Lacătele iubirii au ajuns şi în Dublin

Nu am fost niciodată vreo romantică şi de aceea gesturi ca cel despre care voi vorbi azi nu le înţeleg. Eu apreciez mai mult ca omul de lângă mine să mă susțină necondiționat, să mă accepte aşa cum sunt şi să fie acolo atunci când am nevoie de el. Nu pun preţ pe flori aduse la ocazii, pe cadouaşe, pe bomboane cu ciocolată sau mai ştiu eu ce, iar surprizele la mine trebuie să fie bine gândite că nu prea ştiu să mă prefac plăcut impresionată, dacă nu sunt.
Aţi înţeles din ce am spus mai sus că nu sunt romantică? Ok să continuăm.
Am văzut lacăte agăţate de garduri prima dată în Italia, în Florenţa pe Ponte Vecchio. Nu am înţeles mecanismul şi nici nu m-a preocupat prea tare. Le-am făcut o poză pentru că eram turist, pentru că era un lucru nou şi pentru că îmi place să fac poze. În rest nu le-am mai dat atenție.
Ştiu că atunci, Andrei ne-a dat o explicație şi că ar fi fost un gest romantic, moment în care chiar că nu m-a mai interesat care e treaba cu respectivele lacăte. De atunci am înțeles că au invadat Europa, ba chiar există orașe unde autoritățile săturate să tot curețe podurile de lacăte, au amenajat spaţii speciale unde se pot lega astfel de lacăte. Prin Moscova cică ar if un copac întreg acoperit cu astfel de lacăte, oricum fenomenul a acoperit întreaga Europă, ba chiar şi Asia. Găsiţi mai multe poze cu aceste lacăte aici.
Pentru că fenomenul e deja în Europa, a trecut canalul şi a ajuns şi în Dublin şi unde ar fi cel mai nimerit dacă nu pe Ha'penny Bridge?

Acum despre podul Ha'Penny îmi dau seama că nu v-am mai povestit. Este un pod pietonal peste Liffey, din fier alb şi este un fel de simbol al Dublinului. A fost construit în 1816 şi de fapt se cheamă Liffey Bridge (Podul Liffey). Inițial podul a fost denumit Wellington Bridge de la Ducele de Wellington, dar a fost rapid schimbat în Liffey Bridge. Cică aceasta ar fi denumirea lui oficială chiar şi în zilele noastre, deşi toată lumea îi spune Ha'penny Bridge.
Înainte de construirea podului legătura dintre malurile râului ce străbate capitala irlandeză erau făcute cu ajutorul bacurilor, 7 la număr, deţinute de Willian Walsh. La un moment dat bacurile au devenit de neutilizat, iar autorităţile l-au somat pe proprietar fie să repare navele, fie să construiască un pod. Walsh a ales a doua variantă, a construit un pod şi a avut voie ca timp de 100 de ani să perceapă o taxă pentru traversarea acestuia. Contractul prevedea ca preţul traversării podului să nu fie bazat pe costul construirii acestuia ci să fie apropiat de taxa pe care o plăteau dublinezii când traversau râul cu ajutorul bacurilor. Dacă locuitorii Dublinului nu mai doreau sau nu îşi mai permiteau o astfel de taxă, podul urma să fie demolat. Astfel s-a stabilit o taxă pentru traversaea acestuia de o jumătate (half în engleza) de penny (este o moneda a cărei valoare o pot compara cu un cent, cum la noi sunt lei si bani, la englezi sunt lire şi penny, la irlandezi sunt euro şi cenţi...). Taxa a fost scoasă în 1919, deci la 103 ani după construirea podului.
Pe wikipedia am găsit că în 2001 numărul celor care traversau zilnic podul era de 27.000. Atunci s-a decis închiderea acestuia şi întărirea lui. A fost închis câteva luni, iar din decembrie 2001 are culoarea pe care o vedem şi azi. 
Revenind la lacătele iubirii, am trecut şi eu ieri pe pod şi le-am văzut. Ba chiar când am trecut înapoi am văzut că deja erau niște omuleți înarmați cu tot felul de clești care le scoteau de pe pod. 
Tot pe wiki am găsit că moda asta cu agăţatul lacătelor a început prin anii 2000, deşi nu se ştie sursa apariției acestui obicei. Motivele pentru care tinerii atârnă aceste lacăte variază de la o ţară la alta. De exemplu, la Roma, ritualul fixării lacătelor pe Ponte Milvio este atribuit cărții I want you, de Frederico Moccia, care a şi fost ecranizată. În același timp, în Serbia există o tradiție similară ce are legătură cu Al Doilea Război Mondial. Legenda spune că o profesoară, pe nume Nada s-a îndrăgostit de un ofițer sârb numit Relja. După ce s-au logodit, Relja a fost chemat la război, în Grecia, unde s-a îndrăgostit de o femeie din Corfu. Relja şi Nada au rupt logodna, dar Nada nu şi-a revenit niciodată din lovitura primită şi a murit din dragoste. În memoria acesteia, fetele tinere din localitatea natală a Nadei au început să îşi scrie numele alături de cel al iubitului pe astfel de lacăte şi să le fixeze pe podul unde se spune că Nada şi Relja s-au întâlnit.
Nu peste tot lacătele sunt scoase. De exemplu în Taiwan se obișnuiește să se lege câte două lacăte de o pasarelă ce trece pe deasupra liniei ferate. Legendele locale spun că un câmp magnetic generat de trecerea trenurilor face ca energia să se acumuleze între cele două lacăte şi astfel să se îndeplinească o dorință.
În Uruguai, există o fântână unde dacă arunci un lacăt cu inițialele celor doi îndrăgostiți, cei doi se vor întoarce la acea fântână împreună şi iubirea lor va fi legată pe vecie. 
Aşa cum spuneam aceste lacăte au apărut în mai multe capitale europene. În Paris, primăria a început să fie preocupată de apariția lacătelor în 2010. Acestea erau agățate pe mai multe poduri din oraș, iar reprezentanții primăriei erau îngrijorați că greutatea în plus ar putea afecta structura podurilor. Lacătele au fost scoase în 2010, dar continuă să apară.
În Germania, Deutsche Bahn, proprietarul podului Hohenzollern din Cologne a ameninţat că va acoate lacătele, dar a fost nevoit să renunțe la idee, după ce opinia publică le-a considerat ca fiind frumoase.
În Canada, lacătele au apărut de-a lungul Wild Pacific Trail, iar autoritățile erau îngrijorate că lacătele ar putea distrage atenția de la natură. Lacătele au fost scoase de pe Podul Humber din Toronto pentru că autoritățile nu le-au considerat estetice şi nu au vrut să încurajeze transformarea podului într-o locație pentru astfel de lacăte.
La Moscova, un copac de pe podul ce traversează Vodootvodny Canal, este plin de lacăte şi nimeni nu încearcă să le scoată.
În Bamberg, Germania, după ce au invitat populația în 2011 să lege astfel de lacăte de un pod, autoritățile au amenințat că le vor scoate pentru că rugineau. După câteva demonstraţii, lacătele au rămas la locul lor.
În Florenţa, unde v-am spus că le-am văzut şi eu, peste 5500 de lacăte au fost scoase de pe Ponte Vecchio, pentru că nu arătau bine şi pentru că zgâriau şi afectau structura podului.
În Dublin, wiki spune că lacătele au început să apară la începutul acestui an pe Ha'penny Bridge. Consiliul local din Dublin spune că greutatea lacătelor ar putea afecta structura podului. Mai mult cică ar fi lacăte şi pe podul Millenium, care au fost scoase, iar reprezentanții Consiliului Local spun că vor continua să le scoată chiar dacă prin aceasta se va zgâria podul.

Sincer eu până în această săptămână nu le-am remarcat, dar miercuri erau un pic cam imposibil de trecut cu vederea. Le-am făcut şi eu poze, la fel cum le făceau şi turiştii care traversau podul pentru a ajunge în Temple Bar.

Asta era camuflat bine. Trebuie să fi fost şi un pic mai scump. Mă întreb, dacă l-or observa?

Aşa cum v-am spus în alea 5 minute cât m-am învârtit eu pe pod, deja apăruseră doi omuleți înarmați cu cleşti care scoteau lacătele. I-am întrebat ce e cu lacătele şi mi-au zis că sunt: stupid adolescent stuff . Deşi m-au văzut că le fac poze şi lor şi lacătelor, nu m-au lăsat să fac poze şi la grămăjoara de lacăte pe care le scoseseră deja :(, nu mi-au explicat de ce.

Cam asta e cu lacătele pe Ha'penny. De acum voi avea la ce să mă uit când trec pe acolo şi poate, dacă am noroc voi întâlni şi doi adolescenți să înțeleg şi eu exact care e treaba.

Raluca