Excursie în România - ultima parte

Am sa înghesui toate impresiile şi toate pozele în această postare şi am să vă spun şi vouă ca şi celorlalți care m-au întrebat "cum a fost în Romania?", scurt. Trei săptămâni din care 10 zile pe drum au fost prea puţine pentru cineva care îşi dorea excursia asta de un an. Nu am ajuns nici în Bucureşti, nici la munte, nici nicăieri. Aparent am pierdut timpul prin Iaşi deşi parca îmi aduc aminte că nu a fost tocmai timp pierdut. În fiecare zi am mai rezolvat un act, am mai văzut un loc, am mai întâlnit prieteni, nu e timp pierdut, doar că speram să ajungem şi la munte, măcar.
Cum nu am ajuns m-am bucurat că măcar la întoarcere am trecut prin munți pe lumină şi am putut inspira mirosurile de acolo şi aerul curat şi mi-a mai trecut puţin dorul de munte, chiar dacă de pe șosea, în funga mașinii.
Multă lume m-a întrebat dacă s-a schimbat ceva în România în ultimul an. Eu zic că nu s-a schimbat. Ce s-a schimbat e percepția mea asupra României. Cumva încerc să nu mai privesc cu un ochi critic şi compătimitor şi să iau lucrurile aşa cum vin. Da nu avem parcuri, grădina botanică din Iaşi era o paragină, dar totuşi sâmbăta erau destui ieşeni care să se plimbe pe acolo. Da Iaşiul întreg e un moloz plutitor, se repară străzi şi clădiri, se face Bahluiul navigabil se fac pasarele şi tuneluri, toate deodată şi toate acum, dar şi când vor fi toate gata... Da oamenii sunt şi mai răi decât i-am lăsat, şi mai certăreţi şi mai prost-dispuși şi mai avizi după șpagă şi după mită şi bani nemunciți. Din păcate legăturile cu sistemul administrativ sunt foarte proaste, iar cetățeanul plătitor de taxe este fix un gunoi dacă nu știe pe cine trebuie. Eu de asta am plecat din România, pentru că eram incapabilă să îmi fac o pilă, pentru că șpaga o dădeam la vedere şi nu o palmam ca să nu vadă colegul, pentru că nu ştiam să îmi rezolv o problemă şi nu ştiam să fentez sistemul. Mi s-a părut că sunt destul de deșteaptă şi de instruită să nu pot fi călcată în picioare de ghişeiste cu 4 clase şi restul făcute te miri pe unde. De asta am plecat, pentru că în România omul de rând este un 0 (zero) şi din păcate asta nu s-a schimbat. Nu îmi pot schimba trecutul, nu pot să îi transform pe ai mei în afaceriști sau oameni cu funcții care pot influența ceva, suntem oameni normali, oameni muncitori şi atât. Nu suntem șmecheri, iar în România tronează şmecherismul şi şarlatania.
Îmi pare rău, asta e povestea, nu am inventat-o eu, doar o constat şi alg să mă ţin departe. Îi felicit pe cei care continuă să se lupte cu sistemul, îi şi sprijin dacă e nevoie, dar asta e.
România e o ţară frumoasă, cea mai frumoasă, dar oamenii...
Da iar am criticat, da e nevoie. Putem să o ardem toată viața boemi, berea şi benzina sunt oricum cele mai ieftine din Europa, putem să privim ani întregi printr-un filtru şi să ne convingem că viața e frumoasă, că noi în casa ne simțim bine, că avem prieteni de nădejde şi că uite mă că lucrurile se îndreaptă... Trăiesc într-o țară mai civilizată şi vă spun cu mâna pe inimă că pentru a ajunge Irlanda (nu zic Austria sau Germania), ţară în recesiune şi criză, trebuie să mai treacă cel puţin 20 de ani, dacă ne apucăm de pe acum. Cum nu văd semne şi cei care pot face ceva încă mai cred că se rezolva de la sine, probabil că termenul de 20 de ani e prea mic.
Înainte de a veni în România eram nostalgică şi voiam înapoi la un job decent, la prieteni, la familie, dar ajungând acolo (mai ales aia 65 de km pe piatră m-au trezit definitiv) şi luând contactul cu oameni obtuzi  cu frica în sân să nu le fie smuls scaunul, am decis că locul meu în România va fi poate la pensie, când pensia din afară îmi va asigura o căsuță modesta undeva la munte, să cresc câini şi să joc jocuri pe facebook, iar când mă satur de astea să îmi permit o vacanță la 5 stele la all inclusive în țările calde.
Acestea fiind spuse, vă las cu pozele de pe drum. Avem totuși o ţară frumoasă

Undeva aproape de Mestecăniş 

Am prins nişte temperaturi enorme pentru noi, 30 de grade celsius, noi veniţi de la 15. 

O căsuţă pe un petec de pământ între păduri 

Altă căsuţă 

Un oraş ceva văzut de pe drum 

Dea uitându-se pe geamul maşinii 

Nu e chiar munte, dar mirosea la fel 

Altă căsuţă 

Dea mă ruga să nu îi mai fac poze 

Apusul în România 

Din nou apusul 

Când veneam de la Bucureşti la Iaşi totdeauna prindeam vitele ce veneau de la pășune. Cum m-am plâns cuiva de chestia asta am aflat că în general la sate la ora 7 sau în jurul acestei ore țăranii aduc vitele. Cum noi totdeauna plecam după serviciu așteptam câteodată minute bune să treacă cireada. Acum când ne întorceam spre Irlanda (unde astfel de scene sunt frecvente, iar irlandezii se şi mândresc cu ele) am prins într-un sat ritualul acesta şi am stat, fără nervi, să treacă.   

La Budapesta. Nu prea le am eu cu vinurile, dar mi-a plăcut eticheta. Cândva când voi avea timp din nou de cutiuţe promit să încerc să reproduc modelul. 

Dea şi Helga. 

Deşi se ştiu de când era Dea mică, tot nu se suportă şi de câte ori ajungem la Andrei aflu şi ce câine needucat am. Cum ajungem Dea pune stăpânire pe oalele Helgăi şi îi mănâncă mâncarea, iar dacă oricum e sătulă sta cu botul în oalele ei şi nu o lasă să e apropie. Cu timpul Helga a prins mișcarea şi acum când prindea oalele Deei neapărate se înfrupta şi ea.

Pe feribot, încă în Europa 

A venit toamna şi în Marea Britanie 

Nu ştiu cum am calculat orele că am avut de așteptat vreo 4 feribotul spre Irlanda, din Anglia. Aşa că am găsit o plajă şi am zis să ne mai dezmorțim. Uitasem cum sunt plajele prin aceste locuri :(

Dea pare fericită totuşi 

După ce ne-am fugărit puţin, ne-am mai încălzit, cât să facem o poză 

Firma ce deține feribotul dintre Anglia şi Irlanda avea şi loc unde se poate plimba câinele. Cum era totul betonat, Dea a mirosit ce a mirosit şi apoi a vrut să iasă 

Aveau chiar şi pungi pentru strâns diverse, dar Dea e mofturoasă, doar pe iarbă vrea :)

Acesta a fost şi drumul de întoarcere şi concluziile. Ştiu că sunt dure şi pentru cei care încă mai ţin la România pot părea nedrepte, dar asta e părerea mea şi mi-o mențin.

Aşa cum am mai spus de câteva ori, blogul acesta este unul personal. Vă puteţi închipui că aveți o telecomandă şi nu mai apăsați butonul pentru a-l citi dacă nu vă place ceva.

Raluca