Excursie în România - 7 - Conacul Polizu

A fost o săptămână nebună. Dacă mă întrebaţi exact ce am făcut marţi sau miercuri, acum duminică nu îmi mai amintesc nimic. Ştiam că aşa va fi, că aşa era şi când veneam după o lună acasa de la Bucureşti, da după un an, din Dublin... Şi stai şi povesteşte la toţi ce ai făcut, ce faci, cum e acolo. Da îmi place şi mă întâlnesc cu drag cu toată lumea, doar că în loc de vacanţă, relaxare, a fost o fugă continuă şi nici săptămâna care vine nu va fi una relaxantă.
Dar să revenim, v-am promis că s-au terminat postările nervoase şi m-am ţinut de cuvânt. Azi am să vă povestesc despre o iniţiativă foarte faină, ce a avut loc în Judeţul Iaşi.
Eu sunt ieşeancă, da trebuie să recunosc că abia ştiu Iaşiul, deci judeţul îmi e aproape necunoscut şi cam tot timpul trebuie să întreb sau să caut pe internet când aflu de o localitate din Judeţul Iaşi. Şi într-o zi, tot căutând eu localuri pentru nuntă am dat de Conacul Polizu. Ştiam ceva cu acest nume prin Bucureşti, un spital parcă, dar nu asociam numele cu Iaşiul mai deloc.
De fapt nici nu aveam cum pentru că numele conacului a fost dat de proprietarul acestuia şi nu de localitatea cea mai apropiată, care este Hârlău sau satul Maxut.
Conacul a fost construit între 1878 - 1888 de Familia Ghica-Deleni, familia ultimului domn al Moldovei. Constantin T. Ghica-Deleni a dat conacul cadou de nuntă uneia dintre fiicele sale, Adina Ghica-Deleni căsătorită cu Nicolae Polizu-Micşuneşti. Până în 1946 acesta a fost reşedinţa de vacanţă a familiei. Conacul se află în mijlocul a 55 de hectare de vegetaţie şi toată zona, drumul până la el, conacul în sine, curtea, accesoriile, toate sunt desprinse parcă din poveşti cu domniţe. Cu puţină imaginaţie parcă le vedeam stând pe terasă la o cafea cu dulceaţă sau citind sub stejarul bătrân.
În 1946 vă spuneam, a fost confiscat de comunişti şi transformat în C.A.P. Aceştia au distrus mobilierul, au dat foc celor peste 1500 de volume din bibliotecă şi au zidit geamurile şi uşile. La mult timp totuşi după 1989 conacul a ajuns în posesia moștenitoarei Irina Ioana Rişcuţia, care cu ajutorul lui Constantin Ştefănucă, om de afaceri, a recondiționat începând cu 2005 conacul. Evident că nu s-au mai păstrat mobilele originale, dar au fost cumpărate de prin târguri altele din aproximativ aceeaşi perioadă şi cu ele s-au mobilat cele 7 camere ale conacului. Singura modificare a conacului a fost adăugarea băilor fiecărei camere, în rest totul arată ca în 1878 când Familia Ghica îşi făcea vacanţele acolo.
Noi am ajuns acolo într-o duminică. Nimic de la stradă nu îţi arată ce minunăție se ascunde după pomii de la intrare şi după alea şerpuindă. Totul se petrecea în linişte, am vizitat conacul, ne-am minunat de frumuseţea altor vremuri şi am fost poftiţi la masă. În curte sub un baldachin am gustat din tot ce ni s-a oferit, iar la final am cerut porţie dublă de tartă cu vişine.
Din păcate poze nu prea am făcut, deşi erau unii acolo mai rău ca turiştii japonezi, se fotografiau în toate formele în toate ungherele, dar conacul are site şi pagină de facebook. Acolo veţi găsi şi fotografii ale interiorului şi multe altele cu tot domeniul. Eu am făcut doar câteva pozişoare, în grădină. Sper să vă placă.

Un loc de luat cafeaua sub stejar

Cafeaua nu e de orice fel, ci în cești potrivite cu timpul pe care toată atmosfera îl recreează.

O porţiune din vederea de la baldachin

Eu în curtea conacului

Conacul din faţă

Raluca

P.S. Cândva într-o venire nu aşa nebună ca asta am să stau măcar o noapte la Conac :)

Excursie în România - 6

Cred că acesta va fi ultima postare nervoasă, pentru că trebuie să recunosc, au fost două zile în care nu s-au aliniat planetele sau ceva, că parcă numai mie mi se întâmplau diverse.
În România instituţiile sunt de neclintit
Noi am venit acasă şi cu gândul să facem cununia civilă şi să aranjăm ce se poate aranja pentru nunta de anul viitor. Ştiu că poate pentru românul de rând să te măriţi de azi pe mâine poate fi un moft şi poţi fi catalogat drept nesimţit că nu vrei să respecţi "legile statului". Domnilor legile sunt proaste, chiar dacă sunt hotărâri de consiliu local, tot legi sunt, tot proaste.
În România trebuie depuse actele pentru starea civilă cu 10 zile înaintea cununiei. Noi nu aveam 10 zile la dispoziţie şi tot umblând după acte nu am mai avut nici măcar 8 sau 9, pentru că vorbim de zile lucrătoare.
Aşa că situaţia ajunsese una de-a dreptul tensionată. Nu ne puteam căsători civil. Şi în Dublin lista de aşteptare e de 5 luni, deci mai rău ca în Iaşi, dar în Dublin la urgenţe plăteşti o taxă, măricică, şi treci în faţă.
Şi în Iaşi se fac cununii la urgenţă, dar doar cu aprobarea primarului, iar motivul favorit al primarului, pentru a aproba cununia de urgenţă este ca cineva să fie în luna a noua de sarcină. Nu există posibilitatea să plăteşti să faci cununia când vrei tu. Nu mai spun că în Iaşi cununia civilă se face doar la starea civilă şi nicăieri altundeva. Dacă cineva a reusit să îi scoată pe închistații ăia de acolo a făcut-o doar cu mari pile.
Citisem undeva că la un restaurant din Iaşi a fost amenajat ca un altar şi se fac cununii în grădina restaurantului, deci până şi popii au ieşit din biserică, pentru suma potrivită, cei de la starea civilă, nu.
Iar revin la vorba mea, treburile astea trebuie făcute la timpul lor, poate la 20-25 de ani aveam răbdarea să trec printr-o nuntă clasică, acum nu.
Raluca
P.S. În România dacă cunoşti femeia de serviciu sau portarul eşti aranjat :)

Excursie în România - ziua a cincea

De multe ori aud sau citesc pe bloguri despre români care merg într-o ţară, închiriază maşini şi vizitează respectiva ţară cu maşina. Islanda, Norvegia, Anglia sau chiar Irlanda sunt primele exemple care îmi vin în minte. Mă întreb de ce ar fi tentat un străin să facă acelaşi lucru în România?
Vă dau un sfat: când auziţi de România, fugiţi cât vă ţin picioarele.
Prima zi în România, după un an de zile petrecut în Irlanda şi deja am regrete şi mă chinui să înţeleg dacă fac eu ceva greşit sau per total e ceva greşit.
1. La vama dintre Ungaria şi România a fost prima şi singura dată când am fost controlați la acte. Noi veneam din Irlanda, capătul vestic al Europei, mai capăt de atâta nu se poate, adică de la 2500 de km şi cel puţin 6 ţări tranzitate. Am înţeles, suntem graniţa Uniunii Europene, nu suntem în Schengen, nu a durat nici mult, vreo 10 minute, am trecut, eram în România. Repet, pe mine, nu m-a deranjat, dar lângă mine coloana de tiruri se întindea la 12 ziua la vreo 5 km şi la intrarea şi la ieşirea din ţară. În aceste condiţii, ne mai întrebăm de ce nu doar că economia nu duduie (asta dacă a duduit vreodată), dar că suntem cea mai săracă ţară din Europa?
De aia suntem, pentru că stau tirurile cu produse perisabile ore bune la vamă. Nu mă înţelegeţi greşit (deşi ştiu că unii deja citesc cu pixul în mână), peste tot în Europa tirurile se controlează. Da mă întreb în Ungaria, la o azvârlitură de băţ de România, de ce controlul durează 5 minute, iar la coadă dacă erau 5 tiruri, iar în România coada era de 5 km? Bine am citit şi citesc şi eu despre capturile record ale vameșilor şi acţiunie de stârpire a infracțiunilor transfrontaliere. Nu zic, eforturi se fac, suntem pe calea cea bună, o să ajungem unde ne dorim, dar până atunci poate împrumutăm sistemul de control al ungurilor. Mie îmi pare că e mai bun...

asa a dispărut asfaltul

2. Punctul cel mai arzător şi care m-a durut cel mai mult. Drumul de la Oradea la Zalău e praf, da ce zic eu praf, drumul de la Oradea la Zalău nu există, ar trebui şters de pe hartă şi trimis în uitare. Să ne înțelegem  vorbim de două drumuri europene, drumuri indicate de GPS cu hărţi din 2011, E81 şi E59.
Poate nu e drumul cel mai corect care poate lega Budapesta de Iaşi. Poate trebuia să mergem pe centura Clujului. Poate trebuia să ne informăm şi să nu presupunem că într-un an drumul pe care am ieşit din ţară, rămâne acelaşi. Poate trebuia să îl ascultăm pe Andrei, care o tot dădea înainte să plecăm cu Clujul, că să trecem prin Cluj sau să ne oprim la Cluj. Poate nu ar fi trebuit să venim deloc cu maşina în România. Poate în vederea venirii, ar fi trebuit să ne închiriem o maşină de teren. Poate.

placa prin care erau anunţate datele lucrării

Am intrat pe drumul respectiv fără prea multe probleme în localitatea Aleşd. Am admirat plăcuță cu Mobilitate în Europa şi cu anunțul că drumul se reabilitează pe bani europeni. Am zis că e de bine. Şi aşa a fost, primii 20 de km au fost ok. Nici buni, nici răi. Aveau asfalt, fără prea multe gropi, iar Fiatul mergea cu viteza acceptabilă. Fără să ne dăm seama asfaltul a dispărut de sub roţi, a devenit plin de gropi şi praf până a dispărut de tot. Înapoi nu ne puteam întoarce, totuşi 20 de km pe dealuri. Am zis să continuăm, deşi lipsa altor maşini ar fi putut să ne ridice totuşi semne de întrebare. Am ajuns la o porţiune cu semafoare, unde mergem cu grijă şi unde fiecare piatră care ne lovea maşina parcă mă lovea pe mine. Am vorbit cu nişte muncitori, drumul avea să fie aşa până în deal, care deal, al câtelea? Cât am mers prin pietriș? 65 de km. O eternitate, o lungire a timpului de mers cu 4 ore, o tonă de fire albe şi maşina care probabil odată ajunsă în Irlanda va trebui băgată în service.

zona cu semafoare

Acum să ne înţelegem. Noi nu facem parte din oamenii care pocnesc din degete şi le apare o maşină în curte. Chiar şi second hand, maşina a fost luată cu sacrificii. Nu mari şi nu multe, dar cu sacrificii. Acum sacrificiile ca sacrificiile, dar maşina a fost luată cu bani. Acum nu ştiu să aibă mama o imprimantă pe balcon, deci banii au fost munciţi. Ca noi e probabil 99% din populaţia acestui glob. Vreau să ştiu şi eu în eventualitate în care eu îmi lăsam o piesă esenţială pe acel drum (E81) cine mă despăgubea? Cine se încumeta să vină să mă scoată totuşi de acolo?
Apoi noi poate ne-am dus înainte ca berbecii şi nu ne-am uitat atent la semne. Da cât de greu era ca la începutul lucrărilor pe lângă plăcile alea cu anunțarea datelor lucrării să pună o foaie de hârtie, într-o folie, pe care să fie scris: DRUM FOARTE PROST; NU INTRAŢI. Nu cred că era o avere. Era însă un lucru de bun simţ. Bun simţ care în România lipsește cu desăvârșire.

acesta este drumul european 81

Apoi îmi vin nervii şi întreb şi eu: de ce am plătit rovinietă, 7 euro? Nu e mult, dar sunt banii mei pe care eu simt că i-am plătit degeaba. De ce tu stat român îmi bagi mâna în buzunar şi nu îmi oferi nimic de banii ăștia? În Belgia, Franţa, Germania când erau evenimente în trafic pe frecvența radio intra cineva cu un anunţ. Asta e deja civilizaţie şi nu îndrăznesc să cer aşa ceva de la români. Mă da o foaie, e aşa de greu să scoţi la imprimantă o foaie?
Apoi, nu mă pricep deloc la construcții, de nici un fel, dar întreb ca omul: de ce au fost decopertați până la piatră 65 de km? de ce pe cei 65 de km am găsit miercuri în amiază mare doar 3 muncitori sprijiniţi în lopeţi şi doar un utilaj?
Ce vină am eu că am stat un an în Irlanda şi în acest an simţurile mi s-au alterat?
Nici nu mă mai mir de ce Loganului (maşină proiectată din toate punctele de vedere pentru a fi folosită de români pe drumurile din România, o maşină bună) i s-a stricat de două ori o piesă care cică ar trebui să te ţină o viaţă.
3. Ultimul punct e doar o constatare personală. E o ruşine ca după autostrăzile cu 3 benzi pe sens ale Europei, să ajungi pe un drum cu o bandă în România. Nu mă refer la E81 despre care tot v-am vorbit, ci mă refer la drumul Oradea-Cluj- Bistriţa-Gura Humorului-Iaşi. E practic un drum de la vestul la estul României.
De ce autostrăzile României (alea două şi jumătate) leagă Bucureştiul de trei oraşe alăturate? Câţi români, dar mai ales câţi străini vin prima dată în Bucureşti şi apoi pleacă spre ţară? Poate totul e gândit pentru turiştii despre care am vorbit la începutul postării. Păcat că pe autostrăzile din România nici ei nu vor ajunge prea departe.
Raluca

Excursie în România - ziua a patra

Ei bine ziua a patra a fost din nou una de odihnă, dar de această dată în Budapesta. A fost un bun prilej să ne revedem prietenii, să mai stăm de vorbă şi să îmi aduc eu aminte cum eram când am ajuns în Budapesta pentru prima dată, în 2006.
Ce mi-a provocat aceste amintiri? Bastionul Pescarilor. Acolo erau vreo patru români, cu aparate foto care încercau să prindă o mai bună poză a Parlamentului, apoi au pornit încet prin Palatul lui Eugen şi i-am pierdut. Se vedea că erau prima dată în Budapesta şi efectiv voiau să surprindă tot.
Noi, deja veterani, făceam testări de obiective foto, de zoom, de ISO şi alte prostioare cu care sunt dotate aparatele astea foto.
În rest în Budapesta am luat prima dată contactul cu căldura. Clar ne-am dezobişnuit. Apartamentul prietenilor noştri este foarte fain şi răcoros, dar când am ieşit chiar şi până la colţul blocului am simţit că iau foc.
Urmează câteva poze după care cu siguranţă vă veţi plicitisi si de Bastion şi de Parlament şi de tot. Postarea de mâine o tot amân, pentru că nu va fi una prietenoasă şi trebuie să îmi aleg bine cuvintele.

Bastionul Pescarilor, de undeva de jos. Cumva această construcţie nu încetează să mă uimească, niciodată nu urcasem pe acolo. 

Parlamentul 

Parlamentul mai pe întuneric 

Bastionul Pescarilor 

Din nou Parlamentul cu o altă setare

Parlamentul 

O maşină care se întreţine singură. 

Era parcată în apropierea obiectivelor turistice şi să ştiţi că făcuse deja ceva bani 

Podul cu lanţuri văzut de sus 

Podul cu lanțuri

Asta a fost Budapesta. Nu e laudă sau ceva asemănător, dar pentru mine Budapesta acum nu mai înseamnă obiective turistice, înseamnă prieteni, înseamnă locuri necunoscute şi mai ales înseamnă relaxare.

Ne citim mâine, 

Raluca

Excursie în România - Ziua a treia

Pe autostradă viaţa e plictisitoare, dar şi a doua zi a fost o zi faină. Îmi tot aminteam de un episod din Doctor Who în care toată omenirea era transformată într-o autostradă, oamenii trăiau practic cu anii în maşini încercând să ajungă dintr-un loc mai rău într-unul mai bun. Asta dacă îmi mai amintesc eu corect. Aşa că a treia zi a însemnat condus cu mici opriri între Luxemburg şi Budapesta. Pe scurt am plecat pe la 10 dimineața şi am ajuns pe la 10 seara. Am condus 12 ore. Dar drumurile erau bune, se putea băga viteză, maşinuţa nu a făcut probleme şi deja benzina avea prețuri acceptabile. Ce îmi pare rău că nu am fotografiat şi totuşi ce m-a marcat a fost că într-o benzinărie din Luxemburg am văzut găleţi cu tutun. Da tutun din ala de ţigări, aţi văzut cu siguranță şi în România, îl folosesc în principal tinerii, se vindea cu găleata de 500 de grame. Apoi tot la aceeaşi benzinărie am văzut doi oameni care îşi cumpărau cafea în cantităţi industriale. Uitându-mă la ei mai că mi-aş fi luat şi eu un săcuţ cu 5 kg de cafea Jacobs nemăcinată, da ce să fac cu ea?

Am dedus noi că în Luxemburg preţurile ar fi mai mici.

Dacă sunt obsedată să prind totul pe poză, pentru blog, şi în a treia zi am prins lucruri interesante. Cum ar fi acest indicator la terminarea unor lucrări pe autostrada germană. Google translate zice că ar scrie cam aşa: Asta a fost tot. Drum bun şi mulţumim pentru înţelegere. 

Şi la începutul porțiunii în lucru era un smiley supărat, apoi pe la mijloc, unul neutru, iar la final unul fericit.

Apoi, mai ales în Marea Britanie, era plin de caravane. Aşa că am zis că atunci când vom avea bani să ne închiriem şi noi una să facem turul Europei în caravană. Bine Alin zicea că cei cu caravane nu au neapărat bani şi fac treaba asta tocmai pentru că nu au bani de dat pe hoteluri.  

Ei în Germania am văzut fenomenul invers, caravană care avea maşină. La cum arătau şi la ce maşină tractau sigur cei din poză nu aveau problema banilor.

În opoziţie cu poza de mai sus, iată alta desprinsă cumva de acum două secole. Tot în Germania 

În depărtare se văd două avioane, era de fapt reclamă la un muzeu. Dacă nu am fi fost pe fugă sigur am fi oprit să îl vizităm. 

Deja se vedea Viena. Ajunsesem pe tărâmuri cunoscute

În faţă Viena, iar pe cer trei baloane cu aer cald. Erau de fapt trei reclame. Interesant

V-am spus că şi în a treia zi am avut ce vedea chiar dacă doar am condus.

Despre Budapesta vă povestesc mâine :) 

Doar atât, e la fel de frumoasă şi de civilizată cum mi-o aminteam

Raluca

Excursie în România - Ziua a doua

Ziua a doua pentru noi a însemnat plimbare şi relaxare după o zi de condus. Am vizitat Luxemburgul şi câteva orăşele mici din zonă. Nu am să vă povestesc ce am văzut, aşa cum poate v-am obişnuit deja, pentru că în mare am văzut multe, dar de fapt nu am văzut nimic. Plus de asta mai documentat şi mai frumos povesteşte Larisa despre Luxemburg aici şi aici. Eu am să vă spun doar impresii şi am ataşat multe poze ca să vă îndulecesc aşteptarea. Luxemburgul şi oraşele din Belgia pe care le-am vizitat erau frumoase, dar erau foarte diferite de Dublin.

Primul şoc a fost că prin iarbă se vede pământul. Poate e un moft, dar în Irlanda cea ploioasă prin iarbă nu se vede pământul. Nu e pământ, nu e nici praf. După o zi de mers pe jos, pantofii mei din piele întoarsă erau prăfuiţi. Nu mă plâng şi nu comentez că se poate şi mai rău, doar remarc că mă dezobişnuisem şi mi se părea că peste tot iarba are culoarea aia verde irlandez. 

Apoi am avut nenorocul să programăm vizita asta duminică. Totul era închis. Eu făcusem de la curent un ulcior la ochi şi era în plină creştere şi nu am găsit nici o farmacie deschisă. Da ce farmacie, nu era nimic deschis. Magazine închise, supermarketuri închise, benzinării închise. Orăşelul unde ne cazasem noi, Arlon, era părăsit. Singurii oameni pe stradă erau în faţa crâşmei, unde am stat şi noi şi am mâncat şaorma cu de toate. Cum să ajungi în Belgia şi să mănânci şaormă? uite că se poate. 

Apoi căldura. Ne-a rupt. Noi ne împachetasem, pentru drum cel puţin, doar blugi şi tricouri, ori în Luxemburg la 33 de grade Celsius ne-am copt la soare.

În schimb orăşelele frumoase, cam germanice pentru gustul meu, dar frumoase. Clădiri frumoase, oameni (ăia puţini) interesanţi, diversitate, totul în limita suportabilului. Am găsit şi câteva parcuri şi am stat la umbră. De asta zic că de mers am mers mult, de vizitat am vizitat puţin.

Primăria din Arlon 

O bucată de clădire şi un tanc american, ce mi-au amintit de Palatul Culturii din Iaşi 

Biserica din Bertrange. 

Aveam în mână o sticla de apă minerală, San Pellegrino, una dintre cele mai scumpe în România şi Irlanda, dar cea mai ieftină în barul din acea localitate 

 În schimb Luxemburgul era ceva mai animat, iar în centru pe lângă magazinele de suveniruri în care mi-am mai clătit şi eu ochii, era un chioşc cu o fanfară. O bună oportunitate să mai facem o poză cu Piticul :)

Piaţa Armelor din Luxemburg 

Piticul într-un parc aştepta trenul în miniatură 

Fix în centrul Luxemburgului este o vale, eu am zis că e parc, am ajuns din greșeală cu maşina acolo, dar a fost bine că fix când era căldura mai mare, noi am stat la umbră

În aceeaşi vale-parc cu un perete de stâncă în spate. Cu siguranţă Larisa  a povestit ce e acolo, aşa că am să vă trimit din nou pe blogul ei.

Când s-a mai înserat, iar soarele nu mai ardea aşa de tare am urcat în vârful dealului şi am făcut poze şi de acolo 

În comparaţie cu Dublinul, Luxemburgul nu are prea multă vegetaţie, deşi din pozele astea nu ai zice 

Nori irlandezi şi acoperişul unei catedrale 

Eu în soare :)

Aşa cum a zis şi Larisa, Luxemburgul nu este un oraş în care să îţi pierzi mai mult de o zi, dar e un oraş civilizat, curat şi pe alocuri verde. Pentru noi ziua în Luxemburg a însemnat odihnă şi s-a dovedit că am făcut bine pentru că zilele următoare şi drumul prin România ne-au stors de orice vlagă, dar despre asta în curând...

Raluca

Excursie în România - ziua 1

Cel mai greu în prima zi a fost să fac faţă oboselii. M-am prins eu încă de anul trecut ca daca nu îmi fac somnul sunt obosită toata ziua, dar în prima zi am zis că voi reuşi să mai adorm pe feribot. Greşit. Aşa că toată ziua am dormitat indiferent de numărul de cafele pe care le-am băut.
Pe feribot am vizitat magazinele, mi-am cumpărat o carte interesantă, dar nu am reuşit să adorm :(. În Marea Britanie ne-am oprit la o benzinărie, unde nu am reuşit să înţeleg ce vorbea lumea, deşi aparent vorbeau engleză.
Apoi experiența cu trenul pe sub canal a fost una aproximativ nasolă, pentru că nu ne-am rezervat bilete din timp şi pe loc pentru o călătorie de 20 de minute am plătit 228 de euro, faţă de doar 82 cu doar două săptămâni înainte. Ştiţi voi aia cu leneşul mai mult aleargă? Ei aşa şi noi.
În rest prima zi a fost una bună, am ajuns din Dublin în Luxemburg. Ce am făcut în Luxemburg şi ce diferenţe am văzut între Luxemburg şi Dublin vă povestesc mâine, când sper deja să ajungem în România.
Raluca
P.S. În spatele meu este Liffey şi un pic din centrul Dublinului. Habar nu aveam că e aşa de aproape de port.

Keep calm and continue blogging

Această poză, alături de un mesaj încurajant, mi-a fost trimisă de o cititoare a blogului meu. Cumva când am îndoieli în legătură cu blogul se întâmplă câte ceva care mă aduce pe linia de plutire. Şi cititoarea avea dreptate, nu pot renunța la blogul acesta pentru că e parte din viața mea. E mai mult decât o obișnuință, e un fel de a fi, m-am educat în aşa fel încât văd totul în funcție de "poate fi pus pe blog" sau "nu poate fi pus pe blog".
Mâine, când voi veţi citi această postare eu voi fi deja în drum spre România. Îmi închipui doar ce povești voi scoate de acolo. Vreau să merg la Palas, vreau să vizitez Iaşiul, va fi şi un mic eveniment, îmi voi revedea prietenii şi voi pune la cale viitorul.
Vom trece pe la prietenii noştri din Budapesta şi vom sta o zi în Belgia. Sper să ne iasă şi sper să pot posta, măcar din când în când, câte ceva. Poze cu siguranță voi face, deci măcar o poză pe zi cu ceva explicații voi pune pe blog, când voi ajunge la un net.
Abia aștept.
Raluca

Cu taxiul prin Dublin

Săptămâna asta toată blogosfera turistică a avut cel puţin o postare cu studenta japoneză şi cu Otopeniul. Ba chiar în ziare am văzut articole legate de acest subiect. Nu sunt în Bucureşti, nu am studiat foarte în amănunt subiectul, dar cu riscul de a fi condamnată (a câta oară?) că mai mult critic am să vă povestesc cum e cu taxiurile în Dublin.
Am să mă ghidez după o postare de acum patru ani, când exasperată de țepele zilnice pe care mi le dădeau taximetriştii bucureșteni am scris un Ghid practic de mers cu taxiul, prin Bucureşti.
În primul rând am să vă povestesc cum se găsește un taxi în Dublin.
1. La stația de taxiuri. Sunt în centru mai peste tot stații de taximetre, regula e că trebuie să îl iei pe primul şofer din coadă. Sunt şi semne care îţi indică unde e începutul cozii. Eram odată chiar la un mall, unde nu era semn cu primul şofer şi am fost îndrumată către primul chiar de ultimul şofer din coadă.
2. De pe stradă. Clasicul gest din mână îţi poate aduce un taxi. Încă nu m-am prins care e treaba cu lampa de deasupra, că evident e tot timpul aprinsă, nu ca la noi când dacă e stinsa înseamnă că e liber. Aşa că eu fac semne la toţi taximetriştii care îmi ies în cale, atunci când am nevoie de un taxi.
3. Prin comandă de la un dispecerat. Procedura e simplă: dai telefon, spui adresa şi când ai vrea să vină taxiul, iar când ajunge la adresă ești sunat să ieși afară. Prima dată așteptam să mi se spună când ajunge şi indicativul. Dispecera mi-a închis, iar eu frustrată am dat telefon înapoi. Mi s-a răspuns: păi când aţi solicitat taxiul. În 5 minute. Atunci în 5 minute va fi un taxi la adresa dvs. Așteptați că vă va suna șoferul. Ce prost m-am simțit...
La aeroport, care e puţin în afara orașului, există autobuze ce vă aduc exact în centru şi parcă mai fac şi câteva opriri pe traseu, iar taxiurile sunt chiar mai aproape decât parcarea. Când ieși din terminal şi te îndrepți spre stația de taxiuri, ești întrebat ce fel de taxi ai nevoie (ni s-a întâmplat să fim 6 şi aveam nevoie de un taxi mai mare). Dacă se află în staţie, evident ești ghidat spre primul taxi, dacă ai nevoie de un taxi special aștepți puţin şi taxiul special îţi este adus. Oamenii care te ghidează spre taxi au tot felul de însemne şi nu sunt șuți care încearcă să te fraierească. Am impresia că sunt chiar angajați ai aeroportului.
Aşadar acum că v-am spus cum găsiţi un taxi să vă spun cum au rezolvat dublinezii probleme semnalate de mine în Ghid.
1. În Dublin rare sunt taxiurile care sunt pirat. Poate nici nu or fi, nu ştiu, eu una nu am întâlnit. Aşa că pe acest principiu toate au acelaşi tarif (diferit noaptea față de zi) aşa că nu trebuie să vă faceți griji că veţi fi păcălit la preţ.
2. În general în Dublin toată lumea are obsesia asta cu canapele din piele, deci şi taxiurile au toate astfel de scaune şi în general arată foarte bine, adică nu am întâlnit taxiuri în care să îmi fie frică să intru că s-ar dezmembra pe stradă.
3. Şi în Dublin prefer șoferii tineri. Cei bătrâni merg foarte încet, spre 30 de km la oră chiar şi pe un drum liber unde limita e 60. Norocul meu e că fix din ăștia nimeresc exact când mă grăbesc. De mers pe linia de tramvai sau de depășit coloane nici nu poate fi vorba... Şi sincer dacă se merge cu o viteză decentă nici nu ai nevoie să depășești coloana...
4. Dacă mașinile sunt în mare parte curate, trebuie să spun că mi s-a întâmplat de câteva ori în Dublin ca șoferul să pută. Fie a naftalină, fie chiar a stătut...da puțeau unii de îţi întorceau nasul. Am deschis geamul şi am sperat ca putoarea să nu se lipească şi de mine... Cât privește vestimentația, nu am întâlnit nici un şofer de taxi în maieu şi pantaloni scurți, dar nici vara din Dublin nu se compară cu cea din Bucureşti :)
5. Şi în Dublin șoferii de taxi te întreabă pe unde ai vrea să mergi. Cum eu nu ştiu Dublinul m-ar putea plimba cam pe unde vor ei. Nu mi s-a întâmplat până acum. În ceea ce privește cursele scurte, în Dublin, pornirea este 5 euro, deci şi dacă te trece strada șoferul primește în jur de 7 euro, aşa că nu prea strâmbă din nas la curse scurte. În schimb ce nu îmi place la șoferii de taxi din Dublin e că nu pornesc până nu le spui toată adresa. Mi s-a întâmplat să știu strada, dar să nu știu numărul. Am stat în parcare, cu aparatul de taxat pornit, până am dat eu telefon să mi se spună adresa corectă să o poată băga el pe gps. În Bucureşti astea se făceau la mica înțelegere.
6. În Dublin aglomerație înseamnă că în loc să mergi cu 60 la oră se poate merge cu 40 sau cu 30, dar se merge. Nu am mers nici eu de prea multe ori cu taxiul, dar nu am văzut niciodată taximetrişti care să citească ziarul în trafic. În schimb am văzut taxiuri care pe bancheta din spate au ziare pentru călător.
7. De uitat la aparatul de taxat mă uit şi în Dublin, da degeaba mă uit. Sunt diferite de cele din România şi doar o singura dată m-am prins că merge mai repede, dar până să spun eu ceva cursa a costat tot cât costa de obicei.
8. Şi în Dublin sunteţi întrebați ce traseu preferați, însă rar sunt două trasee pentru a ajunge din A în B care să fie la fel de scurte. În general veţi fi dus pe traseul cel mai scurt. În Dublin la fiecare plimbare cu taxiul am descoperit scurtături :)
9. V-am explicat deja că taximetriştii din Dublin nu pleacă de pe loc fără o adresă fixă, toţi au gps, deci e puţin mai simplu de găsit chiar şi cea mai complicată adresă.
10. În Dublin nu prea se abat de la traseu şi nu prea au de ce să ocolească aglomerația. De certat taximetriştii nici nu poate fi vorba, cei mai mulţi sunt de treabă, vorbăreți şi nu par că ar vrea să vă ocolească.
11. Cu banii exacți am şi în Dublin o problemă, doar că e invers. Ţi se dă restul până la ultimul cent. Aşa că avem deja un borcan cu un cent sau doi de care tot încercăm să scăpăm.
12. În Dublin în general sunt case, iar dacă se întâmplă ca adresa să fie pe partea cealaltă a străzii face taximetristul o întoarcere. Oricum niciodată nu am fost ocolită până la stop şi înapoi ca să fiu dusă fix la adresă sau nu a trebuit să traversez singură bulevarde de genul DN1 cum era la Antenă.
Cam asta e cu taxiurile în Dublin. Dacă s-ar fluidiza circulația şi în Bucureşti ar fi o treabă şi toate micile probleme semnalate de mine practic nu ar exista.
Raluca

Vreţi să cumpăraţi/închiriaţi o biserică? În Dublin este posibil

Înainte de a întinde mâna să daţi o sfeştanie blogului, vă rog să vă mai amintiți că v-am mai povestit că în Dublin, bisericile nu sunt ceea ce par a fi, adică biserici. Nu ştiu de ce şi prin ce mijloace bisericile s-au transformat în altceva, da mi se pare o deschidere fenomenală şi un simţ dezvoltat al realității  Am întrebat un irlandez şi mi s-a explicat că irlandezii nu prea mai merg la biserică. Erau la unele 10-15 enoriași. Asta în Dublin. Aşa că s-a decis închiderea lor, că nu se mai puteau întreține şi închirierea clădirii.
Acum vedeți şi voi că bisericile lor sunt diferite de ale noastre şi cred că vor trebui să treacă cel puţin 100 de ani să vedeți şi la noi biserici transformate în altceva, chiar dacă unele servesc doar de decor sau ca parohie a unui preot cu relații "unde trebuie". Şi pentru că în articolul anterior pe această temă v-am promis că voi fotografia şi alte biserici transformate, îmi aminteam că am trecut cândva pe lângă aceasta (evident că trec destul de des pe lângă ea, doar că aiurită cum sunt, nu o observ din autobuz) şi era magazin de lămpi, lampadare şi lumini. Noaptea era luminată foarte fain din interior şi aş fi vrut să văd cum e în interior. Cu alte cuvinte să intru, să mă prefac că mă uit la becuri şi să fac o poză, două.
Numai că până s-au aliniat astrele, până m-am prins eu unde este şi la ce staţie ar trebui să cobor, până am avut şi aparatul la mine, a trecut vreo lună.
Şi când în final m-am dus pregătită să o trag în poză, pe gard trona ditamai anunțul imobiliar.

Aşa că dacă aveți vreun gând să închiriați o biserică sau de ce nu chiar să o cumpărați, în Dublin se poate. E şi locație centrală, în apropiere de Fabrica Guinness şi spitalul St. James, se ajunge acolo cu autobuzul 123 din nord şi cel puţin pe dinafară arată binișor.

Biserica se află foarte aproape de studioul unde ne filmăm noi emisiunea, aşa că voi sta cu ochii pe ea şi vă anunț dacă se vinde sau închiriază şi sper eu să pot şi intra să fac o poză.

Raluca

Voi cum scoateți pastilele de Tic Tac din cutie?

Cică metoda corectă şi mai uşoară de a extrage pastilele de Tic Tac este cea din fotografia alăturata. Ştiaţi?
Nici eu. Am mâncat Tic Tac peste 30 de ani şi habar nu aveam. Cutiile le desfăceam de fiecare dată şi am observat orificiul acela, da nu m-am întrebat niciodată la ce folosește. Uite că folosea la ceva.
Acum şi producătorul de Tic Tac, dacă făcea o reclamă ceva, dacă făcea un poster, mă prindeam şi eu, da cică totuşi chestiunea a fost descoperită de un blogger din America şi nicidecum nu a fost făcută publică de compania producătoare.
Tot cei din America au cercetat toate reclamele la Tic Tac, încă din cele mai vechi timpuri, şi au descoperit că niciodată nu se arată cum se scot pastilele din cutie. Totdeauna sunt arătați oameni care mănâncă Tic Tac, care zguduie cutia, da niciodată care extrag ceva din cutie.
Deci e o culpă comună, a mea de ignorant, da şi a producătorului ce nu s-a preocupat să îşi promoveze din toate punctele de vedere produsul.
Acum tot ce îmi mai rămâne de făcut e să cumpăr un Tic Tac şi să exersez mișcarea.
Raluca
P.S. Da să scoateți zahărul corect dintr-un pachețel de zahăr din acela lung ştiţi? Se rupe la mijloc :) Asta ştiam, da pe bune dacă am făcut vreodată cum e corect...

Cel mai înalt pub din Irlanda

Observaţi probabil că în Irlanda totul e pe bază de "cel mai". Cel mai înalt (deşi corect ar fi pub-ul de la cea mai mare altitudine), cel mai vechi, cel mai bun, cel cu cele mai multe preparate de peşte şi tot aşa. Chiar şi pub-ul de la mine din cartier este "cel mai". Pentru mine chestia asta este una pur turistică, pentru că eu nu am abilităţi de a face vreo "recenzie" a unui pub. Nu beau, nu mă omor cu mâncatul prin pub-uri, nici la muzică nu mă pricep, ceea ce ştiu e dacă mă simt bine sau nu. Dacă am loc cu Dea (în cazul în care există terasa), dacă atmosfera este una faină, dacă oamenii sunt primitori, dacă personalul este amabil. De astea.

Îmi place că pub-urile de acest gen au pliante, au o istorie, sunt afaceri de familie şi au o mie de poveşti în spate. Asta mă atrage, să îmi port ochii pe pereţi, să citesc tot ce e de citit, să nu mă duc doar să beau şi să plec acasa.

Despre pub-ul Johnnie Fox am găsit întâi un pliant. L-am studiat şi l-am pus în teancul de pliante. Ieri însă a fost o zi superbă, cred că de fapt toamna este adevărata vară în Irlanda. 20 de grade dacă vă puteţi închipui, deşi vara rar se atingeau 15. Am stat în tricou, am mers cu geamul deschis, am stat şi mâncat pe terasă...a fost super. Şi nu ar fi putut fi super dacă ajungem într-o fundătură unde să nu vedem nimic (deşi de astea mai rar în Irlanda). Pub plin de vechituri, mâncare în limitele bunului simţ, istorie cât cuprinde, formaţie ce cânta din remorca unui camion, drum frumos pana acolo, toate ingredientele să ne simţim bine.

Acum nu garantez că dacă plouă afară şi staţi înauntru vă veţi simţi cum ne-am simţit noi, dar având în vedere că am auzit păreri doar bune despre Fox ăsta s-ar putea chiar aşa să fie.

Pub-ul Johnnie Fox's se află în Glencullen, o localitate pe care ei o descriu ca fiind "în inima Munţilor Dublinului". Acum atmosfera de munte e cumva creată, cu păduri de conifere şi cu un anume aer, da munţii lipsesc cu desăvârşire. Îmi era dor de un pisc golaș, de o creastă ceva. Ei bine nu, în Munţii Dublinului nu o să vedeţi aşa ceva. Sunt mai degrabă nişte dealuri.

Cum vremea este foarte imprevizibilă o astfel de piatră care arată cum e vremea şi-a găsit locul la Johnnie Fox. 

Şi piatra zice aşa:

Dacă piatra e umedă, înseamnă că plouă.

Dacă piatra este uscată înseamnă că nu plouă.

Dacă piatra are umbră înseamnă că e soare.

Dacă piatra este albă pe deasupra, înseamnă că a nins sau ninge.

Dacă nu puteţi vedea piatra, înseamnă că e ceaţă.

Dacă piatra se mişcă, înseamnă că bate vântul.

Dacă piatra se mişcă în sus şi în jos, înseamnă că e cutremur.

Dacă piatra a dispărut, înseamnă că a fost o tornadă.

Pub-ul are vreo 8 camere sau poate şi mai multe, da nu le-am găsit eu. Sunt un pic cam prea pline după gustul meu, prea pline în sensul de prea decorate. Peste tot unde te uiţi vezi ceva. E frumos, da parca şi praful ăla care zace pe diferitele obiecte...

Pentru că era soare vedeţi şi voi că era deschisă o terasă unde se putea mânca. Pe această terasă nu am putut intra cu Dea şi a fost prima dată în Irlanda când chiar ne-am făcut griji să o lăsăm în maşină la soare. Nu vă îngrijoraţi că a stat cu geamurile deschise aproape pe jumătate doar vreo jumătate de oră.

În altă cameră, de fapt un hol, amenajat ca o cameră am găsit suspendată de tavan această motocicletă împletită. Ce volum de muncă trebuie că a intrat în ea...

Asta e ceea ce spuneam de prea multe obiecte. Nu mă înţelegeţi greşit, sunt prima care îşi umple casa cu nimicuri, dar parcă la Johnnie Fox erau prea multe...

În schimb fotografiile erau frumoase şi aş fi stat o grămadă să le tot privesc. Unele aveau şi explicații.

Aşa arăta un dulap de unde ţi se aduceau tacâmurile

Oale atârnate pe tavanul altei camere

Un pantof de dans tradiţional irlandez. Trebuie să vă spun că la Johnnie Fox tot timpul are loc câte ceva, gen concert sau concurs de dans sau reprezentaţie de dans. Foarte tare mi s-a părut.

Alt dulap plin cu tot felul

Aşa arăta o cameră. 

Acum, nu am fotografiat şi eu chiar tot pentru că unele camere erau pline cu oameni şi îmi era ruşine, deşi irlandezii nu au dintr-astea cu furat suflete dacă îi fotografiezi, ca românii.

Fiecare cameră avea barul ei propriu, iar acesta este unul dintre ele.

Un fel de sală de festivităţi. Îmi închipui când o fi plină, cum o fi :)

Un colţ din aceeaşi sală

Şi barul aceleiași săli

Pereții holurilor erau plini cu tot felul de tablouaşe din astea.

Acesta este pub-ul. 

Johnnie Fox a fost înființat în 1798 (vă mai amintiţi de cel mai vechi pub din Irlanda?) şi se află doar la 20-25 de minute de mers cu maşina de Dublin.

Chiar vorbeam că în Dublin şi nu numai doar pub-urile sunt decorate cu flori. Oare de ce?

În faţa pub-ului era parcată această mașinuță veche, ce a scăpat ca prin urechile acului de vandalismele unor români care în văzul tutror încercau să o deschidă :(

Eu şi Alin, pe terasă, la tricou şi cu soarele în ochi. Parcă atunci când apare doar câteva zile pe an, nici nu te mai deranjează soarele în ochi.

Când mâncam mi-am ridicat ochii şi ce credeţi că am văzut? O bicicletă parcată pe acoperiş

Johnnie Fox's Pub, pub-ul de la cea mai mare altitudine

Cât stăteam la masă a început muzica live, dintr-un camion. Doar în filmele americane vechi am mai văzut aşa ceva. De unde credeţi că s-au inspirat?

Sâmbăta şi Duminica muzica live începe la 15, deci dacă nu vă place trebuie să vă fixaţi vizita mai devreme.

Din fericire mie îmi place şi mai ştiu şi câteva versuri, iar Whiskey in the jar ascult în orice formă cu plăcere :)

De departe cel mai frumos şi valoros afiş sau tablou (după părerea mea) e cel făcut din ediţia The New York Times din ziua în care s-a scufundat Titanicul. E chiar cum intri pe uşa principală la stânga.

Altă zicală faină, pe un perete

Tradiționalele, deja, poze cu Piticul

Piticul abandonat la Johnnie Fox

Peste stradă era un teren de golf, iar departe se vedea marea şi muntele Wicklow.

Am făcut şi o panoramă a pub-ului. 

Ca orice "obiectiv turistic" ce se respectă şi Johnnie Fox avea parcare (devenită neîncăpătoare în week-end), iar dacă vreţi să aflaţi mai multe despre pub sau vreţi indicaţii cum să ajungeţi la el puteţi intra pe site: www.jfp.ie/

Raluca