Moşii din presă

Să ne înţelegem, prin moşi îi numesc pe cei care mănâncă o pâine degeaba prin radiourile şi televiziunile de stat şi mai vor şi drepturi... Oameni săriţi de 70 de ani care nu mai au nimic de spus., pentru că s-au epuizat în cei 50 de ani de carieră.
În alte ţări, mai civilizate, pentru ca un reporter să aibă o oareşce greutate el trebuie să fie sărit de 30 de ani. În România nu doar că dacă eşti reporter eşti de rahat, da să ajungi la 30 de ani tot reporter??? Avem o presă de rahat, da asta nu e o noutate.
Aşa cu moşii. Încă din primul an de facultate m-am lovit de ei. La Radio Iaşi ca să prinzi un post trebuia să moară unul, că ei de pe radio nu se dădeau duşi decât cu picioarele înainte. Şi ar fi fost ok dacă oamenii respectivi ar fi avut ce să mai spună pe radio, dar nu ei mâncau acelaşi rahat de 20-30 de ani şi ne tratau pe cei veniţi în practică de sus. Când am ajuns să lucrez acolo, am cunoscut mecanismul. Oamenii erau dependenţi nu de radio sau măcar de plăcerea de a se auzi la microfon, ci de statut. Păi prin 2000 dacă erai "de la radio" ţi se deschideau toate uşile, erai cazat în cele mai faine hoteluri şi plecai şi cu portbagajul plin, după două zile de delegaţie în care cu greu înregistrai o găină beată.
Mafia pe care am întâlnit-o la Radio Iaşi nu am mai întâlnit-o nicăieri în lume. M-aş bucura ca acum lucrurile să se fi schimbat radical, dar nu cred...
De dată mai recentă este o întâmplare într-un cadru intim, poate de aceea nici nu am protestat pe moment. Am asistat la o discuţie între un redactor de la Radio România Actualităţi şi fanii lui sau ceva asemănător. Omul căuta să îşi lase emisiunea moştenire, aşa cum şi el a primit-o moştenire. Moştenire, aţi citit bine. O emisiune prafuită de 20 de ani era dată moştenire. Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu cât de greu se intră pe un post în RRA, dar urmăriţi moşii de pe radio, faceţi frumos în faţa lor şi poate primiţi şi voi o emisiune moştenire...
Şi totuşi de la ce m-am luat, că doar sunt în Dublin acum şi ai zice că lucrurile astea nu mă mai afectează. E plin facebook-ul de indignare. Un redactor muzical de la RRA, care are şi blog mai nou, plânge în mediul online că nu a fost lăsat să intre la concertul Tom Jones de aseară din Bucureşti. Lăsat să intre. E o practică obişnuită în presă să încerci să intri cu legitimaţia, da chiar şi cei tineri ştiu că la concertele cântăreţilor cunoscuţi e mai greu. Cinstit e să îţi cumperi bilet şi să eviţi astfel de incidente nefericite, ca cel de a sta în faţa porţilor închise şi de a asculta concertul de pe lângă... Să te mai şi vaiţi şi să strigi că tu ai făcut reclamă concertului pe blogul tău şi că nu ai fost lăsat să intri cu legitimaţia de presă mi se pare o RUŞINE
Ei uite de aia presa din România este cum este, pentru că nu scăpăm de moşi, de putreziţii care stau cu mâna întinsă, de cheagurile care se urcă pe capetele tinerilor ca să iasă în faţă deşi ar trebui să stea acasă, că poate îi caută cineva important...
Nenorocirea e că oamenii ăştia au discipoli şi că practicile lor nu se vor termina odată cu ei... Mi-ar fi plăcut să pot spune că pe timpul vieţii mele se va schimba ceva, dar tare îmi e frică...