La radio

Radio din Dublin nu se compară cu radio din București, bine de fapt ce fac eu la radio în Dublin nu se compară cu ce făceam în București. 

De multișor vreau să scriu acest articol, da pur şi simplu nu am găsit timpul necesar. Nici acum nu ar fi, dar decât să fac treabă prin casă, mai bine scriu :)

Ei bine în Dublin radiourile sunt de două feluri sau cel puţin două feluri am identificat eu până acum: comerciale şi comunitare. Cele comerciale sunt aproape identice cu cele din România, au muzică de toate felurile, ştiri la fix şi se întrețin din reclame. Aici am văzut radiouri comerciale care găsesc tot felul de metode ingenioase de promovare. Ştiu vreo două care au autobuze din care emit la câte vreo manifestare, unul chiar şi-a dus autobuzul la Euro 2012. Apoi pe unde te aştepţi mai puţin vine câte cineva şi te întreabă dacă asculți radioul X şi îţi dă un obiect promoțional. Mi s-a întâmplat o dată când o plimbam pe Dea pe promenadă şi a doua oară în timp ce așteptam autobuzul în centru. Sunt tot felul de metode de a atrage ascultători, deci ei clar trăiesc din rating şi reclame. Între aceste radiouri comerciale există şi unul de ştiri. L-am ascultat de câteva ori şi seamănă cu cele unde am lucrat eu în România :)

Acestea sunt radiourile comerciale. În schimb cele comunitare poate se aseamănă cu cele de stat, din România...la modul de finanțare mă refer aici. Şi poate şi la programe. În schimb la radiourile comunitare mai toţi realizatorii fac voluntariat. E o foarte bună rampă de lansare, dacă eşti student la jurnalism, pentru că, aşa cum am făcut şi eu cu Radio Iaşi, deşi luam bani de o cola în centru, am ieșit după 3 ani de "practică", cu experiență de mi-am putut depune CV-ul la un radio comercial. Nu ştiu la celelalte radiouri comunitare, dar la cel unde prestez eu realizatorii sunt în proporție de 90 la sută pensionari sau oricum oameni care nu prea au ce face acasă. Din această cauză emisiunile nu sună bune de vândut, dar pe de altă parte nici standardele nu sunt foarte ridicate şi nu prea are cine să spună că sună într-un fel sau altul. La cel de care vă vorbesc știrile erau înregistrate o dată pe săptămână şi se difuzau în fiecare zi deşi erau clar expirate. Apoi există emisiuni realizate de oameni pentru care engleza nu e prima limbă şi aici mă includ şi pe mine. Abia când m-am auzit la radio în engleză mi-am dat seama că nu voi vorbi limba asta cum o vorbește un nativ, fie el şi irlandez, niciodată. Deşi am câștigat fluență şi cumva am învățat să nu mai gândesc atât de mult înainte de a deschide gura, se cunoaște că nu vorbesc engleza acasă. Cuvinte banale sunt greu de pronunțat, iar a citi știri în engleză este extrem de dificil. Nici o regulă de dicție din română nu se aplică, nici frazarea nu e la fel şi nici intonația. Practic dacă ar fi să dau vreodată știri la nivelul din București mi-ar trebui un an jumătate de cursuri de dicție.

De asta e bine că există astfel de radiouri, comunitare. Acum îmi dau seama că tot spun comunitare, da nu vă explic ce înseamnă. Sunt posturi de radio finanțate de către o comunitate şi în consecință se axează pe problemele sau pe subiectele de interes pentru acea comunitate. Desigur se tratează şi subiecte de interes general, dar în mare ar trebui să fie radioul comunității. 

Pentru mine, ca român care o iau de la 0 sau poate şi de mai jos, e bine că există o astfel de portiță de intrare în lumea asta. Ar mai fi o variantă să fac niște cursuri sau un master sau chiar facultatea din nou, numai că toate costă foarte scump. Un master, la o facultate aproape anonimă, nu spun la Trinity sau DCU (acolo suma e de două ori mai mare), e 6000 de euro. E o sumă mare, dar devine şi mai mare când trebuie să o dai pe toată înainte de începerea anului universitar... Cândva existau şi granturi, care mai acopereau o parte sau total suma şi era cumva mai ușor, dar acum nu există. De asta tot spun eu că îi admir, măcar din punct de vedere financiar, pe cei care au o facultate sau alte studii făcute în Dublin, în ultimii ani. Practic din 2008-2009 nu se mai acordă astfel de granturi totale sau cel puțin aşa am auzit şi tind să cred. Adică sunt oameni care au preferat, dacă au avut această sumă de bani să studieze şi nu să îşi cumpere merţane second-hand sau vile prin România.

Da am deviat de la subiect. Așadar pentru mine e o mare chestie că pot să fac radio în continuare. În acest moment am o emisiune în limba engleză de o oră şi una în română de o jumătate de oră, pe care le realizez alături de colegul meu şi de la televiziune. Practic el e cel care m-a introdus în lumea asta şi căruia  îi mulțumesc. E un om super şi e unul dintre românii care mi-au zdruncinat grav concepțiile cu care am plecat din România. 

Cam asta ar fi despre radio. În prima poză sunt cu David Murtagh, irlandezul care face o emisiune după emisiunea în limba română. Este unul dintre puținii irlandezi care mai ştiu o limbă străină, în cazul lui franceza şi este fascinat de limba română, ba chiar a prins câteva cuvinte :) În a doua poză sunt acasă la o familie specială români cu care am făcut un material pentru TV. Ei sunt vegani, da nu despre asta am vorbit la TV, deşi sper să facem şi acest subiect în curând, şi cultivă tot felul de plante. În poză e o tăviță cu semințe de floarea soarelui încolțite. Nu prea are legătură cu subiectul acestei postări, decât tangențial, pentru că e tot parte din ce fac eu în Dublin, dar mi-a plăcut poza foarte mult, mai ales că mă machiasem singura :)

Raluca

Dublinul la peste 22 de grade Celsius

Dragilor am lipsit nepermis de mult de pe blog şi pentru asta îmi cer scuze. Practic toată săptămâna a fost una plină, am filmat mai multe materiale, am înregistrat emisiunea de sâmbătă, am fost la radio, de două ori chiar, am cumpărat decoruri, am călcat decoruri (da eu am călcat, cu fierul de călcat...cred că nu am mai practicat sportul ăsta de ani buni), am cumpărat tablouri, le-am scos sticla pentru că se reflecta în cameră... Nu ştiu dacă voi putea să povestesc vreodată ce înseamnă să faci televiziune de amatori în Dublin, dar deocamdată îmi place şi sunt entuziasmată. Norii negri ce planau asupra emisiunii s-au mai răspândit şi chiar dacă se aud în depărtare tunete, pur şi simplu...nu îmi mai pasă de ploaie. Asta aşa ca să folosesc metafore şi ca sa fac trecerea la subiectul de astăzi.

Pe lângă că eu am fost ocupată cu emisiunea TV şi emisiunile radio, în Dublin toată săptămâna au fost temperaturi foarte ridicate.

M-am tot plâns eu că în Dublin nu se ajunge la 25 de grade niciodată şi uite că s-au şi depăşit cele 25, ba chiar cică au fost 27, mă îndoiesc. Cred că termometrul din maşină înregistra ceva greşit, nu erau 27 de grade, da un 23 tot erau. Poza este făcută undeva după 5 seara, deci e ceva. 

Luni când vorbeam cu cei cu care fac emisiunea TV şi le spuneam că vreau 25 de grade, mi-au spus că în Dublin la 25 de grade te sufoci. Credeți că i-am crezut? nu. Numai că aveau dreptate. De luni şi până azi (şi sper şi în week-end să fie la fel) au fost temperaturi destul de ridicate, iar la 25 de grade e o căldură din aia sufocanta, ca în România înainte de a veni ploaia. Numai că în România într-o oră chiar vine ploaia, aici era căldură din aia o zi întreagă.

În astfel de zile am apreciat şi m-am bucurat şi eu de faptul că stăm la mare şi că mai bate vântul :)

Următoarele poze sunt făcute dimineaţa la 7, într-un Dublin în care de obicei dimineaţa la 7 ploua sau oricum sunt norii pe vreo trei straturi. 

Cer senin-senin nu am văzut deloc, dar chiar şi aşa Dublinul e plin de oameni arşi de soare. I-am remarcat ieri, săracii obișnuiți cu atâta ploaie, când vine soarele se prăjesc. Poate nici nu au noțiunea de loțiune de plajă, deşi magazinele sunt pline...

În Dublin, în acest week-end e Parada Diversităţii, de aici şi steagurile de pe un mal şi altul al râului Liffey 

Centrul Dublinului la peste 22 de grade 

Cred că e tribunalul din Dublin, se cheamă Four Courts, e foarte aproape de O'Connol

Aşadar Dublinul la peste 22 de grade Celsius este unul sufocant, în schimb Dublinul până la 22 de grade este unul însorit şi frumos. Acum mă gândesc după săptămâna asta faină, cam câte luni nu vom mai vedea soarele?

Raluca

Acum trei ani a murit Michael

Ce mult mi s-a schimbat viaţa în ultimii 3 ani. Îmi amintesc ca azi ziua aceea de 25 iunie, acum 3 ani. M-a ajutat puţin şi postarea de pe blog de atunci. Pe atunci țineam locul unor colegi plecați în concediu şi aveam tură de la 6 la 12, 6 dimineaţa, da. La 7 aveam primul jurnal. Ajungeam cheaună la radio, dar totdeauna îmi trecea orice rău când vedeam redacția, când beam cafeaua de la dozator, când vorbeam cu colegii. Intram în priză din prima. Verificam știrile de seara, vedeam ce mai puteam da, construiam jurnalul, mergeam în direct şi glăsuiam. Şi toate din jumătate în jumătate de oră. În iunie 2009 era încă bine, colegii nu plecaseră, salariile se dădeau la timp, ba parcă nici nu erau tăiate. Era boierie, iar eu eram unul din oamenii care așteptau ca şi cum concediul de două săptămâni din vară, zilele libere de Crăciun sau Revelion, niciodată amândouă şi zilele furate, alipite la vreun week-end când vizitam locuri noi. În 2009 am fost la Londra şi la Istanbul şi la munte şi vreo două weed-end-uri la mare şi parcă şi la bulgari. A fost un an plin. A fost ultimul an bun.
În 2010, iunie a fost ultima lună în care ne-am mai luat salariile, până prin noiembrie aşa, deşi noi la serviciu mergeam. În 2010 concediul a însemnat fix două săptămâni la Viena, Bratislava şi Praga. A fost un concediu cu sacrificii pentru că nu aveam salariu şi am mers în concediu doar pentru că toate au fost planificate şi plătite din timp.
În 2011 iunie mă prindea deja cu decizia luată. Aveam să mă mut în Irlanda. Ştiam din martie că îmi place ţara, habar nu aveam cum e vremea, dar veneam alături de Alin. Concediul a însemnat drumul cu camionul plin de lucruri spre Iaşi şi vreo 10 zile petrecute cu prietenii de acolo. Apoi concertul Bon Jovi din Bucureşti şi primul avion spre Dublin. Bântuit vreo lună prin Irlanda şi revenit de tot cu Dea şi Logănel în septembrie, ocazie cu care am stat o zi la Budapesta.
În 2012 iunie mă prinde indecisă. Vreau acasă. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Şi totuși au trecut 3 ani. Cică fraţii lui Michael Jackson pleacă în turneu mondial. Bravo lor. Probabil nu îmi voi lua bilete, fără Michael nu au nici un farmec. Asta dacă nu îl învie şi ei într-o hologramă ca pe Tupac.
Raluca

Locul potrivit la momentul potrivit

Expresia asta ţinea în capul meu mai mult de noroc. Ai fost unde trebuie, când trebuie şi ai obţinut ceva, de obicei bani sau alte foloase. Ei bine eu am fost la locul potrivit, la timpul potrivit şi am obţinut fotografii faine şi o stare super.
Era duminică, mai toată ziua bântuisem Dublinul. Ba chiar ne prinsese şi ploaia puţin prin centru. Dacă ziua s-ar fi terminat aşa pe bune dacă mi-ar fi păsat. Eram mulţumită cu trăirile din ziua aia. Numai că la vreo oră după ce am ajuns acasă, sună telefonul. Noi mergem la plimbare, veniti? Vrei calule ovaz? normal că venim. Alin tocmai se întinsese şi parcă nu prea ar mai fi vrut. Eu eram gata în 5 minute, aveam chiar şi aparatul pregătit...
Ne-am urcat în mașină şi cică mergem în port. Eu în port am mai fost. Nimic nou, nimic de văzut. Da mergem, mai ales că aveam promisiunea că: o să îmi placă. Am trecut de port, am intrat pe o străduță ce părea părăsită, am mai făcut o glumă cu un turn dezafectat şi am ajuns.
Am ajuns pe cealaltă parte a portului, practic peste gârlă de Clontarf. O porțiune de pământ, terminată cu un far roşu, la care mă uit zilnic, da habar nu aveam că poţi ajunge acolo.
E un dig cu un far, da e super. Şi după o zi de ploi apărute din senin, mă întrebam cum vom fugi toată distanță până la mașină. Nu a fost nevoie. Vremea a ţinut cu noi, iar eu m-am simțit ca pe plajă la Malahide, când parcă şi natura îmi spunea că sunt la locul potrivit, la momentul potrivit.

Raluca

A purta pică e ca şi cum ai lăsa pe cineva să locuiască pe gratis în capul tău

Mi se pare foarte tare citatul ăsta. E cules de pe facebook, unde de obicei mă amuz că fix persoanele care postează astfel de citate le încalcă. De fapt facebook-ul ăsta a devenit un teren minat, nu poţi şti niciodată ce pasiuni stârnește un like sau un cuvânt spus aiurea. Eu de obicei nu am secrete: asta sunt, cu asta defilez. De aceea am şi blog "personal" de aceea nici nu am ales să în fac privat (bine recunosc şi pentru că părinții mei nu s-ar fi priceput să tot ceară permisiunea de a intra pe blog).
Aşa ce spuneam? că mare adevăr e în citatul ăsta. Dacă porţi pică pe cineva e ca şi cum l-ai lăsa să locuiască pe gratis în capul tău. Eu de obicei nu îmi umplu mintea cu prostii, da recunosc că am rare momente în care sunt ranchiunoasă.
Aşa că le cer deschis, de faţă cu toată lumea, piticilor de pe creier să îşi caute altă locuință :) sau să înceapă să plătească chirie:)
Raluca

Decizia dificilă a adoptării unui al doilea câine

De câţiva ani cochetez cu ideea adoptării unui al doilea câine. Bine acum toţi veţi spune: şi aşa fac sacrificii cu un câine da cu doi. Sacrificiile sunt minore pentru cât de mult înseamnă un animal pe lângă casa omului. Şi dacă am fi fost şi noi oameni normali cu o casă normală, cu o locaţie stabilă, cu prieteni de nădejde nici măcar sacrificiile nu ar fi fost sacrificii. Poate nu mă consideraţi normală, dar mie îmi place în excursii cu Dea, mă linişteşte mult mai mult decât dacă o ştiu departe... În fine, gata că următorul pas ar fi să mă trimiteţi la făcut copii :))
Aşadar, ideea de a lua un doilea căţel mi-a crescut şi mai tare în minte când cei de la care am luat-o pe Dea au zis că am fi stăpânii ideali pentru unul din puii proveniţi din canisa lor. Pe loc am refuzat, vă dau motivele mai încolo.
Apoi ideea îmi revine din timp în timp când văd căţei în adăposturi. Pe bune că date fiind anumite condiţii, eu aş avea profilul colecționarului american pe care îl vedeţi prin emisiunile educative la Discovery Channel.
Numai că problema este Dea. Bine nu ea ca şi câine, pentru că este un câine ideal care nu ar protesta excesiv de mult dacă ar apărea un alt câine, dar mă gândesc aşa.
Eu aş aduce un al doilea câine pentru mine, pentru a-mi uşura suferinţa când Dea nu o sa mai fie, în loc să mă gândesc la ea. Eu mă gândesc că Dea ca cea mai mare o va învăţa pe cea mică (pentru că tot pentru varianta căţea aş opta) tot ce ştie şi o va transforma după cum îmi place mie. Ori e aşa de egoistă treaba asta de nu vă pot spune. Dea până la 9 ani a trăit doar cu noi, cu păturica ei, cu jucăriile ei, cu lesa ei, cu tot al ei. Cum ar fi ca la 9 ani eu să îi aduc un pui sau oricum un câine tânăr, cu care Dea nu ar ţine pasul, cu care Dea poate ar avea o problemă să împartă jucăriile şi tot ce are ea, la care Dea poate ar mârâi dacă i-ar lua din treaturi, nu a făcut-o niciodată, da mai ştii... Bine că şi celei mici noi i-am lua păturica ei şi vasele ei şi jucăriile ei şi mâncarea ei şi treaturile ei, da pot şti?
Acestea fiind spuse stau şi chibzui şi gândesc şi întorc problema pe toate părţile, dar rezultatul este acelaşi: nu o pot expune pe Dea la aşa o traumă, poate nu e chiar traumă, da nu vreau să risc.
Abia aştept să am casa mea cu camere luminoase şi ferestre mari şi doi câini la picioarele mele în timp ce scriu la blog :) Până atunci, noi să fim sănătoși, iar Dea să ne trăiască mulţi ani de acum încolo.
Raluca

Roata se întoarce totdeauna, de asta puteţi fi siguri

Nu am eu prea multe superstiții şi nu cred foarte multe lucruri, da în chestia că ce dai ţi se întoarce înzecit cred pentru că am experimentat-o pe pielea mea. Recent am citit un text pe un blog cu o tipă ce a fost păcălită în centrul Bucureștiului de o altă tipă, care i-a spus o poveste frumoasă şi a făcut-o să îi dea bani. Puteți citi povestea detaliată aici. Şi chiar în timp ce citeam mă gândeam că dacă aş fi fost acum în București siiiigur as fi atras-o pe asta, că doar la mine trag toate fazele de genul ăsta. Să vă amintesc de taximetristul care era într-o mare cumpănă a vieții şi pe care l-am ajutat ca în vreo trei luni să nimeresc iar în taxiul lui şi să îmi dau seama că era o înșelătorie? Să vă amintesc de tipul cu mercedes rămas în câmp undeva pe lângă Oradea sau oricum în drumul nostru spre Budapesta pe care la fel l-am ajutat cu bani şi despre care nu am mai auzit nimic, deşi a promis că ne suna să ne restituie banii?
Da primul impuls e să te oftici, să trântești şi să te cerți cum de ai putut fi atât de prost şi de credul, dar apoi am zis că eu am dat banii şi ajutorul cu inima deschisă şi că eu am crezut că în momentul ăla chiar ajut un om, nu că sunt păcălită. Şi uite că ajutorul ţi se întoarce.
Problema e că oamenii ăștia vin cu o poveste credibilă, o poveste ce ţi se poate întâmpla şi te pui în pielea lor şi normal că îi ajuți. Aşa că oricât de mult m-aş feri de astfel de scenarii sunt sigură că şi dacă mi s-ar întâmpla mâine tot aş pune botul şi aş fi păcălită.
Acum de ce scriu această postare. Ieri mi-am pierdut telefonul. Nu e chiar o tragedie, deşi în ziua de azi cu ajutorul telefonului cineva îţi poate afla toată viaţa, de la adresă, la conturi bancare şi altele. În plus în Dublin, singură, fără telefon şi cu o zi aglomerată în faţă, pierderea telefonului părea o mică tragedie. Am sunat înapoi pe telefonul meu şi după vreo 5 apeluri mi-a răspuns cineva, în irlandeză. Îmi căzuse din buzunar în taxi. Omul a fost atât de draguț că deşi ieșise din tură a venit dintr-o localitate de lângă Dublin şi mi l-a adus. I-am mulţumit, i-aş fi dat şi bani, dar ieșisem pe fugă fără portofelul la mine, i-am mulțumit din suflet şi în plus omul mi-a dovedit că e de treabă că mi-a înapoiat şi o cutie cu bomboane ce la fel mi-a căzut din buzunar odată cu telefonul.
Acum în comparație cu celelalte cazuri, mi se pare că omului ăsta nu i-am mulțumit destul şi că ar fi trebuit să stau mai mult de vorbă, ar fi trebuit să îi plătesc măcar cursa de la casa lui până la locul unde mă aflam eu. În fine, sper ca roata să se întoarcă şi în cazul lui şi când va fi la ananghie să dea de un om la fel de bun ca el.
Şi faza cu telefonul returnat nu e tipică pentru Irlanda. Şi în București mi-a căzut telefonul tot în taxi şi la fel mi l-a returnat taximetristul. Bine şi eu am returnat la viața mea vreo trei telefoane, deci poate compensația aici e.
Faza e că la cât de aiurită sunt nici nu ştiam firma de taxi, nici indicativul, nici nimic din mașina cu care am mers. Am luat taxiul din stradă, mă grăbeam, am făcut conversație, am coborât. Deci dacă omul nu era de bună-credință putea să plece cu telefonul meu şi aia era.
De asta spun că e încercată pe pielea mea. Şi faza merge în ambele sensuri. De fiecare dată când mi s-a făcut ceva rău, omul respectiv a pățit la fel sau poate de o mie de ori mai rău. Şi pe aceeaşi principiu încerc nici eu să nu fac rău, că mi se întoarce.
E modul vieții de a ne demonstra că există o compensație în toate.
Raluca

Muzeu inedit în Dublin

I-am mai văzut firma prin februarie, când îl căutam pe Sfântul Valentin, dar era pe partea opusă a străzii, trecerea era departe şi când am trecut strada m-am luat cu alte magazine şi l-am ratat. Mi-ar fi plăcut să intru şi atunci.
La câteva luni distanță, ieri, căutam un târg în Dublin a cărui descriere semăna cu Street Delivery ce se desfășoară zilele astea în București. Anul trecut am fost acolo cu Dea şi Isa şi a fost frumos. Numai că în Dublin dacă târgurile trebuie să se încheie la o oră fixă păi fix atunci se vor termina. Aşa că atunci când am ajuns noi nu doar că strada nu mai era închisă, da nu mai era nici urmă de târg.
Pentru că ne aflam în centru am improvizat totuși o plimbare şi paşii ne-au purtat la Powerscort Townhouse Center, un mall atipic în centrul Dublinului. E doar cu magazine de designeri şi cu tot felul de magazinaşe mici şi drăguțe.
Alin nu îl văzuse aşa că am intrat. Şi chiar de la intrare am revăzut firma. Acum era la un etaj distanţă de mine şi nu aveam cum să îl ratez, mă atrăgea: The doll store: museum and hospital.

Păi cum aşa. Am urcat treptele puțin temătoare şi am ajuns în raiul oricărui copil de orice vârstă ar avea el. Un magazin de păpuși, da nu orice fel de păpuși, de case de păpuși şi de ursuleți lucrați manual. Am admirat, am cerut voie să fac poze şi uite că acum scriu despre magazin/muzeu. 

În Dublin, am văzut şi în Casa Georgiană, copii se jucau cu astfel de case de păpuși. Corespondentul puţin cam chici şi comercial ar fi casa lui Barbie. Eu nu ştiu dacă aş fi avut răbdare să strâng bani să îmi cumpăr diverse pentru casa păpușilor, dar mi-a plăcut că producătorii s-au gândit şi la băieți. Mai sus este un pub, mai mult sau mai puţin tradiţional. Toate piesele sunt detașabile şi le poţi cumpăra separat. Costă până în 3 euro o piesă.

Chiar şi Alin a zis că s-ar fi jucat cu o astfel de căsuţă, dar cred că el şi-ar fi mobilat-o cu o astfel de chitară. 

Magazinul este şi muzeu. Pe rafturile de sus sunt păpuși vechi şi jucării vechi, iar din loc în loc sunt explicații pentru exponate.  

Cum ar arăta o bucătărie 

O Casă Georgiană în miniatură. La subsol bucătăria, la parter sufrageria, la primul etaj camera de zi, apoi dormitorul şi la ultimul etaj camera copiilor.

Aşa arată magazinul. Nu am prins în poză, dar erau vreo două fetițe înarmate cu câte 20 de euro ce căutau lucruri pentru a-şi îmbunătăți căsuţa.  

Un atelier. Lămpile erau aprinse cu nişte leduri şi existau chiar şi prelungitoare şi un dulap întreg cu corpuri de iluminat 

Acelea erau dulapurile cu tot felul de obiecte în miniatură necesare unei case pentru păpuşi 

În magazin/muzeu se şi reparau păpuși sau ursuleți de pluș.  

Un atelier de pălării 

Cum arăta un tip de casă ce era la ofertă 

Aşa arată o vitrină de muzeu 

Până şi uşile erau gândite într-un anume fel, iar vânzătoarele erau îmbrăcate şi se purtau ca la cel mai scump magazin din Dublin, dar în sensul bun. Mie mi-au inspirat mult bun gust. 

El este prietenul meu. Un urs în mărime naturală. 

Aşa arăta intrarea în magazin.

Dacă v-am stârnit interesul să știți că The Doll Store are şi un site. De acolo am aflat că magazinul de păpuși este unul dintre cele mai vechi magazine din Dublin, are 70 de ani.

Dacă vă aflaţi în Dublin chiar şi pentru câteva zile merită să mergeţi în acest magazin/muzeu. Aveţi voie să faceţi poze, vânzătoarele vor fi mai mult decât amabile să vă ajute şi se vor bucura că vreţi să le promovați, chiar şi printre prieteni. Ce diferență între vânzătoarele din Dublin şi cele din Bucureşti...

Raluca

E trist să vezi că viața continuă şi fără tine...

Asta e un post plângăcios, vă avertizez de la început să nu spuneți că aţi plâns după.
Dintre toate prietenele mele eu am fost totdeauna cea care a plecat. Când am plecat din Iaşi, două dintre prietenele mele au avut evenimente marcante în viaţa lor, fără ca eu să fiu 100% acolo. M-am întristat niţel, dar pentru că eram la totuși 410 km sau 6 ore de condus, lucrurile erau puțin mai realizabile. Am fost şi la nuntă şi la maternitate şi la botez, m-am bucurat de la distanţă, dar şi de aproape, am ţinut legătura, m-am amăgit că voi fi mătuşa de departe care vine totdeauna cu cadouri multe...
Acum aproape că se face anul de când am venit în Dublin, de când nu am mai fost acasă. Şi facebook-ul şi skype-ul şi toate metodele noi de comunicare în loc să mă apropie, mai mult mă depărtează. Viaţa continuă şi fără mine. E cumva normal, nici la Bucureşti nu stăteam în sufletul oamenilor, dar o ieşire la film sau iarbă verde, mă includeau, nu mai spun de o ieșire de week-end plănuită pe fugă. Alea erau responsabilitatea mea, măcar în alegerea locației.
Acum văd totul de la distanță şi deşi şi eu ies la film şi eu plec în week-end şi eu fac o grămadă de chestii noi, pentru care sunt sigură că mulţi mă invidiază, eu vreau acasă. Îmi lipsesc mult prietenii, îmi lipsește familia. Viața de emigrant nu e chiar floare la ureche şi proverbul ăla: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara mea... parcă are alte rezonanțe.
Nu mă mai încântă nimic şi singurul lucru pe care îl vreau e să plec de tot acasă. Nu se poate deocamdată, dar ca toţi cei care sunt în Dublin sau pe oriunde în lumea asta, şi eu visez cândva să ajung înapoi acasă.
Raluca

Irlanda - Dublin - Casa Georgiană numărul 29

Mi-am dorit de mult să ajung să vizitez această casă. Am şi ajuns foarte aproape de ea în timpul festivităților de St. Patrick, doar că era cumva acoperită de o reclamă şi am trecut pe lângă ea fără să o găsim. Am bântuit pe străzile din Cartierul Georgian şi din postarea de atunci, mi-am dat seama că am ratat la mustață Casa Georgiană nr. 29. Este o poză cu niște steaguri pe un cer aproape senin, ei steagurile erau în faţa casei, dar sub ele era un cort cu nu ştiu ce mașină electrică...în fine.
Casa Georgiană numărul 29 a fost construită în 1960 şi deschisă ca muzeu în 1991 după ce compania de electricitate din Dublin a dărâmat un întreg rând de astfel de case, pentru a-şi construi sediul propriu. Pentru că locuitorii Dublinului s-au revoltat atunci, pentru a le închide gura s-a deschis acest muzeu, care e de fapt o casă din timpul regelui George al Angliei, refăcută întocmai ca în acea perioadă şi care redă viața unei familii împreună cu servitorii. Casa are 5 etaje cu tot cu subsol.
Casa Georgiană nr. 29 se află pe strada Fitzwilliam, evident la numărul 29, foarte aproape de Merrion Square. Numele de Fitzwilliam vine de la Vicontele Fitzwilliam a cărui familie a deținut mare parte din pământurile din Dublin şi împrejurimi.
La mijlocul secolului al 18-lea, străzile din Dublin erau mici şi înghesuite şi abia făceau faţă traficului din ce în ce mai mare. Din această cauză, casele care pe atunci aveau unul sau două etaje nu mai beneficiau de lumină naturală, parțial şi din cauza ferestrelor mici. În 1757 a fost înființată Comisia pentru Lărgirea Străzilor, care avea tocmai acest scop. Dublinul era în plină reconstrucție, iar pentru nobili s-au construit case în jurul parcurilor St. Stephens Green şi Merrion Square, unde se spune că erau zonele cele mai aerisite şi sănătoase din Dublin. Aşa a luat naștere Cartierul Georgian, iar locuitorii lui beneficiau de cele mai bune produse aduse cu corăbii de peste mări şi țări, ca zahăr, cafea sau ceai. La numărul 29 veţi vedea conuri de zahăr (eu am văzut pentru prima dată aşa ceva), care erau foarte scumpe şi se zice că o familie îşi permitea un astfel de con doar la sărbători. Chiar dacă moda ceaiului s-a extins din Anglia şi în Irlanda, ceaiul în acele vremuri era la fel foarte scump. Era ținut de stăpâna casei sub cheie şi cu el erau serviți doar musafirii cei mai importanți. Ceaiul era servit într-un fel de păhărel de cristal şi se spune că: "ceaiul era de multe ori mai scump decât cristalul în care era servit".
Casele din Cartierul Georgian au patru etaje cu tot cu subsol, ferestrele primului etaj (parterul) erau foarte mari şi permiteau iluminarea naturală a casei. De obicei la parter era o singură cameră în care se primeau musafiri. Acea cameră era deschisă foarte rar şi era decorată cu cele mai scumpe decorațiuni. S-ar părea că pentru locuitorii din acele vremuri, gura târgului era foarte importantă. Pe măsură ce etajele urcă, ferestrele scad în dimensiuni, astfel că la etajul al treilea, unde de obicei stăteau copii, ferestrele sunt foarte mici. Pe atunci era şi o taxă pe fereastră şi în acest fel se încerca reducerea acestei taxe.

O altă caracteristică a Caselor Georgiene sunt ușile. Proprietarii aveau dreptul de a-şi decora şi colora ușile de la intrare aşa cum voiau ei. De obicei comandau cele mai scumpe mânere sau decorațiuni, una dintre acestea, foarte populară în acea perioadă, era un leu cu un mâner în gură. Aia era soneria.

Primul ocupant al Casei Georgiene nr. 29 a fost Olivia Beatty, văduvă la 33 de ani şi cu 7 copii. Ea a locuit în acea casă timp de 12 ani împreună cu copii şi trei servitori.

Eu vă povestesc toate astea pentru că în casă fotografiatul este interzis şi pentru că nu am găsit nici un pliant al casei sau a lucrurilor ce se află în casă. 

Vizitarea muzeului începe cu subsolul, unde ca la toate muzeele din Irlanda există un magazin de suveniruri şi o cafenea. Pentru început veţi viziona un filmuleț în care chiar Olivia Beatty vă va povesti viaţa ei în acea casă. Apoi, la subsol veţi vedea prima dată cămara, cu acele conuri de zahăr, cu tot felul de obiecte necesare traiului într-o astfel de casă, inclusiv o cadă, care era folosită o dată sau de cel mult două ori pe an. Ghidul ne-a explicat că totuși oamenii se spălau şi atunci, dar pe bucățele. Baie, în sensul în care îl știm noi azi, era foarte complicat de făcut. În primul rând apa trebuia încălzită şi apoi cărată de la parter la etaj şi înapoi. Ăsta cică ar fi fost un efort prea mare de făcut măcar săptămânal. Totuși cică oamenii nu puțeau. Pe lângă că se spălau pe bucăți, purtau în buzunare săculeți parfumați pentru a masca unele mirosuri. 

Chiar şi apa se plătea atunci (lucru care în Irlanda acum nu există). Dacă erai sărac cărai zilnic apa de la cișmelele din oraș, dacă erai bogat un recipient cu apă îţi era livrat zilnic acasă şi ajungea în casă cu ajutorul unui sistem ce se termina tot cu un fel de cișmea.

Tot la subsol veţi vedea bucătăria unde de obicei stăteau servitorii. Bucătăria este utilată cu tot felul de ustensile din acea perioadă, recuperate de la casele din împrejurimi. Cel mai tare m-a impresionat o colivie în miniatură care era pusă pe șemineu şi în care era ținut prizonier un greiere. Cică aducea noroc. Tot în bucătărie veţi vedea cum se încălzea mâncarea şi cum se țineau, sub cheie, condimentele. În faţa bucătăriei se află un rând de clopoței prin care stăpânii chemau servitorii. Clopoțeii sunau diferit pentru fiecare cameră pentru a eficientiza procesul şi mai ales pentru că servitorii nu prea știau să citească denumirea camerei de sub fiecare clopoțel. 

Tot la subsol era camera servitoarei șefe, care ciudat avea geam şi spre cămară. Servitoarea șefă era foarte bine plătită, pe drept cumva, pentru că în primul rând îşi dedica toată viaţa familiei pe care o slujea. Nu avea familie proprie şi era responsabilă de toate cele din gospodărie. Ea avea toate cheile din casă, ea se ocupa de finanțele casei şi de ceilalți servitori.  

Apoi pe o scară sărăcăcioasă se urcă spre al doilea etaj, parterul casei. În holul de la intrare vi se va arăta uşa cu cele două ferestre laterale, singurele zone pe unde intra lumina în hol. Lângă uşă există o bară de metal fixată în perete, ce seamănă cu cele pentru handicapați. Ghidul ne-a spus că în mai toate casele de acest fel există o astfel de bară. Unii spun că era folosită pe post de cuier, dar cea mai plauzibilă explicație este că era folosită de stăpânul casei care venea puțin amețit acasă. Era adus cu trăsura, plantat în fața uşii, reușea singur să intre în casă şi rămânea sprijinit de acea bară până un servitor îl ducea în dormitor.

Tot la parter exista aşa cum v-am mai spus o singură cameră, ca o sufragerie, care era deschisă mai rar, doar când veneau invitați. În acea sufragerie veţi vedea din nou obiecte din perioada georgiană, inclusiv o toaletă portabilă.

La al treilea etaj, deci primul, (am vorbit pana acum de subsol şi parter) era şi o cameră de desen. La acest etaj foarte rar urcau musafirii, de aceea decorațiunile sunt puţin mai ieftine. Două obiecte ce au aparținut chiar Casei Georgiene 29 se află încă acolo. Unul este o bucată din tapetul original al casei ce a fost recondiționat, iar alta este mânerul uşii de la intrare. Foarte frumos decorat cu o inimioară. În rest obiectele au fost cumpărate din vecini sau aduse de la Muzeul Naţional. Veţi vedea un fel de ecrane de protecție, folosite pentru a se proteja de topirea machiajului când se apropiau de șemineu. Machiajele în acea perioadă erau pe bază de ceară.
La al patrulea etaj erau dormitoarele. Aici veţi vedea poate primul aparat de gimnastică pentru acasă. Apoi pentru prima dată mi s-a explicat de ce paturile erau aşa de mici în acea perioadă. Pentru că oamenii nu dormeau întinși. Se crede că dormeau parțial în fund pentru a nu-şi strica coafura sau pentru că spuneau că tentează moartea dacă dorm în poziția mortului. 

La al cincilea etaj veţi vizita camerele copiilor. Dacă prima locatară a casei avea 7 copii, aceștia dormeau toți într-o cameră, cam mică după gustul meu. Tot acolo exista o cameră de joacă, unde veţi vedea o casă de păpuși în mărime naturală, conservată foarte bine şi camera celei care se ocupa de copii, guvernanta. Ea era al doilea servitor ce locuia permanent în casă. Totuși stătea acolo pe o perioadă determinată, adică până creșteau copii şi avea studii, lucru special pentru o femeie în acele vremuri. Ea era dădaca copiilor mici şi profesoara celor mari, iar copii învățau toţi să brodeze. Tot în camera copiilor veţi vedea postere educaționale şi chiar un fel de tablă după care se învăța. 

După ultimul etaj veţi coborî din nou la subsol, iar vizita va lua sfârșit. Turul casei durează cam 45 de minute şi costă 6 euro. 

Nu ştiu dacă v-am făcut puțin curioşi cât să includeți acest muzeu pe lista de vizitat dacă ajungeți vreodată în Dublin, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Este o perioadă pe care eu nu o cunosc din România. Şi chiar ne întrebam dacă un astfel de muzeu nu se poate concepe în oricare din orașele României. E totuși ușor de pus la punct, dar este foarte practic şi atrage vizitatori. În grupul nostru am fost 10, iar după noi au mai venit două grupuri cam tot de 10 oameni.

Raluca

Am primit o veste super

Of nu începeți şi voi cum au început cei de pe facebook la vederea acestor cuvinte. Veștile super în capul meu nu ţin de sarcini sau alte nebunii, iar veștile de genul ăla nu se dau în acest mod pe facebook. Deci domnilor, doamnelor nu sunt însărcinată. Punct.
Vestea super mi-a fost dată de o cititoare a acestui blog care mi-a zis că vine în două săptămâni cu câinele în Irlanda. OK cu Dea am venit şi noi, dar cititoarea mea vine cu avionul.
BlueAir (cu care spuneam că nu mai zbor vreodată, dar pe care dacă îmi iau şi câinele în România şi înapoi îi iert) a introdus de la 1 mai 2012 posibilitatea de a transporta animalul de companie cu avionul pe relația Bucureşti-Dublin.
Ei cum e asta. În loc de două săptămâni pe drum petreci doar 8 ore, în loc de 2000 de euro dai aproape 600?
Ce ziceţi voi, nu e chiar o veste super?
Acum vin alte probleme:
1. Dea e prea grasă. Are 34 de kg, în avion se acceptă până la 32 de kg animalul şi cuşca.
2. Dea nu a intrat în viaţa ei într-o cușcă. Nu mai zic să stea acolo 4 ore singură şi zdrăngănită de avion...
3. Nu ştiu cât de în regulă îi mai sunt actele. Ea are vaccinările la zi şi deparazitările, da cu testul ala am eu probleme, deci trebuie să mă interesez.
4. Dea are totuși 9 ani. Mă întreb dacă rezistă la 4 ore dus, 4 ore întors în stres continuu. Pe feribot ştiu sigur că a urlat, da era în mașina ei cu lucrurile ei în jur.
5. Îmi e puțin frică să nu o manevreze ăia greșit, adică la modul în care manevrează ei bagajele...
Sunt mai mult temeri, decât probleme şi mai toate sunt sigură că îşi vor găsi rezolvare. Acum trebuie doar să las timpul să îşi spună cuvântul şi să mobilăm casa cu o ditamai cușca de transport pentru Dea. Trebuie să o învățăm cumva să stea în cușcă. Ştiu că: nu poţi învăţa un câine bătrân, trucuri noi, dar vom încerca. Cu slăbitul e relativ uşor, l-am mai realizat de câteva ori. Slăbitul să fie ultima problemă şi pot fi sigură că vom zbura toţi trei spre România.
Ar fi super, în toamnă, să se mai armonizeze temperaturile de aici cu cele din România, am putea merge acasă.
Raluca