a fost tot.
Ba nu, duminică m-am dus la alimentara Moldova şi mi-am luat trei ziare, unul pentru părinţii mei, unul al meu şi unul să fie. Le-am răsfoit în faţa magazinului şi fericită le-am citit pe o bancă pe malul gârlei. Aveam trei texte, modificate spre deloc, într-un ziar...
Asta chiar e tot...acum îmi traduc CV-ul şi mă îndrept spre radio. 11 ani de presă nu au fost chiar degeaba :))
Raluca

Vreţi să fiţi fericiţi? nu vă mutaţi în Anglia sau Irlanda

Eu de mult timp spuneam că Irlanda nu este decât o altă ţară, poate mai răsărită decât România, poate cu mai multe castele, dar o ţară ca oricare alta. Nu este el dorado Europei şi în afară de mici chestiuni ce se pot rezolva cu uşurinţă, dacă nu s-ar mai fura în România, a trăi în Irlanda sau în România e fix la fel.
După această introducere, din care probabil nu aţi înţeles nimic, vă clarific. Nu vă panicaţi. Nu mi s-a întâmplat nimic, titlul acestei postări este titlul, tradus, al unui articol din Gardianul englezesc, The Guardian.
În mare ei spun că există un studiu care arată clar că locuitorii Marii Britanii şi hai şi ai Irlandei, că tot sunt în aceeaşi zonă, sunt cei mai nefericiţi europeni. Publicaţia nu precizează nimic despre studiu, în afară de compania care l-a realizat, şi spune că pe baza unor chestiuni cum ar fi numărul de ore din zi în care străluceşte soarele, speranţa de viaţă, zilele de concediu dintr-un an şi vârsta pensionării, decretează că englezii şi irlandezii sunt cei mai nefericiţi oameni din lume, care muncesc de se spetesc şi nici nu se recrează întocmai ca francezii de exemplu, care sunt, în top. Francezii beneficiază de soare aproape ca italienii şi spaniolii, au cu 10 zile de concendiu mai mult într-un an, se pensionează cu 3 ani mai devreme decât englezii şi desigur şi speranţa de viaţă este mai mare.
Totuşi ziarul spune că salariile sunt mai mari în Anglia şi Irlanda, decât în Franţa şi fiind mai mari au mai multe lucruri pe care le pot cumpăra cu banii, gen case, maşini şi alte bunuri...
Concluzia e că englezii şi irlandezii nu s-or distra întocmai ca francezii, dar măcar câştigă mai bine...
Raluca
P.S. Studiul arată şi că în Anglia şi Irlanda preţurile la carburanţi, electricitate, alcool, ţigări şi alimente sunt cele mai mari din UE şi că cetăţenii celor două ţări dau mai puţini bani pentru sănătate şi educaţie decât media Uniunii. Am studiat studiul (cum sună), deşi în UE, România şi Bulgaria nu au fost studiate (ca să păstram ridicolul propoziţiei)...

Holidays are coming!!!!

Măi eu încep să înţeleg goana asta permanentă după timp, dar şi nevoia comercianţilor ca perioada sărbătorilor să fie cât mai lungă, da abia am trecut de jumătatea lui noiembrie. Uite acum dacă m-aţi întreba pe mine aş prefera ca Sărbătorile de Iarnă să se prelungească până în ianuarie, nu sa înceapă din noiembrie.
Că după 24-25 decembrie mai apar mici treburi pentru Revelion şi de pe 1 ianuarie e pustiu şi parca îţi pare rău că au trecut. Pai nu mai bine sărbătorile astea ar ţine până pe 31 ianuarie şi hai şi în februarie că oricum e o lună moartă, e frig şi zloată şi nu ai chef de nimic. Bine în februarie vin reducerile din februarie...deci hai că nu e chiar moartă...
În fine, ştiu că şi în Bucureşti şi Iaşi au apărut produsele "de sezon", s-au aprins luminiţe şi s-au decorat vitrine, aşa că nu sufeream chiar aşa de tare că Dublinul e plin de Crăciun. În centru s-au instalat luminile stradale, sunt reduceri, sunt vitrine faine, găseşti nişte haine inspirate din modelele scandinave de care am zis că sigur îmi iau ceva, aia e. Vine Crăciunul şi nimeni nu poate să îl oprească.
Aşa că nu m-am mai ofticat de trecerea timpului şi aseară am mers şi noi la aprinderea luminiţelor în Bradul de Crăciun pe promenadă. Nu am prins chiar aprinderea, că am mers pe jos şi am plecat târziu, dar am auzit uralele, deci eram aproape. Am făcut şi noi două poze, ne-am învârtit că în centrul Clontarfului nu mai fusesem niciodată pe jos şi am plecat acasă că ne aştepta fata.

Pe promenadă era lumea de pe lume adunată în jurul acestui brad. Oameni cu copii care se cunoşteau, vorbeu la distanţă şi umpleau puţinele magazine din zonă pentru a-şi cumpăra fish and cips, peşte cu carfoti prajiţi.

Era şi Moş Crăciun care împărţea cadouri copiilor şi făcea poze cu cei mici.

Dacă aş fi fost prin zonă de mai mult de 3 ani probabil că m-aş fi simţit extrem de bine, dar aşa mi-a fost dor de casa :(

Uitaţi ce poza frumoasă i-am făcut lui Alin...poză de facebook nu alta

Aşa arăta aglomeraţia mai pe la final, fotografiată de peste stradă

La o alimentară se dădeau baloane. Lui Alin i-a plăcut poza asta...

Eu vă spun de pe acum Crăciun Fericit!!! ca la cum evoluează lucrurile e posibil să vină Paştele şi nu aş mai avea când ...

Moşii din presă

Să ne înţelegem, prin moşi îi numesc pe cei care mănâncă o pâine degeaba prin radiourile şi televiziunile de stat şi mai vor şi drepturi... Oameni săriţi de 70 de ani care nu mai au nimic de spus., pentru că s-au epuizat în cei 50 de ani de carieră.
În alte ţări, mai civilizate, pentru ca un reporter să aibă o oareşce greutate el trebuie să fie sărit de 30 de ani. În România nu doar că dacă eşti reporter eşti de rahat, da să ajungi la 30 de ani tot reporter??? Avem o presă de rahat, da asta nu e o noutate.
Aşa cu moşii. Încă din primul an de facultate m-am lovit de ei. La Radio Iaşi ca să prinzi un post trebuia să moară unul, că ei de pe radio nu se dădeau duşi decât cu picioarele înainte. Şi ar fi fost ok dacă oamenii respectivi ar fi avut ce să mai spună pe radio, dar nu ei mâncau acelaşi rahat de 20-30 de ani şi ne tratau pe cei veniţi în practică de sus. Când am ajuns să lucrez acolo, am cunoscut mecanismul. Oamenii erau dependenţi nu de radio sau măcar de plăcerea de a se auzi la microfon, ci de statut. Păi prin 2000 dacă erai "de la radio" ţi se deschideau toate uşile, erai cazat în cele mai faine hoteluri şi plecai şi cu portbagajul plin, după două zile de delegaţie în care cu greu înregistrai o găină beată.
Mafia pe care am întâlnit-o la Radio Iaşi nu am mai întâlnit-o nicăieri în lume. M-aş bucura ca acum lucrurile să se fi schimbat radical, dar nu cred...
De dată mai recentă este o întâmplare într-un cadru intim, poate de aceea nici nu am protestat pe moment. Am asistat la o discuţie între un redactor de la Radio România Actualităţi şi fanii lui sau ceva asemănător. Omul căuta să îşi lase emisiunea moştenire, aşa cum şi el a primit-o moştenire. Moştenire, aţi citit bine. O emisiune prafuită de 20 de ani era dată moştenire. Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu cât de greu se intră pe un post în RRA, dar urmăriţi moşii de pe radio, faceţi frumos în faţa lor şi poate primiţi şi voi o emisiune moştenire...
Şi totuşi de la ce m-am luat, că doar sunt în Dublin acum şi ai zice că lucrurile astea nu mă mai afectează. E plin facebook-ul de indignare. Un redactor muzical de la RRA, care are şi blog mai nou, plânge în mediul online că nu a fost lăsat să intre la concertul Tom Jones de aseară din Bucureşti. Lăsat să intre. E o practică obişnuită în presă să încerci să intri cu legitimaţia, da chiar şi cei tineri ştiu că la concertele cântăreţilor cunoscuţi e mai greu. Cinstit e să îţi cumperi bilet şi să eviţi astfel de incidente nefericite, ca cel de a sta în faţa porţilor închise şi de a asculta concertul de pe lângă... Să te mai şi vaiţi şi să strigi că tu ai făcut reclamă concertului pe blogul tău şi că nu ai fost lăsat să intri cu legitimaţia de presă mi se pare o RUŞINE
Ei uite de aia presa din România este cum este, pentru că nu scăpăm de moşi, de putreziţii care stau cu mâna întinsă, de cheagurile care se urcă pe capetele tinerilor ca să iasă în faţă deşi ar trebui să stea acasă, că poate îi caută cineva important...
Nenorocirea e că oamenii ăştia au discipoli şi că practicile lor nu se vor termina odată cu ei... Mi-ar fi plăcut să pot spune că pe timpul vieţii mele se va schimba ceva, dar tare îmi e frică...

La magazinele româneşti

De orice pot fi acuzaţi românii, dar nu de lipsa de inventivitate. Aşa se face că probabil primilor români le-au lipsit atât de mult borşul românesc, mălaiul sau carnea de mici încât au căutat metode să le aibă şi în Dublinul Irlandez (pentru că mai e un Dublin in SUA). Ei probabil au înfiinţat primele alimentări (ştiu că pluralul e alimentare, da suna nasol sau îmi sună mie nasol) româneşti, unde găseşti de toate. Adică de toate care nu le găseşti aşa de uşor în Irlanda sau chestii de care îţi era dor sau pur şi simplu îţi amintesc de acasă, de România.

La o minimă căutare pe net am găsit două magazine româneşti la mică distanţă unul de celălalt, pe Dorset Street. Am o vaga bănuială că în cartierul respectiv stau cei mai mulţi români că altfel de ce ar fi două magazine pe aceeaşi stradă? Mai exact am găsit din prima Alimentara Transilvania şi Alimentara Ardelenească, a doua are şi site şi chiar şi cont de facebook.

Acum, mai ales că pachetul de la mama e de dată recentă, nouă nu ne lipsea nimic, dar am promis că voi merge la alimentara românească, ca la muzeu şi ne-am dus. Nu am plecat cu mâna goală, deşi nu m-au lăsat să fac poze :(

Aşa arată Alimentara Transilvania, prima care îţi apare la orice căutare pe google. În faţa ei tronează mare un steag tricolor ce poate fi observat încă din goana maşinii.

Alin m-a aşteptat până am făcut eu o inspecţie, apoi am făcut schimb de roluri şi l-am aşteptat eu...

Nu pare supărat că aşteaptă, nu?

Ca să fiu sinceră la Alimentara Ardelenească am nimerit întâi. Am intrat pe interzis şi am parcat cu plată, pentru că Alin este totdeauna stresat de parcare pe oriunde merge, chiar şi în Bucureşti era. Am intrat şi m-am uitat, dar de fotografiat nu am putut fotografia nimic pentru că vânzătorul era nou şi a zis că nu ştie care e mersul lucrurilor şi nu vrea să fie dat afară. Adevătul e că oricine e intimidat de un D90 şi nici faţa mea de om de presă nu mă ajută totdeauna. Eu îl înţeleg pe om şi de asta nici nu m-am ofticat prea tare.

În ambele magazine se ascultau posturi de radio româneşti. Parcă erau şi nişte televizoare, vânzătorii erau români şi ce e cel mai tare am găsit un ziar al românilor din Dublin sau din Irlanda. Ziarul Actualitatea IRL are si site şi cică şi o emisiune la radio, de jumătate de oră. Ei nu-i prea tare? V-am zis că românii sunt inventivi...

Acum ce ne-am luat noi: pufarini, un pate de ficat, un litru de borş şi o ciocolată Poiana cu lapte. Dar am văzut şi mălai la vreo 2 euro, vin Fata în iarbă la 10.50 euro, pateul a costat un euro, iar ziarul tot un euro...erau oricum de toate, chiar şi pungi magice knor...

Ciocolata a rezistat să fie pozata înainte de a fi devorată încă de pe maşină, deşi plănuiam să o mănânc dichisit cu cafeaua a doua zi dimineaţă. Mai bine luam doua :)

Acum faza tare e că în ziar am găsit că pe o altă stradă este Alimentara Moldova. Dacă nici de acolo nu vin cu vreo poză mă las de alimentare, la urma urmei sunt moldovenii mei, trebuie să mă înţeleagă că trebuie să fac poze să vadă şi mama că nouă chiar nu ne lipseşte nimic aici, ca are în plan un alt pachet cu borcane, mai spre Crăciun aşa...

Raluca

Irlanda - Locke's Distilery

Vă promiteam la finalul postării despre Avoca, că voi vizita şi o distilerie. Nu a fost să fie cea de la Bushmills, cunoscută printre pasionaţii de spirtoase, ci una mult mai aproape de Dublin care produce, o să vedeţi, whiskey la fel de cunoscut, desigur tot pentru pasionaţii acestei băuturi. Mai exact la Locke's Distilery se produce Kilbeggan, Connemara şi desigur Locke's. Alin zice că irlandezii sunt mai tari la whiskey decât la berea brună, Guinness pentru care sunt, poate mai cunoscuţi. Întâmplarea face ca de fapt această distilerie să fie mai veche decît cea din Dublin. Ei spun că este cea mai veche distilerie cu licenţă din lume, înfiinţată în 1757. Deşi a fost închisă pentru 50 de ani, din 1957 până în 2007, ei se mândresc că folosesc aproximativ aceleaşi metode de distilare a whiskey-ului ca arunci când distileria a fost deschisă în 1757.

Pentru a ajunge la această distilerie am găsit tot un pliant la Centru de Informare Turistică şi deşi totul pare foarte bine organizat, noi eram singurii turişti. Poate am şi ajuns pe final de program, nu ştiu. Oricum această distilerie merită mai mult vizitată faţă de Jameson din Dublin, dacă aveţi cu ce ajunge la ea. Intrarea este 7 euro, faţă de 15 cât e la cea din Dublin şi după ce le-am văzut pe amândouă vă pot spune că e aceeaşi Mărie doar cu o altă pălărie, mai comercială şi mai cosmetizată cea de la Jameson faţă de cea din Locke.

La această distilerie noi am ajuns cam într-o oră din Dublin, se merge pe M4 dacă doriţi să plătiţi o taxă de 2.70 euro la dus şi tot 2.70 la întors sau pe N6 unde nu se plăteşte nici o taxă. Noi cumva am ratat înca din Dublin drumul naţional aşa că ne-am trezit pe autostradă şi am plătit şi la dus şi la întors. Asta e acum nu o fi gaură în sac.

Atenţie însă că în această perioadă, pentru că se întunecă destul de repede, obiectivele turistice închid pe la 4, că oricum la 5 e deja întuneric şi nu mai vedeţi nimic. Vara cică ar fi deschis până la 18.

Aşa cum v-am spus, aţi văzut o distilerie, le-aţi văzut pe toate. Motoare, cazane mari şi mirosul ăla care mie una nu îmi place.

În schimb mie mi-a plăcut atmosfera aproape familială de acolo, cu o doamnă drăguţă de la intrare, cu un băieţel tinerel la degustări, cu o domnişoară serviabilă de-a lungul muzeului, oameni care nu păreau că îşi fac jobul şi gata. Or fi fost de-ai locului şi pentru ei Distileria era o mândrie locală...nu ştiu. Cert este că distileria, deşi muzeu produce şi astăzi mărcile de whiskey despre care v-am vorbit la început şi chiar se pot cumpăra. Eu una abia aştept să mai mergem o dată pentru că am pus ochii pe o ulcică faină cu whiskey, că aşa pe mine băutura m-a lăsat rece, cât de rece te poate lăsa o băutură spirtoasă...da înţelegeţi voi...

V-am mai zis de peisajele din Irlanda? Numai să caşti gura şi ochii şi merită să vizitezi ţara asta...

Cândva moara care măcina ingredientele ce se pun în whiskey funcţiona pe bază de apă

V-am zis de butoaie? da v-am zis...

Mi-a plăcut poza asta. Un horn de cărămidă pe un cer aproape senin, roşcovan pe albastru...

Nişte treburi ce ajutau la distilarea whiskey-ului pe care le inventase cineva de la Locke si sunt folosite şi în alte distilerii de prin lume 

Acum vă rog să nu vă supăraţi pe mine că nu sunt tehnică şi nu vă explic exact ce am văzut şi ce am citit pe pereţi, că mie una nu mi-a produs nici o reacţie. Dar dacă chiar vă interesează aspectul puteţi studia site-ul distileriei.

Am pus poza, tot aşa pentru că mi-a plăcut, sincer habar nu am ce făcea respectivul horn...

Eu colorată, printre butoaie...

Apropo de culori, organismul meu în perioada asta era învăţat că vine frigul, că stăm în casă, în plapumă şi ne uitam la TV. Aici nu doar că nu vine frigul, da nici TV nu avem. Adică avem televizor da ne uitam doar pe net că posturile din România, logic, nu se prind pe cablul din Dublin...

Aşa că în loc să simt nevoia unor blugi călduroşi, a unor bocanci şi a unei pufoaice, eu vreau ciorapi coloraţi şi fustă... Sunt culmea şi eu...

Un lichid dubios din care rezultă într-un final whiskey-ul ăla de îl bea lumea...toate whiskey-urile din lume au fost într-un stadiu un lichid dubios şi puturos

Nişte sticluţe ca pentru hoteluri sau pentru avion, habar nu aveam de ce erau aşa de multe lăzi din acestea

Sticluţele

Vizita în distilerie presupune pătrunderea în vechea distilerie cu cazane şi butoaie din lemn, din distileria nouă se vizitează doar puţin cât să îţi arate că s-au modernizat.

Acum whiskey-ul se face în cazane din cele pe care le vedeţi în spatele lui Alin, iar în cutiile transparente chiar vedeai cum se distilează produsul final

În bar la degustat mie mi-a plăcut cel mai mult ulcica de o ţin eu în mână. Tare mi-aş fi luat şi eu una, da era 40 de euro şi cum Alin nu mai băuse asemenea whiskey şi nu ştia dacă o să îi placă nu a meritat investiţia. Aşa că ne-am luat o sticlă normală de doar 20 de euro şi cică îi place...

Next time ulcica e a mea :))

Să nu spuneţi la nimeni că Alin nu a degustat că doar era cu maşina, doar a mimat. Cred că am fost singurii vizitatori care au lăsat paharele aproape intacte...

Ea este distileria aşa cum se vede de pe stradă. Şi de această dată obiectivul turistic era foarte bine marcat încă de la autostradă, avea parcare şi restaurant.

My kind of tourism...

Intrarea in distilerie

Mie una mi-a plăcut foarte mult această ieşire. Am văzut peisaje faine de toamnă, am văzut ceva inedit, am vizitat, ne-am plimbat şi ne-am încărcat pentru o nouă săptămână.

Dacă mai ţine timpul cu noi vom face ieşiri din astea în fiecare week-end

Raluca