De câţiva ani cochetez cu ideea adoptării unui al doilea câine. Bine acum toţi veţi spune: şi aşa fac sacrificii cu un câine da cu doi. Sacrificiile sunt minore pentru cât de mult înseamnă un animal pe lângă casa omului. Şi dacă am fi fost şi noi oameni normali cu o casă normală, cu o locaţie stabilă, cu prieteni de nădejde nici măcar sacrificiile nu ar fi fost sacrificii. Poate nu mă consideraţi normală, dar mie îmi place în excursii cu Dea, mă linişteşte mult mai mult decât dacă o ştiu departe... În fine, gata că următorul pas ar fi să mă trimiteţi la făcut copii :))
Aşadar, ideea de a lua un doilea căţel mi-a crescut şi mai tare în minte când cei de la care am luat-o pe Dea au zis că am fi stăpânii ideali pentru unul din puii proveniţi din canisa lor. Pe loc am refuzat, vă dau motivele mai încolo.
Apoi ideea îmi revine din timp în timp când văd căţei în adăposturi. Pe bune că date fiind anumite condiţii, eu aş avea profilul colecționarului american pe care îl vedeţi prin emisiunile educative la Discovery Channel.
Numai că problema este Dea. Bine nu ea ca şi câine, pentru că este un câine ideal care nu ar protesta excesiv de mult dacă ar apărea un alt câine, dar mă gândesc aşa.
Eu aş aduce un al doilea câine pentru mine, pentru a-mi uşura suferinţa când Dea nu o sa mai fie, în loc să mă gândesc la ea. Eu mă gândesc că Dea ca cea mai mare o va învăţa pe cea mică (pentru că tot pentru varianta căţea aş opta) tot ce ştie şi o va transforma după cum îmi place mie. Ori e aşa de egoistă treaba asta de nu vă pot spune. Dea până la 9 ani a trăit doar cu noi, cu păturica ei, cu jucăriile ei, cu lesa ei, cu tot al ei. Cum ar fi ca la 9 ani eu să îi aduc un pui sau oricum un câine tânăr, cu care Dea nu ar ţine pasul, cu care Dea poate ar avea o problemă să împartă jucăriile şi tot ce are ea, la care Dea poate ar mârâi dacă i-ar lua din treaturi, nu a făcut-o niciodată, da mai ştii... Bine că şi celei mici noi i-am lua păturica ei şi vasele ei şi jucăriile ei şi mâncarea ei şi treaturile ei, da pot şti?
Acestea fiind spuse stau şi chibzui şi gândesc şi întorc problema pe toate părţile, dar rezultatul este acelaşi: nu o pot expune pe Dea la aşa o traumă, poate nu e chiar traumă, da nu vreau să risc.
Abia aştept să am casa mea cu camere luminoase şi ferestre mari şi doi câini la picioarele mele în timp ce scriu la blog :) Până atunci, noi să fim sănătoși, iar Dea să ne trăiască mulţi ani de acum încolo.
Raluca
No comments:
Post a Comment