Cum am plecat spre Cliffs of Moher, dar mi-a plăcut mai mult The Burren

Irlanda are multe atracții de TOP 10 sau de neratat dacă vii aici în vizită. Am mai spus-o că dacă ajungi pentru o săptămână în Dublin, în primele două zile epuizezi capitala, ca în următoarele 5 să ieşi în ţară. Eu aşa aş face şi aşa îi sfătuiesc pe toţi cei care vin în vizită. Cum eu locuiesc aici am amânat vizitarea atracţiilor de top pentru week-end-urile libere, pentru momentele când timpul era cel potrivit. Din păcate nu Logănel ne-a dus la Cilffs of Moher ci maşina nouă. Cred că e doar vina industriei cinematografice care ne face să credem că şi maşinile au suflet şi pot să vorbească. Astfel că am privit-o întristată cum a rămas ea singură în parcare în timp ce noi ne îmbarcam în maşina nouă spre noi aventuri.
Da spun cu mâna pe inimă că Logănel este o maşină bună, ne-a purtat prin toată Europa şi chiar şi Asia, ne-a fost casă şi masă şi e cumva nedrept ca atunci când ajunge la o vârstă noi să o abandonăm, doar pentru că în Irlanda doctorii de maşini nu se pricep la Logan.
Asta-i viaţa. Da vorbeam de Cliffs of Moher, ce nume straniu. Cliffs sunt fix ce spune şi denumirea, Stânci. Irlandezii ar vrea ca ele să fie printre cele 10 minuni naturale ale lumii, dar au fost devansate de alte minuni.
Recunosc că voiam de mult să mergem la ele, încă de prin mai când am fost la Cork şi deja pe drumul de întoarcere vorbeam de următoarea expediție. Deci de luni bune plănuiesc şi fac scenarii şi calcule aşa că excursia asta a fost întâi visată şi apoi pusă în practică.
Numai că de la visare la realitatea planul s-a schimbat niţel şi în loc să mă bucure Stâncile pe mine m-a bucurat Burren.
The Burren, cum îl articulează irlandezii este un loc ce mi-a amintit mult de zona din jurul Vulcanilor Noroioşi. Eu zic că s-a format prin aluneacarea unui gheţar în Oceanul Atlantic, wiki zice că s-a format prin erodarea cauzată de o apă, ploi sau izvoare. Legendele spun că seamănă cu peisajul de pe Lună, mai puţin craterele. Oricum ar fi este un peisaj foarte fain, este gratis de privit şi fotografiat, iar eu mi-am băut cafeaua într-unul din cele mai faine locuri de pe planeta asta.

Am citit peste tot că Stâncile sunt în Burren, da nu prea am dat atenţie acestui amănunt şi era cât pe ce să ratăm frumuseţea acestor locuri. 

De cum am depăşit o localitate cu rezonanţe balcanice, Lisdoonvarna, am văzut nişte dealuri golaşe, gri, care printre stropii de ploaie abundentă, păreau ieşite din comun, dar cum singurul meu gând era să ajungem la stânci şi să le şi vedem, pentru că auzisem poveşti conform cărora dacă plouă şi e ceaţă te-ai cam dus acolo degeaba, nu am dat atenţie vârfurilor de deal golașe.

Am mai spus-o de câteva ori, cunosc o călătorie bună după surprizele pe care le întâlnesc de-a lungul ei. Sunt călătorii în care sunt însoţită de ghinioane şi sunt călătorii în care Cineva îmi transmite că sunt acolo în momentul potrivit. Aşa şi cu Cliffs of Moher. A turnat cu găleata până să ajungem noi acolo, s-a mai potolit în timp ce parcam mașina, cât să ne facem curaj să ieşim fără umbrelă (pe care o uitasem acasă) s-a oprit de tot, am intrat pe poartă deja se însenina, am ajuns la Stânci şi se vedeau splendid, dar despre asta într-o postare viitoare.

Aşa şi cu The Burren. Într-o localitate erau două indicatoare spre Cliffs of Moher: costal road şi normal road. Normal road presupunea o porțiune cu drepturi de autostradă, adică cu 100 la oră, deşi drumul era foarte şerpuit şi îngust, dar se putea merge cu viteză, pe când pe drumul de coastă viteza era uneori şi de 30 km/h. Cum ne grăbeam am ales drumul de viteză şi aşa cum v-am spus prin ploaie şi aproximativ viteză am zărit dealurile golaşe ceea ce aducea cu Burren. Erau frumoase, da nu mă dădeau pe spate.

Am vizitat Stâncile şi când să plecăm îmi aduc eu aminte de un castel pe care voiam să îl văd. Întreb de el şi mi se spune că e pe stânga şi că nu am cum să îl ratez. Mergem așadar spre stânga (de fapt drumul pe care venisem şi evident îl ratasem) şi în ultima clipa văd ceva ce seamănă cu un acoperiş de castel. Cotim la stânga, facem poze cu castelul şi pentru că drumul era îngust şi nu aveam cum să întoarcem mașina, mergem spre următoarea localitate unde speram noi că putem întoarce. Oprim acolo, se cheamă Doolin şi e pur şi simplu fermecătoare (o altă descoperire ce mi-a întărit convingerea că eram în momentul potrivit, la locul potrivit), mâncăm şi pornim mai departe, pe ceea ce aveam să descoperim la final că era de fapt costal road, drumul de coastă. 

Din Doolin ne luasem şi o cafea şi după o oprire la un fel de belvedere unde nu am văzut mai nimic interesant, vedem că mai multe mașini trag pe dreapta într-o parcare improvizată. Voiam să ne bem cafeaua aşa că am oprit şi noi. 

Am coborât şi în spatele nostru erau stâncile ce formau The Burren, ceea ce vedeți şi voi de câteva fotografii încoace.

Stânci ciudate cu Oceanul Atlantic în faţă 

Stânci ce coborau în ocean, de unde am zis eu că sunt formate de un gheţar 

Aşa arată peisajul lunar 

Bucată din Oceanul Atlantic 

Eu cu Dea la cafea în Burren 

În depărtare se zărește golful cu Cliffs of Moher 

Aproape, un golf mai mic format din Burren 

Alin şi Dea la cafea în Burren 

Cred că de fapt paharul de cafea a fost laitmotivul pozelor din Burren 

Piticul în The Burren 

Peste tot pe unde mergem îi facem poze Deei singură ca Piticul lui Amelie 

Odihnă 

The Burren 

Noi două, The Burren, Oceanul Atlantic şi o bucată din Aran Islands 

În acest peisaj am lăsat-o pe Dea fără lesă. Nu era nimeni în jur, Dea e dresată, iar din cauza artritei am zis că e mai bine să o lăsăm singură să calce ea pe unde crede că e mai bine încât să nu se rănească, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă am fi tras-o de lesă după noi

După cum vedeţi am avut parte de un cer relativ senin 

Iar după ploaie a venit şi curcubeul, dublu, un alt semn bun 

Alin, The Burren şi Curcubeul 

Tradiționala poză cu soarele 

Cum se vedea șoseaua ce traversează The Burren 

Eu şi curcubeul 

Alin care căuta oala cu galbeni a Lepreconului. Legendele spun că este îngropată la capătul curcubeului.

Acesta a fost The Burren, o minune naturală ieșită din întâmplare în drumul nostru, dar care ne-a provocat o foarte mare plăcere.

Raluca

P.S. Că tot vorbeam de watermark, am pus pe pozele în care nu suntem noi, dar am găsit o soluție de compromis, are opacitatea maximă. În unele poze se poate chiar zări, dar se poate depista cu ușurință dacă pozele sunt luate de alte site-uri.