Aşadar Castelul Ardgillan se află între Balbriggan şi Skerries, de fapt mai aproape de Balbriggan şi la doar 20 de kilometri de Dublin. Practic poţi spune că e în Dublin având în vedere că se ajunge destul de simplu chiar şi cu autobuzul, nu mai spun cu Dart (trenul-metrou, încă nu m-am luminat cam ce ar fi).
Pentru că eram şi cu Dea eu nu am vizitat castelul, dar Alin l-a vizitat şi a ieşit încântat de acolo, cică ar fi chiar mai interesant decât Castelul Malahide. Şi Alin nu este un vizitator uşor de mulţumit, deci să îl credem pe cuvânt. Eu de afară vă pot spune că vizitarea castelului durează o veşnicie, în realitate durează doar vreo 40 de minute, pe care eu le-am petrecut mergând prin iarba umedă şi făcând poze. La un moment dat ne-am şi aşezat pe o băncuţă la soare, dar numai după ce am acoperit-o cu o păturică pentru că era, evident, udă. Nu înţeleg de unde şi cum, chiar şi în zilele când nu plouă iarba şi bancile, chiar şi din Clontarf sunt ude. Ceva cu apa presupun. Şi pentru că tocmai ce vă spusei că Dea are artrită, nu am putut-o lăsa să se aşeze pe iarba udă, aşa că am stat ca cucoanele pe păturică, pe băncuţă. Cine ne vedea siiiigur zicea că sunt un pic cu capul, eu zic că sunt grijulie cu Dea, atâta tot... Când eram mai tinere şi noi am fi fugit de nebune pe peluza udă din faţa castelului, acum stăm cuminţele pe băncuţă. Nu zic de câine pe băncuţă, pentru că am mai văzut chiar pe faleză, zic de câine pe păturică, pe băncuţă, în braţele mele.
Îmi pare rău că nu ne-a făcut Alin o poză, pentru că el vizita castelul. Aşa, castelul. De pe wiki pot să vă spun că are două etaje şi un fel de subsol destinat servitorilor. Deşi i se spune castel, casa este doar o reşedinţă cu forme de castel, aşadar nu a fost niciodată implicat în vreo bătălie, nu are şanţuri de apărare pline cu apă, nu e într-o zonă greu accesibilă şi nu a fost asediat niciodată.
Castelul a aparţinut Familiei Taylor care în 1962 l-a vândut lui Heinrich Potts de Westphalia. Acesta l-a ţinut până în 1982 când a fost achiziţionat de Consiliul Local Dublin şi transformat în muzeu.
Ardgillan vine de la irlandezul "Ard Choill" şi înseamnă Pădurea de Sus. Deşi nu a avut niciodată funcţionalitatea unui castel, Familia Taylor avea soldaţi lăsaţi la vatră şi servitori ce ar fi putut apăra reşedinţa şi erau plătiţi cu un penny pe zi şi casă şi masă.
Alin mi-a povestit o treabă interesantă, cică familia asta Taylor a lăsat Compania Căilor Ferate să facă o linie de tren pe pământul lor, cu condiţia ca ei să poată opri trenul ori de câte ori voiau. Astfel cică există şi acum cabina celui care oprea trenul ce face legătura între Dublin şi Belfast, ori de câte ori membrii familiei voiau să ajungă la mare sau când voiau să ia trenul spre diferite destinaţii. Tare, nu?
Castelul are şi o grădină foarte frumoasă cu trandafiri şi câteva istorioare cu stafii ale membrilor familiei Taylor care cică ar bântui grădina sau podul ce duce la mare, s-ar părea că într-un final a fost construit un pod după ce castelul a intrat în posesia autorităţilor locale.
Vă rog să observaţi ce frumoasă zi am prins azi, cerul era aşa de senin şi fără nici un nor...
Revenind, ca mai toate monumentele din Irlanda şi acest castel dispune de o parcare, deci problema parcării (pe care o are totdeauna Alin) este ca şi rezolvată.
De la parcare se merge până la castel cam cât vedeţi în poza de mai sus, eu am fotografiat pe iarbă, dar se merge de fapt pe o stradă
Acesta este Castelul dintr-o parte, cea pe unde se intră.
Tot ca mai toate monumentele din Irlanda şi acest Castel are un fel de ceainărie, dar unde se poate bea şi cafea. Cele mai multe au restaurante, acesta avea doar ceainărie.
Dea pe pajiştea din faţa castelului, iarba era uscată acolo, probabil că stătuse mai mult în soare
Una dintre intrările în grădină
O fântâniţă arteziană
Serele ce nu se puteau vizita, erau în renovare
O căsuţă la marginea grădinii cumva mai departe de castel. Scria private property, aşa că nu am intrat
O bucată de grădină
Două mimoze în grădina de trandafiri
De la castel se vedea Skerries
Dea la soare pe băncuţă
Noi două pe băncuţă
Castelul văzut de jos
Şi mai din faţă
Dea pe băncuţă şi castelul
Din nou Castelul
Noi două ieşind din Castel
Aşa cum v-am spus timpul în care Alin a vizitat castelul mi s-a părut o eternitate sau poate aşa o fi şi fost pentru că am venit dimineaţă şi am plecat pe înserat...
Adevărul e că am ajuns acolo pe la 2, iar pe la 4 deja începe să se întunece aici
De la Castel plecase soarele, în schimb poposise la Skerries
Raluca
No comments:
Post a Comment