Fără titlu

Nu ştiu de unde îmi vine asta că totul trebuie să fie perfect, să nu deschid gura dacă nu ştiu exact subiectul şi predicatul şi dacă nu le-am acordat, să nu scriu decât dacă e corect, să nu postez ceva decât dacă ştiu sigur de unde vine...
Să o luăm cu începutul. Deşi vorbesc engleza destul de bine, în primele mele ieşiri în lume nu deschideam gura mai deloc. Un yes sau un no şi atât, mi se părea că mă fac de răs dacă vorbesc incorect gramatical şi alegeam să tac. Îl puneam pe Alin să îmi cumpere ceva sau să ceară o informaţie. Totul până am avut ocazia să întâlnesc alţi români care vorbeau engleza de o mie de ori mai prost decât mine şi totuşi o vorbeau. Am asistat la o conversaţie într-o păsărească amestecata cu engleza şi română, cu o mie de you know şi like, de mi-a stat părul măciucă. Aproape că închisesem ochii şi aşteptam ca interlocutorul respectivei să izbucnească în răs şi să o arate cu degetul, dar nu s-a întâmplat. Omul i-a răspuns într-o engleză impecabilă, iar ea savanta a continuat cu aceeaşi păsărească. Se înţelegeau. Cât de greu putea fi? Nimeni nu râdea, ba din contră din prostiile pe care le debita respectiva găseau sensuri ascunse şi aveau o conversaţie normală. Acum ea vorbeşte engleza la perfecţie, dar cu câţiva ani în urmă era o catastrofă... Din întâmplarea asta am înţeles că se poate, că nu râde nimeni de tine dacă stâlceşti niţel engleza. Aşa mi-am dat drumul şi în următoarele călătorii vorbeam singură cu cine aveam de vorbit, iar aici mă înţeleg foarte bine cu cei cu care intru în contact.
Apoi cu blogul, la început scriam în word să nu cumva să scriu greşit cuvinte sau incorect gramatical... Alegeam să fac postări scurte şi cu poze multe că nu puteam da greş. Apoi am citit alte bloguri şi m-am speriat. Şi totuşi acele bloguri erau citite, nu sunt dintre primele bloguri ca număr de vizitatori, dar au o grămadă de fani pe facebook. Nu toate sunt aşa, dar toţi cei care scriu bloguri mai scapă greşeli gramaticale, iar cele de scriere mi se par de acum deja mici de nici nu le mai observ. Acum scriu direct în blogspot şi recitesc după, dacă nu le văd aia e. Ştiu că pun virgule pe unde nu ar trebui sau nu le mai pun deloc, dar ăsta e farmecul blogului. Scriu în timp ce gândesc şi mi-aş pierde şirul să mă apuc de recitit.
Ştiu, nu e exemplul demn de urmat şi nu e o scuză că altul e mai varză, dar îmi demonstrează mie că din greşeli chiar se învaţă şi că ar trebui să mă mai relaxez. Vorba lui Badea, cui nu-i place, schimbă canalul...
Raluca