17.995 de români trăiesc în Irlanda

Nu ştiu dacă vă mai amintiți comicăreala aceea de recensământ din România? cu C.N.P.-urile care într-o primă fază nu trebuiau colectate, ca mai apoi să vină din nou recenzorul şi să ia şi acel număr, cu români disperați care şi-au lipit C.N.P.-ul pe uşă că nu mai puteau fugi o zi de la serviciu să aştepte recenzorul. Cu recenzori retardați ale căror filmuleţe în timp ce nu ştiau să scrie au umplut internetul. Parca, parcă începe să vă sune cunoscut?
Ce poate nu v-a atras atenția atunci a fost că acel recensământ a fost făcut a nivelul întregii Uniuni Europene, deci şi în Irlanda. A fost cerut de UE, dar asta nu înseamnă că metodele au fost la fel. În Irlanda am înţeles că s-au trimis formularele prin poştă şi tot prin poştă s-au primit înapoi. Nici nu cred că au fost în total 5 ştiri despre recensământ în Irlanda, pentru că nu aveau de ce să fie.
Poate de aceea rezultatele recensământului din Irlanda au apărut acum, iar cele din România nu. Poate pentru că metoda aleasă de români a fost mai complicată...deşi parcă mai repede s-ar strânge datele dacă un om ar merge din uşă în uşă decât dacă toţi ar merge la poştă...

În fine. Ieri au apărut rezultatele în Irlanda şi în ceea ce ne priveşte pe noi, românii din Irlanda din 2006, data precedentului recensământ şi până în 2011 numărul românilor a crescut cu 9.429 dublându-se practic de la 8.566. De altfel românii deţin numărul cel mai mare de imigranți care au ajuns pe teritoriul Irlandei în ultimii ani (110%).
Am înţeles că în 2006 erau destui români, dar nefiind în UE nu prea au îndrăznit să se declare, pe când în 2011 chiar şi Alin a fost prins în recensământ, că proprietarul apartamentului în care stătea l-a menţionat pe formular, deci şi Alin e unul dintre cei 17.995 de români. Practica îmi spune că acum suntem cu cel puţin unul mai mult, că am venit şi eu, dar ştiu şi alţi români care au venit în Irlanda, după aprilie 2011, deci cred că deja am ajuns la 18.000.
Pe mine cifra mă bucură, nu neapărat ca şi sumă a românilor care sunt în Irlanda ci ca număr în sine, pentru că ştiu mai exact cui mă adresez în proiectele mele viitoare. Şi dacă nu va ieşi nimic, măcar un intro în care să spun că suntem 18.000 şi tot iese.
Acum abia aştept să ajung la radio şi să conversez cu irlandezul să văd el ce părere are. Poate găsesc un reprezentant al românilor care să vorbească pe radio...gata deja se produc sinapsele...ies de pe blog să pun treaba în mişcare.
Zi frumoasă,
Raluca

La radio, vreau sa ajung la radio :D

Cred că toată viaţa mea a fost ghidată de acest vers. Ba nu prindeam autobuzul, ba lucram in TV şi voiam la radio, ba emigram şi puneam radio în cui, ca apoi să tânjesc la zilele petrecute în radio... În fine prindeţi voi ideea. Şi când te gândeşti că aş fi ajuns traducătoare sau profesoară de română dacă nu aş fi îndrăznit să visez şi dacă nu aş fi pus întrebările bune la timpul potrivit. Nu că traducătorii sau profesorii sunt nişte oameni mici, ci pentru că mie nu mi se potriveau aceste meserii, deşi judecând din anumite puncte de vedere jurnalismul are tangenţă şi cu aceste două meserii. Aşa am ajuns la jurnalism şi apoi printr-o serie de coincidenţe fericite în radio şi din radio în radio până în ziua de azi, când plecarea din România a însemnat Adio Radio.
A fost o opţiune asumată şi pentru câteva luni am tot visat cum mă voi PR-iza eu, cum voi organiza evenimente...în fine cum îmi voi pune eu calităţile pe câmpul forţei de muncă irlandez şi cum voi avea un job, dacă nu în radio, măcar în comunicare...
Numai că viaţa nu e cum vrei tu, e cum vrea ea şi radio avea să îmi iasă din nou în cale. De fapt era lângă mine tot timpul, doar că eu nu ştiam. Aşa se face că după 6 sau cred că de acum 7 luni de Irlanda am aflat că pot să intru la radio.
Aici există posturi de radio ale unor comunităţi, cum ar veni sectoarele din Bucureşti, doar că nu se aud fix doar într-un sector ci evident pe o arie mai largă, în fine, un fel de radiouri de stat, unde poţi face voluntariat.
În capul meu, mă întorceam în perioada facultăţii când practica la Radio Iaşi s-a transformat într-un job mai mult sau mai puţin permanent şi a dus la "cariera" mea de după. Pe scurt e muncă neplătită, o dată pe săptămână. Nu e mult, dar nici puţin având în vedere că timiditatea sau prostia mă ţin în frâu şi cuvintele nu ies în engleză şi frazele nu se editează decât în minte şi nu mai ajung pe limbă şi decât să spun prostii mai bine tac şi în radio nimeni nu tace... Unii i-ar spune trac, după 12 ani de vorbit la radio, nu prea mai ai cum să ai trac, e doar mintea mea care îmi spune: eşti nebună? nu poţi face asta...
Ştiu pentru cei care vorbesc engleza cursiv în excursii probabil că ce spun eu acum sunt prostii, dar ceva mă împiedică să vorbesc în engleză, deşi ştiu că aş avea ceva de spus.
Sper să fie o etapă scurtă şi să îmi revin. Mă tot cramponez de ideea că nu am reportofonul, lăsat acasă, şi că de aia... când de fapt ştiu că e doar în mintea mea...
Oricum va trebui să îmi revin pentru că cei de la radio se aşteaptă ca undeva pe la mijlocul lui aprilie să pot face o emisiune de o oră şi jumătate singură, în engleză. Cum nu pot nu este cuvântul meu de ordine, trebuie să fac ceva.
În scurt timp cică voi da şi ştiri şi deci treaba se încheagă. Acum e voluntariat, dar peste un timp mă pot duce cu CV-ul în dinţi la orice post de radio comercial şi să spun că am experienţă în engleză... pentru că altfel, am văzut că nu dau nici mucii pe tine, iar irlandezi cu limbariţă se găsesc oricând...
Cam asta e cu radio. La acelaşi post puteţi asculta miercurea de la 11.30 emisiunea românilor, Actualitatea IRL, realizată de Viorel şi Simona. Miercurea asta Simona a fost pe teren aşa că am venit eu în studio. Şi ce bine a mai fost şi cum veneau ele cuvintele în graiul meu moldovenesc, de ziceai că sunt Andreea Marin :D
Dacă ascultaţi, aici, emisiunea din 28 martie o să vedeţi/auziţi ce surprize vă mai pregătesc, dar despre ele într-o postare viitoare, când chiar voi avea ceva de spus, când voi posta fotografii şi toate cele.
Până atunci, m-am întors la radio :D
Raluca
P.S. Vă rog să scuzaţi calitatea proastă a fotografiilor, aparatul era setat fără blitz, iar celui care ne făcea pozele i-a tremurat mâna. Voi mai face poze, dar nu vor fi din prima zi :D

Dea, operă de artă

Acum ca Dea este un căţel foarte frumos ştiţi cu toţii, ceea ce nu ştiţi este că Dea a ajuns tablou. Lucrurile nu sunt foarte complicate, am văzut la cineva un tablou foarte realist cu un căţel şi am vrut şi eu. Acum urmează să vedem cum va ajunge în posesia mea să pot pune o poză cu modelul în original şi tabloul, pentru că artistul Ovidiu Nuţă a lucrat după o poză de-a Deei, făcută în bucătăria părinţilor mei când ne distram pe seama Deei punându-i fluturaşi în plete.

Iniţial m-am panicat putin văzând blogul lui Ovidiu, dar mă tot gândeam că tabloul pe care l-am văzut eu era foarte realist. Şi chiar la un moment dat i-am şi spus că să fie cât mai aproape de poză. 

Totul a decurs foarte fain pentru că Ovidiu mi-a trimis pe mail şi a postat pe facebook toate etapele tabloului şi vedeam practic în timp real cum tabloul prindea contur. Bine cică aş fi putut să am obiecţii, da sincer eram aşa de fericită că seamănă cu Dea şi că Dea va ajunge tablou, că nu aveam nimic de obiectat 

Şi se vede că am avut dreptate, chiar nu era nimic de obiectat. Acesta este tabloulrealizat după poză. Îmi place că Ovidiu a sesizat chiar şi cele mai mici detalii, ochii Deei, specifici rasei collie (care sunt asa de fapt din cauza unei boli), buza răsfrântă în afară şi chiar cârlionţii din guler pe care nu îi pieptăn pentru că mie îmi plac aşa. Ca să nu mai spun că a prins exact expresia feţei ei şi Dea pare că râde.

Domnule unii au talent, alţii nu. Eu sunt în categoria celor care nu au talent la pictură, dar Ovidiu cu siguranţă are aşa că dacă vă face cu ochiul portretul Deei îl puteţi contacta să vă facă şi vouă unul.

Acum mai sunt nişte chestiuni legale ca să pot scoate tabloul din ţară şi tabloul Dea va ajunge la mine :)

Mă şi visez peste ani când Ovidiu va ajunge celebru, mai celebru ca Picasso, cum mă vor căuta curatorii să le împrumut tabloul pentru expoziţii :))

Raluca

Să comentăm rochiile la Gopo

Gopo, echivalentul mioritic al Oscarului şi-a decernat premiile aseară. Cum nu am văzut nici măcar unul din filmele nominalizate sau actorii nominalizaţi în urma rolurilor din filme, am să comentez tot rochiile şi o să vedeţi că am ce comenta.
Să începem cu rochiile sau ţinutele care mi-au plăcut că vom termina repede.

Actriţa Ioana Blaj, depre care am auzit multe din păcate de la cunoscuţi şi de la TV, aştept şi un rol magistral în film, deşi am înţeles că activează mai mult în teatru. 

Daniela Nane 

O doamnă al cărei nume nu îmi scapă, pentru simplul motiv că nu l-am ştiut niciodată. După faţă e cunoscută, dar din păcate nu mie. Promit să caut mai mult şi să îi pun şi numele.

Cele trei rochii care mi-au plăcut aduc cumva cu un eveniment de genul premiilor Gopo. Nu e Oscar, dar măcar îţi trebuie o oarecare sobrietate. Actriţele de la noi au obţinut-o prin culori închise şi nu neapărat prin modele, însă pantofii cu degetele la vedere mi se par chiciul maxim la un astfel de eveniment, unde mai pui că am văzut astfel de pantofi purtaţi cu ciorap cu întăritură...doar în Românica...

Urmează categoria Dezastre la Gopo. Nu ştiu cine e doamna şi ce caută acolo, dar rochia, deşi frumuşică şi în tendinţe (se poartă imprimeul floral) era de o cină la restaurant cel mult...

Acum si ciorapii ăştia cu model sunt în trend, da trebuie să îi porţi cu cap şi pe unde trebuie. Domnişoarele probabil au confundat evenimentul cu banchetul de clasa a 8-a când încă îţi mai alege mămica ţinuta şi tu îţi pui amprenta prin ciorapi... altfel eu nu îmi pot explica. 

Balerini? eu sunt un mare fan al balerinilor, da mare, i-aş purta şi în somn, da parcă la evenimente începând de la nunţi, botezuri, cumetrii şi până la evenimente de genul Gopo, parcă m-aş cătăra măcar pe un toc de 5. Are sens să mai spun ceva despre rochie? hai să spunem totuşi că poate este o femeie ocupată şi nu a avut timp să se schimbe după ce a fost la supermarket. 

Domnule cumva dantele îţi inspiră ţinută de seară, de eveniment, dacă vreţi, dar aparent nu orice dantelă e de purtat. Nu zic doamna poate arată super, dar rochia o dezavantajează groaznic. 

Urmează trei fotografii la secţiunea: Aşa ceva? Măi eu înţeleg că românii vor să fie în trend, da pe bune dacă înţeleg de ce se chinuie?

Doamna cred că a coborât de pe podium sau cine ştie s-o fi schimbat moda în Bucureşti şi acum părul se poartă pe faţă... 

Amalia Enache şi Mircea Solcanu

De ce fustă la bărbaţi când nu eşti din Scoţia? da accept fustele îţi dau o libertate mai mare de mişcare, da nu e totuşi dus la extrem? 

Urmează secţiunea Angelina Jolie look alike şi cu ocazia Premiilor Gopo am înţeles eu de ce îşi arăta Angelina piciorul...să i se vadă pantofii.

Monica Bârlădeanu are chiar aceeaşi postură să nu cumva să facă vedetele de peste ocean ceva şi să nu fie copiate şi în Românica. Nu contează că respectivele vedete au fost comentate şi paracomentate şi am văzut-o pe săraca Angelina cu de la trei picioare în sus... 

Secţiunea Decolteul până la buric. Nu am nimic cu Andreea Raicu şi chiar aş spune că decolteul este unul frumos, mă întreb însă pe ce se ţine respectiva rochie.

La fel şi în cazul doamnei e frumos decolteul, da îţi trebuie o anumită siluetă să îl poţi purta, eu aş spune că rochiile trebuiau să fie cu vreo două numere mai mici, dar oricum arată foarte bine.

E ciudat că tocmai actriţele nu tocmai tinere erau îmbrăcate decent. Nu în ton cu ocazia, dar decent. Ultima dată despre Anca Pandrea citisem că făcea filme xxx cu Iurie Darie (câştigătorul Premiului pentru întreaga carieră), nu am văzut filmul dar e bine să o văd totuşi îmbrăcată, ca să nu mai spun că arată foarte bine...

De Stela Popescu îmi place şi coafura o întinereşte şi oricum e o prezenţă specială orunde s-ar duce. Mă întreb însă nevasta lui Arşinel cum o fi trăit toţi anii ăştia?

Nici despre Tamara Buciuceanu Botez nu pot să comentez pentru că mi-ar fi ruşine. A câştigat premiul Gopo pentru întreaga carieră. O admir de când eram mică şi nu doar din Liceenii, însă observ acum de când sunt în Irlanda că femeile din România de la o vârstă nu prea mai ştiu să îşi ascundă vârsta, nici măcar prin vestimentaţie. Am cunoscut ieri o doamnă de 83 de ani, dar nu îi dădeai mai mult de 40. E o temă ce ar trebui abordată pe undeva, de ce bătrânii din România se ascund în case, pe când cei din vest merg în croaziere? 

Florin Piersic Junior, că doar nu credeaţi că domnii scapă. Pentru imaginea pe care şi-a creat-o e îmbrăcat chiar decent, deşi spui că au tras fanele de el înaintea acestei poze, însă în Bucureşti nu prea curge apă caldă sau cum se explică pletele domnealui?

Tudor Chirilă...vedeţi ştiu numele bărbaţilor mai bine decât pe al femeilor :D Cred că e în trend sau ceva, dar nu a nimerit mărimea. Îi trebuia una niţel mai mare. În rest...în trend...o fi respirat toată seara?

Bogdan Dumitrache este unul dintre câştigători. El a plecat acasă cu statueta pentru cel mai bun actor în filmul Din dragoste cu cele mai bune intenţii. Ca să nu spuneţi că am vorbit doar de vestimentaţii şi mai puţin despre film, aflaţi că premiul pentru cel mai bun film a fost adjudecat de Aurora regizat de Cristi Puiu. Tot Cristi Puiu a fost şi cel mai bun regizor, pentru acelaşi film, Aurora. Ştiu că a fost prezent şi la Festivalul de Film din Dublin şi aş vrea sincer să îl văd.

Cea mai bună actriţă într-un rol principal a fost desemnată Anca Ularu pentru Periferic

Cel mai bun actor într-un rol secundar a fost Adrian Titieri pentru Din dragoste cu cele mai bune intenţii (alt film pe care trebuie să îl văd)

Premiul pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar i-a revenit Ioanei Flora pentru rolul Lavinia din filmul Periferic

Toate celelalte premii decernate aseară le puteţi găsi aici locul de unde am furat fotografiile cu care am ilustrat această postare. Pe câţiva dintre câştigători îi puteţi vedea aici, de unde la fel am furat fotografii.

Gata acum că s-a terminat sezonul premiilor de tot felul, promit solemn să nu mai comentez rochii.

Raluca

Două articole

Unul despre Irlanda şi celălalt despre România. Despre asta vreau să scriu azi. Am să mă scuz în avans dacă vreodată lunea nu voi putea să postez ceva. Am început voluntariatul la un radio din Dublin şi cică luni de la 10.00 la 11.30 am un fel de emisiune, pe care deocamdată o realizez cu un moşuleţ, urmând ca în aprilie să o fac singură. Ştiu pare ceva de uau şi cum de nu m-am lăudat eu până acum, dar faza e că nu ştiu dacă voi face faţă, nu ştiu dacă voi găsi subiecte, dacă voi avea coerență în limba engleză şi tot aşa. Deci lunea plec de acasă la 8 dimineaţa şi la 14.00 cand ajung acasă sunt frântă. Numai cu autobuzul fac o oră şi jumătate şi schimb două autobuze... în fine nu mă plâng...deocamdată :)... noroc că la irlandezi în autobuz automat ai loc, că dacă era ca în România mă lăsam de radio în prima zi.
Acestea fiind spuse, să revenim la subiect, cele două articole. Le-am citit în week-end, le-am şi dezbătut puţin pe facebook şi mai mult prin viu grai. Primul, despre Dublin şi Irlanda, a apărut în Adevărul şi îl găsiţi aici. Este pe cât se poate de neadevărat. Doar titlul mi-a provocat o scârbă pe toată presa din România, de nu vă închipuiţi. Cred sincer că cel care l-a scris nu a pus niciodată piciorul în Dublin, iar dacă se întâmplă chiar să fi ajuns aici şi să fi scris ce a scris atunci e un călător prost. Cum după toate minunățiile pe care ţara asta le poate oferi, tu să rămâi în cap cu Molly prostituată şi halba de Guinness record. Unu că Molly nu era prostituată, că mă întreb altfel de ce ar mai cânta-o atâta dublinezii şi de ce şi-ar denumi hotelurile şi pub-urile după numele ei. Era o vânzătoare de scoici şi melci, cum încă mai există în Dublin şi promit să vi le arat cât de curând. Cât despre halbă, pe bune dacă în cele două vizite de acum la Guinness am reținut amănuntul ăsta. Te minunezi la instalații, te contrariezi la preţ, te uiţi ca prostul la reclame şi savurezi un Guinness cu ochii la panorama Dublinului, da halba pe bune...
Şi pentru că primul articol ştiu pe pielea mea cât de neadevărat este, mă întreb al doilea? A apărut în Daily Mail şi îl găsiţi aici. Zice că polițiștii au prins nişte români care furau din bancomate şi că pe un telefon mobil confiscat de la români s-a găsit poza cu bebelușul înconjurat de lire sterline, de un manelism cum numai românii ştiu să aibă. Pe lângă poză se spune că reţeaua de spărgători de bancomate era formată din români din Bacău şi că 9 din 10 furturi din bancomate în Marea Britanie sunt atribuite românilor. În plus cică  70 la sută din economia Bacăului este finanțată din furturile din bancomate din Anglia. Acum, repet, știind exemplul primului articol pot spune că al doilea este eronat, dar oare chiar este?
Şi din nou mă întreb de ce noi ăstia oneşti trebuie să suferim de pe urma celorlalți? Vineri m-am întâlnit cu românii şi le-am povestit de voluntariat şi de tipul care credea că toţi românii sunt analfabeţi sau ceva şi fiecare dintre românii şi basarabenii aflaţi la masă a avut câte o poveste asemănătoare. Suntem considerați în multe feluri şi străinii au dreptate să ne privească cu urme de îndoială. Când vezi cât de civilizaţi sunt irlandezii, bețivani şi neciopliți cum sunt percepuți în restul Europei, parcă îţi vine să nu mai spui nimic. Şi la fel e peste tot în lume...

La Plajă

Inspirată de pozele prietenilor postate pe facebook, din Vama Veche, deja, mi-am luat familionul şi ieri am mers la plajă. V-am mai explicat eu cum e treaba cu plajele în Irlanda, sunt sălbatice şi frumose, dar vremea te împiedică să intri în apă. Sau ca să lămuresc lumea, pe mine mă împiedică să intru în apă, pentru că ieri erau irlandezi care făceau baie şi unii care stăteau la soare. Eu aveam două bluze, geacă şi eşarfă la gât şi blugi groşi şi şosete lungi în tenişi... În fine.
Ideea e că am fost la plaja Malahide, despre care v-am mai povestit de vreo două ori. De această dată cu maşina şi am depistat că din faţa blocului nostru, dacă mergem drept şi virăm uşor la dreapta la un moment dat, ajungem fix la plajă. Da ce peisaje sunt pe traseu...păcat că e drumul îngust şi nu poţi opri...da am admirat şi m-am bucurat şi eu de soare şi am lepădat cojocul gros de iarnă, chiar dacă teoretic aveam acum mai multe haine pe mine.
Şi Dea s-a bucurat de aer liber şi de loc de joacă, am mâncat şi un fel de baghete de la Spar, ca mai toţi dublinezii veniţi acolo şi am adunat scoici. A fost o ieşire de maximum 3 ore, la jumatate de ora de casa noastră, dar eu simt că m-am încărcat pentru o săptămână.

Până Alin s-a dus să cumpere mâncare am admirat gâştele care zburau deasupra apei 

Şi fix când mă chinuiam eu să fac o poză gâştelor cu apa, au venit unele foarte aproape de minea aşa că le-am făcut o poză 

Când s-au îndepărtat se vedea V-ul pe care îl formau 

O bărcuţă ce plutea în estuar 

După masă am pornit să explorăm 

Asta e poza cum ne-a zis Raducu, adică mai bine stă subiectul pozei cu ochii în soare decât să stea aparatul îndreptat spre soare. 

Dea aproape de apă 

Şi pe nisip 

Alin îngheţat, în timp ce în spatele meu erau unii care fugeau şi se aruncau în apă...evident dezbrăcaţi 

Dea şi un câine lătrător, care am crezut că o va enerva iniţial, da ea era aşa de bucuroasă că îi dă un câine atenţie că nu mai conta că de fapt o latră.

Asta-i tot. Spuneţi şi voi nu au ieşit tura asta poze frumose?

Raluca

Personal Public Service Number un fel de C.N.P. irlandez

Săptămânile astea am început demersurile de a sta în Irlanda, mai legal. Nu că nu aş sta legal, fiind cetățean al UE pot să stau oriunde pe teritoriul Uniunii, doar că dacă vreau să lucrez sau să câștig bani legal îmi trebuie acte.
Plus că după aproape doi ani de plătit taxe în Irlanda, Alin a realizat că poate plăti impozitul la jumătate pentru că mă are şi pe mine cumva în întreținere. Vedeți de ce ziceam că e bine să plecaţi într-o ţară în care deja cunoașteți pe cineva care să vă descurce iţele birocratice? Noi am pierdut timp şi bani pentru că nu ştiam.
În fine, vinerea trecută, am fost la un birou să îmi iau un fel de C.N.P. ce se cheamă P.P.S. Number adică Personal Public Service Number, pe baza căruia poţi fi identificat în Irlanda. E cumva primul pas pentru a putea fi plătit legal. Sau cel puţin aşa am înţeles eu.
Aşadar vineri, pe o ploaie câineasca am mers la un birou din centru. Alin m-a avertizat că puteam aștepta vreo două ore, dar obișnuită cu sistemul din România mă pregăteam să stau în picioare la coadă, să mă cert cu cineva de la ghişeu ca după două ore să constat că actele nu sunt în regulă şi să plec dracu acasă. Sincer eu aşa credeam că se petrec lucrurile şi eram pregătită fizic şi mai ales psihic să nu rezolv nimic, să mă plouă şi să mă întorc un pachet de nervi acasă.
Am ajuns pe la 10 la respectivul birou şi am găsit o sală relativ goală. Faza cu ploaia a ţinut, s-ar părea că imigranții încă se tem de ploaie în Irlanda :D. Primul ghişeu era cel de informaţii de unde trebuia să ne luam un bon de ordine. Ne-a întrebat un irlandez ce dorim să luăm de acolo, ne-a cerut cele două acte (deci nu un dosar întreg) şi ne-a dat bonul cu numărul 30. Ne-am aşezat pe un scaun şi auzim că se strigă numărul 25. Bun deci 5 numere. În maximum un sfert de oră eram în faţa altui ghişeu unde am completat un formular, unde din nou ni s-au cerut actele (adică paşaportul meu şi actul de chirie) şi unde ni s-a spus că în maximum o săptămână voi avea acest P.P.S. Number trimis prin poştă.
Dragilor, nu înfloresc nimic. În maximum 30 de minute eram ieşiţi din nou în ploaie. Aproape că regretam că nu am mai zăbovit pe acolo, măcar cât să treacă ploaia.
Vinerea asta, plicul era în poştă. Am P.P.S. Number şi mă simt mai bine şi cumva mai liniştită că auzisem tot felul de poveşti cu românii din Dublin trimişi acasă şi alte prostii.
Alin mi-a zis că am avut noroc că el a prins o coadă de două ore, însă în aceste două ore a mâncat şi şi-a mai rezolvat alte treburi prin centru, pentru că i s-a spus exact în cât timp avea să îi vină rândul.
Dacă asta nu urlă civilizaţie, apoi să mă ierte Dumnezeu dacă ştiu ce urlă.
Acum frustrarea românului. Nu mă mai opresc să mă minunez de irlandezii ăştia. Pe zi ce trece descopăr că într-adevăr trebuie că au două creiere, altfel de ce ei pot şi noi nu. Bonuri de ordine am văzut şi în România, da nimeni nu îţi putea spune când exact îţi va veni rândul. Plictisit era şi irlandezul de la ghişeul nostru, da pe bune dacă ne-a repezit vreodată. Probabil şi lui i s-a micșorat salariul, pentru că recesiunea şi criza au venit peste tot. Da a zâmbit tot timpul, desi teoretic noi imigranţii îi putem lua locul de muncă sau putem crea o concurenţă neloială, că acceptăm salarii de rahat pentru că aşa ştim noi din ţara noastră de ev mediu. Nu s-a enervat când am uitat să completăm ceva, nu ne-a privit urât. Nu m-am simţit prost nici o secundă cât am stat acolo.
Şi apoi să te trezești cu actul în plic acasă? păi ce fericire mai mare, decât să nu mai fii nevoit să faci încă un drum la respectivul birou?
Când se va întâmpla aşa ceva în România? când vom scăpa de acriturile care deservesc ghişee în România? când vom scăpa de drumuri inutile la instituţiile din România? când vom scăpa de sentimentul că ei ne fac vreo favoare că ne iau banii, că ne dau un act?
Nu vreau să cred că irlandezii sunt mai deștepți, ci că civilizația a ajuns mai rapid la ei. Sper ca cei care citesc această postare să nu se simtă ofensați. Nu mă laud şi nu îi laud pe irlandezi, vreau ca românii care ajung pe acest blog să descopere că normalitatea e alta şi poate împreună să putem schimba ceva. Poate una dintre cititoarele mele e o doamnă funcționar public, poate are o prietenă funcționar public. Poate îi dă să citească şi să vadă că cei din faţa ei nu sunt nişte vite, ci nişte oameni şi cu un zâmbet poţi obţine infinit mai multe decât cu o privire acră. Şi poate, cine ştie, în timp se va dovedi că se poate să ne decrispăm. Săraci vom fi şi cu stres şi nervi la serviciu şi fără, da nu-i mai bine fără?

Un animăluţ te poate scoate chiar şi din cea mai neagra depresie

Cred sincer treaba asta şi mai cred că dacă nu era Dea aş fi luat-o razna rău de tot şi în lunile fără Alin la Bucureşti şi de când suntem aici.
E de ajuns să te uiţi în ochii ei şi îţi trece orice supărare. Stăpânii de câini sau pisici ştiu despre ce vorbesc, ceilalţi se vor convinge de cum vor adopta un animăluţ. Cred că există pe undeva în lumea asta nişte cercetători care să fi demonstrat acest lucru, aşa că nu mai dezvolt.
Ce voiam eu să spun e că dacă o am pe Dea nu pot sta tristă multă vreme, că face ea ceva să mă scoată din stările pe care le trăiesc. Mai nou se duce la culcare odată cu găinile. Pe la 9-10 o vezi cu pernuţa că vrea în pat. Aşa că îi deschidem căldura în dormitor şi ea se culcă, de obicei pe pat, chiar în mijloc. Ieri nu i-a mai convenit. Am auzit-o mişcând prin pat, dar am lăsat-o să vedem ce face. A dat pilota la o parte şi s-a culcat pe cerşaf, cu capul pe perna mea. Aşa cum o fi văzut ea că fac oamenii, nu ştiu.
Ei cum să te superi pe aşa ceva? în trecut aş fi tunat şi fulgerat, acum am dat-o niţel la o parte, am luat-o în braţe şi ne-am culcat.
Şi nu e doar asta. Fiecare plimbare e o nouă poveste. Nici una nu e la fel cu cealaltă, deşi mergem prin aceleaşi locuri. Ieri s-a întâlnit cu nişte puiandri care nu aveau chef de joacă la fel ca ea. Au mirosit-o şi au fugit. Pentru că e bătrână, nu a mai fugit după ei, dar s-a uitat la mine, poate îi prind eu...
Acum pentru că nu mai are voie să fugă după beţe, principala atracţie e să le roadă. Se așează pe iarbă şi roade beţele. Rar se așează undeva aproape de o bancă aşa că să vezi doi oameni care aşteaptă un câine să roadă un băț în mijlocul promenadei, poate fi o privelişte amuzantă.
Micile treburi şi prostioare o fac să fie Dea, iar noi o iubim :)
Raluca

De viaţă

Orice blogger îţi va spune că dacă nu scrii constant pierzi cititori. Numai că e un pariu aici. Eu am blog personal şi nu toată ziua fac lucruri extraordinare de să le pun pe blog, nu toată ziua am dispoziția necesară să scriu pe blog, nu tot timpul găsesc un moment liber să scriu pe blog. Aşa că ce să fac? Să scriu articole de umplutură (ca acesta :D) sau să las câteva zile să treacă fără să mai scriu? Şi dacă nu scriu primesc mailuri de la prietene: eşti bine? nu ai mai scris nimic pe blog...
În afară de o răceală pe care i-am pasat-o lui Alin sunt bine.
Azi am fost după multe luni într-un studio de radio, la emisiunea românilor şi am citit un text de la ambasadă şi am pus întrebări... în fine. Faza nasoală e că am citit execrabil. Că îmi venea să plâng în timp ce citeam. Şi nu vă panicaţi, că citeam în română. Mă întreb în engleză ce voi face?
Da era la prima vedere. Da era un text de o pagină, pe care îl citeam, iar altcineva mişca textul pe monitor. Nu erau condiţii optime. Dar au fost de ajuns ca iar să mă retrag în carapace, unde ştiu că e cald şi bine. Iar mi-am făcut milioane de procese de conştiinţă. Iar m-am depresat. Şi acum chiar nu aş avea de ce...
Sper să îmi treacă şi sper să nu vă fi întristat şi pe voi, în încercarea de a scrie o postare pe zi :D
Veşti bine am totuşi: voi face o emisiune la radio şi o emisiune la TV. Ambele sunt în faza de proiect, dar vreau să mă implic cu tot sufletul şi toată puterea mea de muncă.
Cam asta ar fi. Îmi e prea ruşine să ataşez link-ul, dar promit că prima ieşire decentă pe radio o voi posta mândră aici.
Raluca

În spatele Festivalului Sfântului Patrick - Concluzii

 A trecut şi Sfântul Patrick şi Parada şi tot şi cică ar trebui să fi rămas cu ceva după toată experiența asta pe lângă cele aproape o mie de poze. Păi primul lucru, mi-a mai revenit încrederea în mine. Fie ce-o fi ştiu că pot să fac lucruri de care habar nu aveam înainte de acest festival. Ştiu să coordonez lumea şi spre deosebire de alte dăți trasez sarcini şi nu doar când văd că treaba nu merge, mă apuc să o fac eu. Ştiu să mă fac plăcută, chiar şi după două ore de tremurat în frig şi cu picioarele scândură de durere. Ştiu să anim populația şi mă descurc în situaţii de criză, când engleza nu e limba mea nativă şi trebuie să scot glume în engleză. Rezist la frig şi la stat în picioare şi la ţinut steaguri. Ştiu sună ca un CV prost scris, dar sunt calităţi pe care nu credeam să le am acum o săptămână. Apoi nu fug de muncă şi cel mai important mă descurc foarte bine în engleză, iar pentru cineva care are încrederea de sine foarte scăzută, ăsta e un lucru bun. Mă înţeleg bine şi cu irlandezii care stâlcesc engleza şi cu indienii şi cu spaniolii şi cu francezii.
Cam asta e. M-am pus în situaţii necunoscute mie şi uite că nu am murit, ba mai mult am descoperit că sunt oameni care o duc mult mai rău decât mine, am cunoscut voluntari care erau şomeri de 4 ani şi care trăiau cu 20 de euro două săptămâni şi care se bucurau la un mic dejun gratis, la o cafea gratis sau la un tricou sau orice altceva. Am descoperit voluntari cu copii care fac asta din pasiune. Am descoperit patroni de companii care fac voluntariat pentru a nu uita de unde au plecat. Am descoperit studenți care nu freacă pub-urile ci încearcă să îşi facă o mică experienţă în orice. Am inţeles şi eu care e treaba cu voluntariatul ăsta şi după experiența Total am înţeles că oamenii din Irlanda nu pot fi niciodată răi la nivelul românilor.
Am descoperit că deşi eu am o părere foarte proastă despre români, ceilalți nu o au, ba chiar îşi doresc să vină în România să viziteze, să urce munţii şi să se bucure de soare într-o ţară pe care şi-o pot permite.  Le-am explicat bucuroasă tuturor care e treaba cu România şi cred sincer că măcar unul sau doi deja se gândesc la o vacanță în România.
Poate cel mai mult mă bucur că am interacționat cu oamenii. Ştiu având în vedere profesia mea veți spune că sunt vreo tupeistă sau ceva, dar nu sunt. Ba chiar aş putea spune că sunt introvertită. Ei eu să mă duc la cineva într-un pub să îl salut era ceva de nefăcut pentru Raluca de dinainte de Festival. Şi uite că totuşi, ieri la petrecerea voluntarilor asta am făcut. M-am băgat în seamă şi nu cred că am purtat conversații doar din politeţe ci şi pentru că aveam ceva de spus. Irlandezii sunt nişte oameni foarte comunicativi şi manifestă un real interes pentru tot ce e nou, de aceea nu m-am simţit prost când am povestit de viaţa mea aici, de blog, de Dea, de România, despre orice.
Şi la final am să las o chestie comică: am mâncat cipsuri cu trifoi. În Irlanda trifoiul se pune în alimente ca şi condiment. Am aflat ieri şi am cercetat azi. Nu e prea tare? să îţi poţi mânca planta naţională? inventivi irlandezii ăştia :)
Pozele sunt de la Petrecerea Voluntarilor de pe 19 martie, unde am purtat rochie :). Acum tot ce mai am de făcut e să prind curaj să dezbrac haina groasă şi lungă de iarnă şi să trec la ceva primăvăratec şi asta e.
Raluca
P.S. Voluntariatul în Irlanda este o chestie la îndemâna tuturor, nu a fost vreun privilegiu că am fost voluntar. Şi cei care stau în Irlanda sau doar o vizitează pot căuta pe net locuri unde pot face voluntariat. Despre un alt voluntariat sper să vă pot povesti cât mai repede, cu poze şi tot ce vreţi. Să îmi ţineţi pumnii :)

În spatele Festivalului Sfântului Patrick - Clădiri înverzite în Dublin

Acesta este unul dintre articolele pe care sincer aşteptam să le vină rândul, pentru că mi-a plăcut să alerg între clădirile înverzite din Dublin, să pun trepiedul şi să fac poze. Unele poze le-aţi văzut deja pentru că nu am mai ajuns pe O'Connol să fac poze Poştei cu trepiedul. Eram după o zi de stat mai mult sau mai puţin în picioare la Paradă şi după ce m-am învârtit pe la festivități ore bune în așteptarea întunericului. Mă dureau picioarele de muream şi am zis că am deja pozele cu acele clădiri.
Ideea mea a fost următoarea: mergem la Big Day Out, ne plimbăm prin Cartierul Georgian până se lasă întunericul, mergem la St. Patrick şi Christ Church şi apoi în drum spre Festivalul Berii mai fotografiem ce mai e de fotografiat. Ceea ce nu am luat eu în considerare a fost că după două zile de festivităţi, de stat în picioare în frig, corpul meu nu mai funcţiona normal. Aşa că după numai 500 de metri, cu cei mai comozi pantofi din lume, nu mai puteam merge şi deja voiam să renunţ. Dar nu ştiu de unde am prins viteză şi am descoperit că dacă merg repede picioarele nu au timp să se resimtă şi aşa am dat ocolul centrului.

 Prima a fost St. Patrick Cathedral unde deja ştiam că parcul va fi închis aşa că am intrat pe o străduţă să facem poze prin gard. Acolo erau deja încă doi fotografi cu trepiede şi aparate foto cât de cât profesionale, iar cât am stat noi au mai apărut unii care făceau poze fie cu aparate mici, fie cu telefonul. Oricum biserica ieşea bine.

Am mai ataşat o poză cu St. Patrick Cathedral pentru că aproape de turn l-am prins şi pe Orion

În drum spre Christ Church am întâlnit mai mulţi oameni cu trepiede care probabil, ca şi noi căutau monumentele înverzite, am văzut chiar şi cupluri, ca şi noi care îşi împărţiseră sarcinile. Pentru că distanţa dintre St. Patrick şi Christ Church nu e mare, nu am mai împachetat trepiedul ci l-am cărat aşa cum era. Cred că acelaşi lucru l-au gândit toţi cei pe care i-am întâlnit pe drum.

La Christ Church o poză era dificil de obţinut pentru că eram peste stradă şi inevitabil prindeam traficul. Aşa că am calculat şi când trecea ultima maşină era un interval de câteva secunde în care strada era goală. Atunci apăsam butonul şi se declanşa. Plus că în acelaşi timp trebuia să rugăm oamenii să nu intre în cadru. Noroc că erau surprinzător de puţini oameni în zonă :) 

În faţă la Trinity College era imposibil să pui trepiedul. Eram fix între două treceri de pietoni şi oamenii se grăbeau să prindă verdele la ambele, să nu rămână pe mijloc. Totuşi erau unii care rămâneau şi deci ne stăteau în drum sau noi le stăteam lor în drum. Aşa că m-am chinuit să fac o poză din mână, care să iasă cât mai clar.

La Banca Naţională iarăşi era imposibil să pui trepiedul. Am studiat situaţia, doar că fix în faţa clădirii opreau maşinile la stop. Cât am stat noi erau numai autobuze, care luau cam jumătate din vedere. Aşa că tot din mână am făcut şi această poză. 

Magazinul Penney's şi oamenii care aşteaptă autobuzul 123 îi ştiţi deja 

Sediul Poştei de pe O'Connol 

Magazinul Clerys tot de pe O'Connol 

Anul acesta pe lângă clădiri au fost înverzite şi poduri şi o corabie. Este vorba de corabia foametei ce poate fi vizitată în Port. Deşi am ajuns foarte aproape de ea, nu ne-am prins că e înverzită aşa că nu ne-am dus să o pozăm. Aşa că această fotografie am luat-o de pe facebook-ul companiei care a organizat festivalul. Nu şi-o asumase nimeni, dar dacă apare cumva un autor voi trece, bucuroasă, şi pe blog pentru că e o fotografie foarte bună :)

Cam asta e cu Monumentele Înverzite din Dublin, cele pe care le-am fotografiat eu. Ştiu că în toată lumea au fost înverzite monumente cu ocazia Zilei Sfântului Patrick aşa că abia aştept să găsesc poze pe net despre asta.

Raluca

În spatele Festivalului Sfântului Patrick - Big Day Out

Ieri a fost o zi super, numai bună de stat afară, de băut bere, de căscat gura, de plimbat câinele. Nu am mai fost voluntar, practic pentru că am fost disponibilă în timpul săptămânii, duminică şi luni nu am mai avut nimic de făcut.
Totuşi voiam să merg în Marion Square să văd care e treaba asta cu Big Day Out, să fac poze clădirilor georgiene, să se înnopteze şi să fac poze clădirilor înverzite şi apoi să caut berea verde la Festivalul Berii. Şi în mare mi-a ieşit, ba chiar au fost şi momente faine şi parcă şi aparatul nu a mai făcut atâtea nazuri sau poate m-am obișnuit eu cu el...
În mare tot ce se întâmpla în cadrul acestei manifestări era dedicat copiilor, aşa că noi eram cam în plus în marea de căruţe şi de pitici care îţi alergau printre picioare.

Primul lucru care m-a atras în Cartierul Georgian au fost uşile, de altfel văzusem un proiect Dublin doors pe la mai toate punctele turistice şi nu ştiam unde au fost făcute pozele. Na că acum ştiu. A fost fain că strada era închisă şi că puteam să fac poze în voie fără să trebuiască să feresc maşinile. 

În astfel de corturi se făceau experimente ştiinţifice şi tot pe acolo am văzut rămășițele pungilor pe care le împachetasem eu cu câteva zile înainte. 

Mi-a plăcut înşiruirea de steaguri, dar din păcate nu am găsit pe nimeni să îmi explice ale cui erau 

În acest autobuz copii învățau culorile

În alt cort copii se familiarizau cu sunetele şi tonalităţile date de lovirea unui obiect 

O altă uşă 

Alin a ochit nişte covrigi nemţeşti despre care a presupus că sunt foarte buni. Şi-a luat cu brânză şi seminţe şi erau de-a deptul greţoşi. Cred că tot covrigii tradiţionali cu sare sunt mai buni. 

Festivalul St. Patrick!!! 

Două uşi, păcat că punga aia de gunoi strică toată poza :( 

Nişte oameni pe picioroange... erau o încântare pentru copii 

V-am spus că aparatul m-a ascultat de această dată şi culorile au ieşit foarte reale. De fapt am descoperit încă de la Barcelona că atunci când e soare, aparatul nu face probleme 

Case georgiene 

Marion Square e de fapt un parc, iar în Irlanda nu numai că nu vă împiedică nimeni să călcaţi pe iarbă, ba chiar sunteţi şi încurajaţi. 

Şi în parc erau jocuri pentru copii, de această dată minigolf 

Din nou o poză pe care am ataşat-o pentru că mi-au plăcut culorile 

Şi la fel şi aceasta, dacă vă uitaţi cu atenţie copacul bate în verde. E de la mușchiul format pe trunchiul lui de la atâta umezeală. Când stăteam la casă trebuia să curățăm mușchiul de pe alee o dată la două zile, altfel ar fi pus stăpânire pe tot.

Memorialul lui Oscar Wilde din Marion Square 

Mi-a plăcut lucrătura metalică de la acest balcon. Erau o grămadă, iar eu doar cu ochii pe sus am umblat.

Acestea sunt câteva imagini din Cartierul Georgian, sper ca diseară să pun şi de la Festivalul Berii, deşi vă spun de pe acum că nu se ridică nici măcar la nivelul Festivalurilor de la Iaşi. În schimb aveau formaţii live şi bere un pic mai ieftină decât în oraş.

Raluca