Asta e un post plângăcios, vă avertizez de la început să nu spuneți că aţi plâns după.
Dintre toate prietenele mele eu am fost totdeauna cea care a plecat. Când am plecat din Iaşi, două dintre prietenele mele au avut evenimente marcante în viaţa lor, fără ca eu să fiu 100% acolo. M-am întristat niţel, dar pentru că eram la totuși 410 km sau 6 ore de condus, lucrurile erau puțin mai realizabile. Am fost şi la nuntă şi la maternitate şi la botez, m-am bucurat de la distanţă, dar şi de aproape, am ţinut legătura, m-am amăgit că voi fi mătuşa de departe care vine totdeauna cu cadouri multe...
Acum aproape că se face anul de când am venit în Dublin, de când nu am mai fost acasă. Şi facebook-ul şi skype-ul şi toate metodele noi de comunicare în loc să mă apropie, mai mult mă depărtează. Viaţa continuă şi fără mine. E cumva normal, nici la Bucureşti nu stăteam în sufletul oamenilor, dar o ieşire la film sau iarbă verde, mă includeau, nu mai spun de o ieșire de week-end plănuită pe fugă. Alea erau responsabilitatea mea, măcar în alegerea locației.
Acum văd totul de la distanță şi deşi şi eu ies la film şi eu plec în week-end şi eu fac o grămadă de chestii noi, pentru care sunt sigură că mulţi mă invidiază, eu vreau acasă. Îmi lipsesc mult prietenii, îmi lipsește familia. Viața de emigrant nu e chiar floare la ureche şi proverbul ăla: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara mea... parcă are alte rezonanțe.
Nu mă mai încântă nimic şi singurul lucru pe care îl vreau e să plec de tot acasă. Nu se poate deocamdată, dar ca toţi cei care sunt în Dublin sau pe oriunde în lumea asta, şi eu visez cândva să ajung înapoi acasă.
Raluca
3 comments:
sa stii ca te inteleg perfect! chiar daca mie nici acasa nu imi place foarte mult, sincer nici aici! La inceput da, totul e nou si interesant, Londra in cazul meu e mare si iti da posibilitatea sa vezi si sa faci atatea! si totusi, cu toate ca stau de 3 luni e un oras atat de strain pentru mine
Ma regasec in randurile tale...poate nu in fiecare zi, dar adesea...
Buna fetelor. Ma bucur ca nu sunt chiar nebuna, ca eu credeam ca toata lumea trece usor prin faza asta si apoi se acomodeaza. Eu din nefericire am avut multe intamplari care m-au facut sa ma gandesc daca nu mai bine ramaneam eu acasa, la mama pe cuptor, unde nu dadeam peste frustrati gata sa te scuipe la fiecare pas. Poate imi place mie sa imi plang de mila...nu stiu...
Oricum asa cum zicea si Larisa, sunt zile mai bune si zile mai rele. Zile in care ma simt ca in postarea asta si zile in care imi vine sa zburd si sa ma bucur ca suntem toti sanatosi si macar suntem impreuna.
Eu inca ma mai agat de faza ca e o etapa trecatoare, dar imi pare bine ca am oameni care inteleg prin ce trec eu. Va multumesc :)
Post a Comment