Zile negre pentru presa din România

Sunt totdeauna la curent cu ce se întâmplă în presa din România. Am colegi la mai toate trusturile mari de presa, în televiziuni, radiouri şi ziare şi chiar dacă nu ne vorbim zilnic, ținem legătura. Cumva tot sper eu să mă întorc de unde am plecat, chiar dacă atunci când am plecat lucrurile stăteau mai bine decât acum.
Eu am luat decizia de a pleca după Alin în Dublin în momentul în care muncisem trei luni fără a fi plătită. Şi deşi recunosc a fost cea mai faină perioadă, nu exista nici o presiune şi puținii bani pe care îi aveam pe zi erau împărțiți cu colegii. Am mâncat la pufuleți în acea perioadă cât nu am mâncat toată viaţa şi de la mese la cantină şi voucere de taxi am trecut la pufuleți pe scările din parcare şi mers cu autobuzul.
A fost o perioadă frumoasă, care m-a făcut să iau unele decizii şi care m-a adus unde sunt acum. Ei bine în urma mea, la București lucrurile s-au mai liniștit o perioadă şi apoi iar au luat-o razna.
La TVR şi RRA colegii mei nu mai au voie pe post, salariile le sunt tăiate şi atmosfera e nasoală, la Realitatea veșnica proastă conducere este în căutare de prost care să bage banii şi salariile nu s-au mai dat de vreo trei luni şi tot aşa. Sunt şi locuri călduțe, de exemplu trustul lui Voiculescu, oricât de hulit e el, îşi tratează cel mai bine angajații şi ca dovadă cei care lucrează acolo o fac de ani buni. Cred că şi la PRO viaţa e cât de cât mai tihnita, dar sincer cu trustul ăla nu am avut niciodată de-a face.
Pentru că ştiţi ce? presă nu înseamnă Badea, Ciutacu, Gâdea, Esca, Turcescu, Cristoiu şi alţii pe care îi vedeţi voi la suprafaţă. Presa e formată din cameramanii cu care vorbeşte Badea şi care au grijă ca el să fie filmat într-un anume fel, tot presă sunt fetele care îi fac documentarea lui Gâdea de pare el aşa de deştept şi informat în fiecare seară, tot presă e şi echipa din spatele Andreei Esca, de la reporteri, cameramani, redactori, editori, producători şi tot restul, tot presa e şi echipa de care nu se desparte Turcescu, secretara, producătorul... Ei oamenii ăștia nevăzuţi în cele mai multe cazuri suferă. Nu îşi iau salariile, au chirii sau bănci de plătit, supraviețuiesc cu un covrig de 1 leu pe zi şi poate câteodată nu văd nici o ieşire din asta. Şi poate nici nu vor să iasă...trebuie să fie pasiune să vii la serviciu şi în a treia lună neplătit.
Aşa că dragii mei, voi cei care din telecomandă hotărâți soarta unuia sau altuia, când înjurați mai cu spor "presa" din România, vă rog înjurați cu nume şi prenume. Altfel îi înjurați şi pe soldăței care vă asigur eu că nu urmează ordinele nici lui Voiculescu, nici lui Vântu, nici lui Patriciu sau alt mogul apărut peste noapte, îşi fac, de cele mai multe ori doar cu pasiune, meseria.
Raluca

Când îţi place ce faci, uiţi şi de foame :)

Acum mama, pentru că e mamă sigur se va îngrijora şi în ciuda vârstei mele mă vă întreba şi mai des decât până acum dacă am mâncat. Dar ăsta este riscul pe care mi-l asum pentru a vă povesti câte ceva din ceea ce fac eu.
De obicei, dacă nu se întâmplă nimic în Dublin, în viaţa românilor din Dublin, cel mai mult am de lucru miercurea. Săptămânile din această vară au fost liniștite, lumea a fost mai mult plecată, iar noi ne-am făcut subiecte mai estivale, încă de acum ceva vreme. Aproape că mă obișnuisem, miercuri dimineața radio, apoi coafor, machiaj, studio, înregistrări şi seara târziu cădeam lată.
Faza cu mâncarea încă nu o experimentasem, de obicei se găseau 5 minute să mănânc ceva. Ei bine miercuri nu a fost nimic diferit. Radio de la 11.30 (la fel o emisiune super), coafor de la 14, studio, înregistrări. Între, în autobuz mi-am deschis laptopul să mai scriu ceva, să mai caut ceva, şi practic am uitat că trebuie să mănânc. Am ajuns la studio, dar deja adrenalina nu mă mai lăsa să îmi fie foame. Trebuia să vorbesc, în engleză, cu 6 oameni. Emisiunea cu cei mai mulți invitați de până acum. Subiectul îmi era nefamiliar, mi se părea că nu ştiu nimic chiar şi după câteva zile de documentare, mi se părea că nu ştiu engleză şi chiar şi când am făcut cunoștință cu invitații abia am putut să scot două cuvinte.
Emisiunea pe care am înregistrat-o miercuri şi va fi difuzată vineri de la 21 şi sâmbătă de la 18 a fost despre un actor şi producător român stabilit în Dublin. V-am tot spus că există oameni în Dublin care mi-au zdruncinat convingerile din România din temelii. Ei bine el este unul dintre aceşti români.
A muncit la spălat vase în Temple Bar, cu banii câștigați a făcut cursuri de actorie, a făcut câteva roluri, a ajuns să producă filme de scurt metraj, iar anul acesta, prin octombrie, organizează a doua ediție a Festivalului Internațional de Filme Scurte şi Videoclipuri din Dublin. Nu vi se pare tare de tot? mie mi se pare super realizare.
Şi e un tânăr simplu şi lipsit de fiţe şi cu o figură care arată că tot timpul gândește ceva. Tot timpul mă întrebam dacă ar fi reuşit să facă atât de multe, în doar doi ani, în România? Îmi era aproape frică să nu spun ceva incorect, să nu stric ceva, iar emisiunea de doar 35-40 de minute mi s-a părut prea scurtă. Am fi putut vorbi cel puțin două ore.
Ei bine românul nostru colaborează, deşi mie mi s-a părut că de fapt ghidează, 6 alţi oameni de naționalități  diferite, iar eu am avut ocazia să vorbesc cu 6 oameni extrem de interesanți, extrem de cunoscuți în domeniul lor şi extrem de modești. Probabil că se vedea că habar nu aveam, că mă pierdusem, dar nu m-am simțit niciodată pusă la punct sau corijată în vreun fel.
A fost cea mai faină emisiune TV de până acum, iar revenind la subiectul postării de pe blog, abia pe la 11 noaptea când am ajuns acasă am realizat că eu de fapt nu mâncasem nimic toată ziua. Şi tot nu îmi era foame, încă mai rumegam evenimentele de peste zi :)
Raluca

Irlanda - Castelul Birr

La Castelul Birr (care am aflat că se pronunţă Băr, cu un r ce abia se aude) mi-am dorit de mult să ajung, ba chiar şi Alin tot mă întreba când mergem acolo, că îl tenta telescopul. Ei bine Telescopul de la Birr a fost cel mai mare din lume pentru o perioadă de 70 de ani şi a fost construit de al treilea Earl of Rosse în 1840. Acest titlu nobiliar a fost instituit de familia Parsons în Irlanda şi nu trebuie confundat cu titlul similar din Scoţia. Familia Parsons, de origine britanică, s-a stabilit în Irlanda în timpul secolului al 16-lea , iar membri ai acestei familii au influențat istoria Irlandei. Castelul de la Birr a fost construit de al treilea Earl of Rosse, cunoscut ca fiind un mare pasionat de astronomie, de aceea nu e de mirare că acest om a ţinut musai ca cel mai mare telescop de pe acea vreme să se afle la el în curte. Întrebarea mea ar fi, când anume se uita el după stele? pentru că acum rare sunt nopțile senine în Irlanda. Poate atunci şi clima era alta, cine ştie...

Revenind la castel, acesta nu se poate vizita pentru că este o reședință privată. Cât ne-am învârtit în jurul lui am văzut un bătrânel care a ieşit şi apoi a intrat în castel. Îmi pot doar închipui cum o fi să ai aşa o casă şi aşa o curte şi ce fel de om trebuie să fii să îţi faci domeniul public. Adică prin curtea ta, prin grădina ta să circule zilnic câteva sute de oameni cu care nu ai nimic în comun. Şi apoi vă daţi seama cam ce însemnau curţi în 1620 când terenul şi o ruina a unui fost castel au ajuns în posesia familiei Parsons? Sir Laurence Parsons a construit castelul ce se poate vedea şi astăzi, iar nepotul său l-a renovat prin 1677. 

Al treilea Earl of Rosse, William Parsons, cel cu telescopul, a făcut castelul cunoscut şi este celebru pentru petrecerile pe care le dădea pentru prietenii lui astronauţi. Timp de 70 de ani telescopul de la Birr a fost cel mai mare din lume şi cu ajutorul lui se putea vedea cel mai departe în spaţiu. Cu ajutorul telescopului, William Parsons a descoperit în 1840 Whirlpool Nebula.

Acesta este telescopul, cum se vede de cum pășești în curtea castelului.

Castelul ce se poate vedea şi astăzi a fost construit pe ruinele unui vechi castel normand din 1170.

Piticul în faţa telescopului, protesta că e lăsată singură

Telescopul dintr-o parte. Deşi m-am chinuit şi mi-am folosit imaginația, nu am reușit să mă prind cum ar fi funcţionat telescopul. Cine îl poziţiona pe orbită? de unde te puteai uita prin el? chestii simple.

Poate pentru cei pasionaţi de astronomie, Telescopul de la Birr nu e chiar o enigmă, însă pe mine m-a impresionat construcţia şi mărimea şi faptul că a fost proiectat într-o perioadă când în România existau încă cele trei principate şi eram încă sub turci.  

Grădina Castelului este una enormă, ce cuprinde pe lângă o cascadă, un răuleţ traversat de mai multe podeţe, un lac, o grădină de arbuşti şi în general mult spaţiu verde, multă iarbă pe care te puteai odihni, ba chiar şi un spatiu de joacă pentru copii.

De altfel şi Castelul Birr ca mai toate obiectivele turistice din Irlanda avea o cafenea şi un restaurant.

Cascada nu este spectaculoasă, este de fapt doar o cădere de apă, o treaptă dacă vreţi să fim corecţi. Însă deşi nu impresionează prin dimensiuni, căderea de apă ar fi produs electricitate pentru Castel, dar şi pentru orăşelul Birr între anii 1880 şi 1950.

Un pod ce făcea legătura dintre malul râului şi Castel

Deşi râul nu pare foarte lat şi nici foarte adânc este traversat de cel mai vechi pod suspendat din Irlanda, construit in 1820.

Chiar dacă eu am văzut doar un râu, cică în curtea Castelului Birr s-ar uni două râuri, Camcor şi Mica Brosna. Ele crează un fel de deltă populată de păsări şi chiar animale sălbatice. De asemenea lacul este de fapt o mlaștină, iar la capătul lui există şi un baraj care poate fi închis sau deschis pentru a inunda, deci iriga, terenurile din zonă.

Grădina a fost gândită de mama actualului Earl of Rosse, pentru nunta ei din 1935. Sera are forma unei catedrale, iar înauntru se află două urne aduse din Bavaria. Tot în grădină se află mai multe specii rare de plante şi copaci, dar şi câteva opere de artă contemporană.

Asta sunt eu pe un fel de canapea sculptată din trunchiul unui copac, ce îmi închipui, că trebuie să fi fost uriaş. În spate exista o canapea identică, practic ambele canapele arătau ca forma de la yig şi yang.

Vizitarea domeniului Birr costă 9 euro, dar puteţi petrece lejer o jumătate de zi tot admirând fiecare lucru din grădină. 

Un punct în minus ar fi parcarea, pe care noi nu am găsit-o. Ceea ce nu înseamnă că nu există, ci doar că e mai greu de găsit. Noi am parcat fără probleme în parcarea pentru autobuzele de turişti, undeva lipit de zidurile ce înconjoară domeniul.

Raluca

Răbdare

Mă chinui să scriu ceva pe blog şi îmi e din ce în ce mai greu, deşi subiectele sunt pe o lista mare în faţa mea şi abia aşteaptă să fie bifate. Nu îmi sta capul decât că peste aproximativ trei saptamani vom fi în drum spre România şi deja toate castelele, toate locurile pe care le-am vizitat în ultima vreme şi despre care vreau să vă spun, pălesc în faţa acestei ştiri.
Îmi e dor de casa mea, de oraşul meu, de oamenii mei pe care sper să îi adun laolaltă în jurul unei mese şi să sărbătorim împreună. Vreau să mă plimb prin Iaşi, să petrec câteva ore la Palas, să îmi refac stocurile de produse ce nu se găsesc decât în România, poate să şi ieşim din Iaşi un week-end, dacă o vrea Alin şi n-om fi chiar foarte obosiţi.
După aproape un an ajungem acasă, am plecat necopţi şi ne-am întors cu un bagaj enorm de informaţii, cunoștințe, impresii şi persoane dragi cu care ne-am înconjurat în acest an. Am aflat că viaţa grea ne-o facem mai ales singuri şi am mai lepădat din părerile preconcepute cu care am plecat.
Aşadar vă cer răbdare, mă apuc de scris ceva mai încolo despre cum a fost la Birr, cum a fost săptămâna cu mama, ce am făcut în week-end, cum şi dacă am mai condus şi multe altele.
Vă mulţumesc că mă citiți şi că vă simt aproape,
Raluca

Tall Ships au venit în Dublin

Tall Ships s-ar traduce Vapoarele Înalte şi chiar sunt înalte, uneori mai înalte decât un bloc cu 4 etaje, însă nu le voi traduce denumirea pentru că mi se pare mai normală în engleză. Aşadar despre Tall Ships am aflat în timp ce făceam voluntariat la St. Patrick. Şi pentru acest eveniment important în anul 2012 se căutau voluntari încă de pe atunci. Festivalul este organizat de aceeaşi companie ca şi St. Patrick şi deci mă aveau în baza lor de date. Şi oamenii nu s-au dezminţit, acum vreo două luni mi-au scris dacă nu aş vrea să particip, din nou ca voluntar la festival. De această dată planurile nu ne-au coincis şi nu am putut participa, aşa că am uitat cu desăvârşire despre acest eveniment, până zilele trecute, când facebook-ul mi s-a umplut cu imagini de acolo.
Trebuia să merg şi am mers, am făcut vreo 400 de poze, am admirat vasele, am privit de pe margine o petrecere de pe unul dintre vase şi pentru câteva ore am ieşit din rutină.
Tall Ships este de fapt o cursă, dar cine a câştigat-o îmi e puţin neclar, pentru că nu am văzut pe nicăieri numele câştigătorului. Probabil e de fapt o cursă de prezentare a vapoarelor cu pânze, unele mai impresionante decât altele.
Cursa a început între 5 şi 8 iulie, între portul St. Malo din Franţa şi Portul Cadiz din Spania, cu o oprire în Lisabona, Portugalia. În Cadiz vasele au ajuns pe 26-29 iulie. Apoi au mers în şir indian până la A Coruna în Spania, ca mai apoi să pornească spre Dublin. În capitala irlandeză au stat de pe 23 august până pe 26 august. Cred că va fi impresionantă plecarea vaselor, programată pentru dunimică. Din păcate nu voi putea ajunge :(
Vapoarele cu pânze provin din mai multe ţări, precum Polonia, Danemarca, Germania, Marea Britanie, Mexic, Franţa, Suedia sau chiar Rusia. În timpul festivalului, unele nave au fost deschise publicului, iar seara la bordul acestora s-au organizat petreceri.
Pentru mine a fost o experienţă nouă şi interesantă şi sper ca pozele ataşate acestui articol să vă convingă că a fost într-adevăr ceva special.

Râul Liffey cu nişte nori super. De un lucru nu poţi scăpa în Irlanda, de nori. Mie îmi plac atunci când dau bine în poză, nu când aduc ploaia :)

Podul Samuel Beckett si corabia/muzeul Jeanie Johnston

Eu pe malul lui Liffey şi cu câteva vapoare în spate

Tall Ships în şir indian pe Liffey

Pelican of London

Jeanie Johnston - o corabie transformată în muzeu ce poate fi vizitată tot anul în Dublin. Este o reproducere a corăbiilor cu care au emigrat irlandezii în America în timpul foametei

Corăbii cu pânze pe Liffey

Stavros S Niarcos din Marea Britanie.

Am văzut această corabie intrând în raza portului când am fost cu mama în Bray

Alexander Von Humboldt II

Corăbii încolonate pe Liffey

Observaţi că unele sunt mai înalte decât clădirile de patru etaje de lângă?

Amerigo Vespucci din Italia

Acestea au fost vapoarele. 

Dacă vreţi să vedeţi mai multe fotografii puteţi accesa link-ul de la albumul foto de pe pagina de facebook, aici. 

Raluca

Frica de volan

Am carnet, am maşină, am chiar şi plăcuţe din alea de începător, da îmi e frică. V-am spus eu că toate se fac la timpul lor, cumva mă gândesc că la 18 ani nu eşti aşa de conştient de ce se poate întâmpla dacă nu ai reflexe bune, dacă ratezi vreo pedală, dacă faci stânga în loc de dreapta, dacă nu eşti atent la biciclişti. dacă...
Acum îmi e pur şi simplu frică. Mă urc la volan şi trebuie să întreb care e frâna pentru că tot timpul uit. Şi în aceste condiţii ce om zdravăn la cap se urcă la volan? Nu degeaba glumesc prietenii mei că voi fi "un pericol public" pentru că fix asta simt că voi fi şi eu. Of parcă sistemul ăsta al irlandezilor e mai permisiv, poate era mai bine să îmi iau carnetul în urma unui test şi să nu fiu lăsată liberă pe şosele :(
Pe de altă parte toată lumea mă încurajează: e vorba de nişte automatisme care se formează în timp - "ai să ajungi nici să nu mai gândeşti paşii: ambreiaj-frână". Ştiu e simplu, toată lumea o poate face, deci ce am eu de să nu pot?
Aveţi ceva sfaturi pentru mine?
Raluca

De ce nu am mai scris?

Nu am mai scris pentru că am fost puţin ocupată :), săptămâna asta mama a venit să ne viziteze în Dublin. Am plimbat-o pe unde m-am priceput mai bine, i-a plăcut foarte mult, am pus-o să ne facă salată de vinete şi  şniţele, i-am arătat magazinele românești şi zonele pe unde se învârt românii, i-am arătat chiar şi locuri pe care nu le mai văzusem nici noi.

Am pus doar câteva poze cu mama pentru că e mai selectivă decât mine când vine vorba de fotografii :), dar am să vă povestesc detaliat în zilele următoare.

Mama la castelul Birr, pe care îmi doream să îl vizitez de mult, dar tot nu am ajuns 

Mama pe stânci în Bray 

Mama cu Dea şi cu mine în Parcul St. Anne din Clontarf

Raluca

Cum se obține permisul de conducere provizoriu în Irlanda

Nu știu dacă am mai apucat să vă povestesc că înainte de a pleca în Irlanda, deci acum aproape un an, am dat examenul pentru permisul de conducere la București. Am luat sala cu 25 de puncte, din 26 posibile, a fost puțin mai greu pentru că eu tocmai la sală aveam probleme, şi am ajuns la traseu. Nu mai luasem nici o oră de conducere de mai bine de jumătate de an, până în dimineața examenului când am exersat garări, întoarceri din trei mișcări şi datul cu spatele. Asta cu spatele pe bune dacă o făcusem în școală...da instructorul a zis că îmi iese binișor şi s-a dovedit şi în examen că a avut dreptate. Traseul a început ușor, nu am făcut parcarea laterală şi parcă gararea era un pic strâmbă, da spre fericirea mea nimerisem cu spatele între două mașini şi nu zgâriasem niciuna :) Când am terminat traseul, martorul s-a dat jos din mașină, nu am înțeles nici până acum de ce, iar eu am rămas cu polițistul. Care polițist mi-a spus exact aşa: domnișoară aţi obţinut 20 de puncte şi pentru a avea permis vă trebuie 21, ce să fac să vă dau un punct sau să nu vă dau? Eu instruită de acasă, unde Alin mi-a zis că nu dăm șpagă fie ce-o fi, am zis: cum credeți dumneavoastră. Şi acum regret. Şi acum mă întreb ce era dacă aveam şi eu niște bani la mine, cum aveam de obicei, doar că în dimineața respectivă parcă îmi luase cineva mințile şi aveam bani doar pe card? Şi acum mă întreb, ce ar fi fost dacă...?
Am rămas cu întrebările şi am plecat în Irlanda fără permis de conducere. Aici treaba stă altfel, un pic diferit de România. Aici se ia sala, ţi se dă un permis provizoriu cu care se poate conduce, mai puțin pe autostrăzi, alături de cineva care are permis de conducere pentru categoria de mașină pe care o conduci. În 6 luni de la obţinerea permisului provizoriu se poate depune cererea pentru permis întreg. Se dă examenul şi se ia carnetul.
Pare puțin mai simplu decât în România, deși nu este. Eu până acum m-am tot codit, m-am tot învârtit, mi-am luat un cd cu testele pentru sală, m-am apucat după vreo câteva luni de ele şi în ultima lună mi-am luat inima în dinți şi am vrut să obțin permisul provizoriu, aşa că m-am apucat să fac testele de pe respectivul CD.
Din prima întrebările sunt mult mai simple şi cumva de bun simţ, încât dacă nu ai luat contactul în viaţa ta cu o mașină, tot reuşeai să iei un punctaj satisfăcător. În respectivul program îţi faci un utilizator şi în funcţie de câte teste faci, de ce întrebări răspunzi, de timpul pe care îl obții, ţi se şi spune dacă eşti pregătit pentru examen. Ba chiar mie îmi spunea că răspund greșit când mă grăbesc. Aşa că mi-am luat un caieţel şi un pix şi la întrebările pe care le greșeam grav sau despre care habar nu aveam la ce se refereau le scriam acolo, împreuna cu răspunsul corect. De fiecare dată când mai făceam un test citeam înainte întrebările scrise pe caiet şi astfel în vreo săptămână ajunsesem să iau toate testele. Când CD-ul mi-a spus că sunt pregătită de examen, m-am înscris online pentru examen.
Pentru înscrierea online am ales site-ul acesta, am plătit cu cardul cei 45 de euro taxa de examen şi m-am programat la un centru mai aproape de mine. Am impresia că în Dublin sunt două, unul în centru şi unul în nord.
În cele câteva zile până la programare am mai făcut teste şi chiar mi se părea că știu, iar în ziua examenului am plecat de acasă fără emoții. Am ajuns acolo, am realizat că îmi trebuie pe lângă acte (paşaport sau buletin) şi două poze de pașaport. Le-am făcut acolo prin jur şi am așteptat să fiu chemată.
În sală se intră fără nimic, nici măcar telefon sau altceva. Înainte de a intra am fost întrebată ce am studiat, eu am răspuns Jurnalism, iar polițistul a izbucnit în râs. Mă întrebase de pe ce am studiat, carte sau CD. I-am spus într-un final că CD. M-a întrebat dacă am nevoi speciale, gen să ascult întrebările la căşti...
De când a râs ăla de mine, deşi neintenționat şi nu din răutate, era o greșeală pe care ar fi făcut-o oricine întrebat: what did you study?, ei de când a râs ăla de mine m-a luat o panică, nu știu să vă explic da nu am mai fost panicată niciodată aşa în viața mea...
Am intrat în sală. Testul teoretic începe cu un tutorial, extrem de lung, la mijlocul căruia, am dat exit ca să intru mai repede în examen.
Aici testul teoretic cuprinde 40 de întrebări, la care trebuie să răspunzi în 45 de minute. Se consideră că ai luat sala dacă ai răspuns corect la peste 35 de întrebări.
Eu panicată, nu citeam bine, mi se părea că nu ştiu nimic, a fost mai groaznic ca la BAC sau alt examen pe care l-am susținut în viața mea :). Mă țineam cu mâinile de masă să nu se vadă cum tremur. M-am calmat când mi-am zis singură că nu mă taie nimeni, că nu se întâmplă nimic dacă nu iau sala, pot să o dau oricând din nou...
Apoi întrebările au căpătat sens, am răspuns corect la cele pe care le știam deja şi, cred eu, incorect, la cele pe care nu le văzusem în viața mea. La final în loc să îmi dea rezultatul mă întreabă dacă nu vreau să răspund la un chestionar despre performanțele programului şi atmosfera de examen. Am răspuns la două întrebări şi iar am dat exit. Mi-a apărut un ecran ciudat, iar supraveghetorul mi-a zis că e ok, că examenul s-a terminat şi pot ieși.
Iar m-a luat panica, tremuram ca varga şi nu nimeream să bag cheia să deschid dulapul unde îmi lăsasem actele şi geanta. În fine, după vreo 5 minute m-a strigat cineva şi mi-a dat certificatul. Luasem, cu 37 din 40 posibile. Eram în al nouălea cer.
Cu certificatul respectiv, cu un pașaport, cu 15 euro (taxa pentru emiterea permisului), cu un test la ochi (ce se poate obţine de la orice oftalmolog, ba chiar şi de la magazinele cu ochelari, eu am dat 25 de euro pe unul, dar la Specsavers este 10 euro, doar că era aglomerat şi mă programaseră după o săptămână) şi cu un formular ce se poate obţine de la orice Garda Station sau chiar de la Motor Tax Office, am mers la Motor Tax Office, am depus actele şi în câteva zile îmi va veni permisul provizoriu în plic, acasă. Până atunci pot conduce cu o dovadă dată de cei de acolo.
Asta a fost cu permisul provizoriu sau Learner Permit. El este valabil 2 ani, iar peste 6 luni mă pot înscrie să iau Permisul de Conducere.
Românii care au permis de conducere din România nu mai au nevoie de altul nou pentru Irlanda, doar dacă vor îl pot schimba fără examen şi renunță astfel la cel românesc.
Aşa că teoretic pot conduce, alături de Alin, mai puțin pe autostrăzi, practic am să încep prin parcare, că încă îmi e frică şi încă nu ştiu unde sunt mai exact vitezele. Când voi fi pregătită voi da şi de permis şi vă voi povesti ce am făcut.
Până atunci un sfat: toate lucrurile se fac la timpul lor, luați-vă permisul de conducere la 18 ani sau în jurul acelei vârste, inconștiența sau poate deprinderea de a învăța, vă va face ca la 30 să fiți deja un șofer cu experiență şi nu o panicoasă ca mine :)
Raluca

Parfumul

De ieri casa mea miroase altfel, eu miros altfel şi totul din jurul meu miroase altfel, evident mai bine. Mi-am găsit parfumul.
Din cauza PH-ului, din cauza pielii mele rele şi răpănoase, din cauză ca sunt grasă, nu ştiu din ce cauză parfumurile nu stau pe mine. Cred că asta cu grăsimea iese din discuție, pentru că şi când eram slabă tot nu stăteau parfumurile pe mine (şi da am fost şi eu cândva slabă). A, făcut această precizare pentru că am citit undeva că şi asta ar fi un factor.
În fine, am încercat o grămadă de parfumuri şi încă mai încerc, de la cele scumpe la cele ieftine, de diferite  mirosuri şi ingrediente, am dat o grămadă de bani pe parfumuri, ca să recunosc într-o zi că nu vor sta niciodată pe mine. Nu îmi doresc să îmi pută urma cum miros eu prin mijloacele de transport în comun (da şi în Irlanda sunt doamne care îşi toarnă sticla de parfum în cap dimineaţa), îmi doresc să miros şi eu a parfum mai mult decât cele 5 minute de când îl aplic şi până ies din casă...
La un moment dat m-am prins eu că parfumurile bărbătești persistă mai mult pe pielea mea. Şi am început să le testez şi pe alea, doar că evident sunt concepute pentru un alt fel de piele, pentru un alt PH, aşa că erau ori prea dulci, ori prea ciudate, ori îşi schimbau mirosul odată ce mă dădeam cu ele...
Printre parfumurile bărbătești pe care le-am încercat a fost şi Zino Davidoff, pe care mi l-a adus mama din Italia, ca mostră la o revistă. Abia se lansase acolo, deci nici vorbă să îl găsesc în România. Am tras de sticluța aia ani întregi şi mă dădeam cu el doar când şi când. Şi era singurul care persista pe pielea mea şi îmi mai şi plăcea. Când s-a terminat am păstrat sticluța şi o mai miroseam din când în când...nebunie mare, ce mai...
Acum câțiva ani când am plecat la Bulgari, deci nu cine ştie unde, la Bulgari, am găsit un roll-on tot Zino Davidoff. Normal că mi l-am cumpărat, da parcă nu era la fel. Eu nu folosesc tipul acesta de deodorant şi apoi între deodorant şi parfum... Şi la puţin timp cred că în duty free-ul de la Budapesta l-am găsit. Nu a contat cât a costat, nu a contat că aveam bani sau eu, eu mi l-am luat. Evident pe cel mai mare.
Când am plecat în Irlanda, normal că era în bagajul meu, doar că l-am rătăcit. Tot speram să îl fi uitat acasă şi nu să îl fi pierdut pe undeva. Şi ieri l-am găsit. Parfumul meu. O sticla mare, pe fundul unei genți cu care am venit din România, dar pe care mai apoi am umplut-o cu diverse şi am pus-o bine în dulap.
Acum probabil că veţi spune că nu e un parfum scump, că nu e cine ştie ce firmă, dar e parfumul meu. M-am dat cred că cu o tonă, am fost afară, am făcut duș, am dormit şi tot mai miroase. Alin zice că el nu îl simte, dar eu îl simt şi asta e tot ce contează.
Mi-am găsit parfumul şi e o sticlă mare aproape întreagă :)
Raluca

Maci

Florile mele preferate sunt Macii, un câmp întreg dacă se poate, un câmp ca în fotografia asta. Numai că oricât de mult mi-aş dori să fotografiez un câmp de maci, lucrul acesta se dovedește a fi imposibil, doar dacă nu mă apuc eu să îmi plantez un câmp de maci...
În week-end am fost undeva în jurul Dublinului şi am găsit şi eu câțiva maci. Nu era un câmp şi nu au ieşit cine ştie ce poze, dar sunt maci şi tare mi-au mai bucurat sufletul.

Sper să vă înveselească şi vouă ziua şi poate săptămâna, pentru că am o perioadă încărcată şi nu ştiu cât de mult voi mai ajunge pe blog.
Raluca

Irlanda - Cliffs of Moher

Aşa cum v-am spus deja la Cliffs of Moher mi-am dorit să ajung de prin mai. Am tot luat pliante de la Centrul Turistic, am tot calculat, am tot sperat. Până într-o zi când s-a petrecut minunea, mergeam la Cliffs of Moher. Şi trebuie să spun că parcă, nu a meritat așteptarea, parcă am fost dezamăgită. Sincer nici eu nu ştiu de ce şi mă consider o norocoasă că am văzut stâncile pentru că într-o zi ploioasă ca cea în care am ajuns noi la ele, este foarte posibil să nu se vadă din cauza ceții. 

Ca în orice călătorie mi-a plăcut aventura, cunoașterea necunoscutului, sentimentele de pe drum, trăirile pe care le experimentam când vedeam că ploaia nu se mai oprește, ba cum ne apropiam de vestul Irlandei era şi mai întețită. 

Drumul a fost unul ca oricare altul pe autostradă. Spre deosebire de alte ţări, ca Germania, unde de pe autostradă nu vezi nimic în jur, în Irlanda poţi admira şi peisajul, iar ceea ce vedeam îmi plăcea. Ba chiar am mai şi oprit pe drum să facem poze. 

După ce am părăsit autostrada am intrat pe un drum unde cică se mergea cu 100 de km la oră, dar un drum şerpuit şi îngust, unde dacă ai fi mers cu 100 la oră şi venea cineva din faţă nu aveai timpul necesar să pui o frână

În schimb peisajul era unul magic şi ni se dezvelea înaintea noastră din ce în ce mai frumos. Aproape că nu mi-ar fi părut rău dacă nu vedeam stâncile. Peisajul făcea toată călătoria până acolo să merite.

Pe o șosea ce voia să aducă cu Transfăgărăşanul erau puncte în care te puteai opri să vezi ceva frumos. Am oprit şi noi. În ceața din faţa noastră cică era oceanul Atlantic şi chiar şi o insulă. Am făcut câteva poze şi am continuat drumul să vedem dacă avem șansa să ni se arate stâncile.

Şi uite că am avut. Încă de cum urci din parcare se vede partea de sus a stâncilor. Până ne-am mai învârtit noi stâncile se vedeau în toată splendoarea lor

Şi deşi cerul era plumburiu, în primele momente, stâncile erau ceea ce îmi imaginasem eu că vor fi. Nişte stânci frumoase, bătute zilnic de Atlantic. 

Ba chiar cerul începea să se limpezească şi să avem chiar posibilitatea unor fotografii frumoase

Stâncile lui Moher fotografiate în fel şi chip de miile de turişti care roiau în jurul nostru şi fotografiate chiar şi de noi.

Iar în spatele nostru era peisajul ăsta. Un vârf golaș, o apă, un sat, poate pescăresc...

Şi din nou stâncile, mă cățăram pe vârfuri să văd mai bine, să prind un unghi mai bun :)

La stânci ne-am întâlnit cu prieteni pe care i-am rugat să ne pozeze

Şi cu stâncile şi cu O'Brians Tower ce veghează din 1835 stâncile lui Moher.

A fost construit de Sir Cornelius O'Brian pe cel mai înalt punct al stâncilor ca să impresioneze doamnele şi domnișoarele vizitatoare.

În schimb eu fotografiam peisajele tipic irlandeze. În orice loc vă veţi roti privirea în Irlanda este aproape imposibil să nu vedeţi animale ce se înfruntă din iarba bogată a Irlandei.

Am urcat şi eu în turn, 2 euro în plus faţă de preţul de intrare la stânci. Am făcut o roată cu aparatul la ochi şi am pozat ce mi s-a părut mai frumos.

Celălalt capăt al stâncilor

Eu în turn

Insulele Aran, unde sper să ajung şi eu cândva

Turnul văzut de pe primele stânci

Eu Dea şi turnul

Stâncile în bătaia puținelor raze de soare ce au apărut în acea zi

Din nou satul pescăresc

Eu, Dea, vizitatorii, stâncile, verdele, satul...

Pentru că Dea nu mai voia să meargă ne-am oprit unde vedeți şi voi şi am privit pentru câteva clipe peisajul din jurul nostru

Eu şi Dea, iar în depărtare Stâncile

Dea singură cu Stâncile, din seria Piticul la...Cliffs of Moher

După ceva timp de făcut poze, mers în toate direcțiile posibile şi admirat stânci, ne-am luat inima în dinţi şi am plecat. Le-am bifat şi pe astea, alte minuni ale minunatei Irlande care ni s-au arătat.

Am plecat spre Doolin Castle. Şi pe el îl aveam pe listă. Am întrebat încă de la stânci unde ar putea fi şi deşi cică ar fi fost uşor de depistat, undeva pe stânga, l-am văzut în ultima clipă şi am cotit.

De fapt Doolin Castle îi spune lumea că e aproape de satul cu acelaşi nume, pe Castel îl cheamă Doonagore Castle şi este un turn din secolul 16. A servit ca punct de observaţie mult timp, a fost construit de o ruda a lui O'Brian, iar acum este reședință privată şi casa de vacanță a cuiva. Mă întreb cum o fi înăuntru, cum o fi să îţi petreci vacanța în acea "casă de cacanţă"?

Pentru că drumul nu ne permitea să ne întoarcem, am mers înainte şi am ajuns în Satul Doolin. Şi bine am făcut. Este un sat pescăresc, pitoresc, cică renumit pentru pub-urile cu muzică live. 

Se întinde de-a lungul Străzii Pescarului şi e plin de magazinaşe cu suveniruri mai ieftine decât cele de la Stânci.

După o zi aşa de frumoasă ne-am urmat drumul. Şi ce frumos e să călătorești în County Clare, Irlanda. M-am îndrăgostit de această zonă din vestul Irlandei, unde sper să ajung din nou cândva.

Acum tot ce îmi rămâne de făcut e să iau pliante de la Centrul Turistic, să plănuiesc, să visez...

Raluca

P.S. Un singur regret am în ceea ce privește Cliffs of Moher, că nu am văzut pufnii, nişte păsări de care mie cu siguranță nu mi-ar fi fost frică. Au plecat în călătoriile lor spre ținuturi mai calde cu câteva zile înainte să ajungem noi acolo. 

P.P.S. Nu v-am scris date tehnice pentru că le găsiţi pe wiki cu ușurință. Intrarea la stânci e 6 euro de persoană şi ca de obicei şi Stâncile au parcare şi restaurant şi orice vreţi voi ca vizita acolo să fie una frumoasă.