Speranța de a mă întoarce în România se micșorează pe zi ce trece

Când am participat la prima întâlnire cu românii din Irlanda toţi mi-au pus întrebarea: ai venit aici să rămâi sau te vei întoarce în România? Atunci am glumit că oamenii nu vor să se încurce cu alți români care vor sta o perioadă scurtă în Irlanda, nu vor să îşi pună speranțele, să lege prietenii, ca totul mai apoi să continuie pe Skype. Mi se părea o prostie, sincer, dar oamenii ăia aveau dreptate. Pe unii i-am dezamăgit, dar mai toţi mi-au înțeles motivele de a pleca din Irlanda. Revenind la întrebare, o bună bucată de vreme nu am știut ce să răspund. Îmi era dor de România mea, de părinții mei şi prietenii mei şi colegii mei şi lucrurile familiare mie care totdeauna vor însemna România mea. Pe de altă parte eram fascinată la propriu de ce vedeam zi de zi în Irlanda, de civilizație, de modul frumos în care au rezolvat probleme cu care se confruntă România de 20 de ani şi vă reamintesc că în urmă cu aproximativ 10 ani între Irlanda şi Irlanda de Nord treceai cu pușca la tâmplă, ba un român venit în Dublin acum 20 de ani ne povestea că prin centru se circula cu căruța, ba târgul de cai din centru a fost închis acum doi ani. Piața mare şi frumoasă care a rămas în locul lui nu aduce cu nimic din ce era acolo în urmă cu doi ani. Eram indecisă. Ăsta trebuie să fie cuvântul, oricât de urât sună el.
Apoi nu ştiu cum şi de ce, am decis că vreau înapoi în România. Că vreau să îmi vorbesc limba, că vreau să am căsuța mea pe un deal al Iașului, că vreau să îmi am prietenii şi colegii şi evident părinții alături. E frumos, prea frumos chiar, în străinătate, da eu vreau acasă. Acesta este scopul pe care mi-l mențin şi zilele astea, mai ales că mutarea în Belgia m-a convins că lucrurile în România nu sunt chiar de netrăit.
Însă în ultima săptămână de câte ori deschid facebook-ul mă trântește pe spate valul de ştiri proaste, realitatea din România. O prietenă însărcinată în luna a 8-a întreabă cum e cu nașterile la o Maternitate din Bucureşti. Şi a aflat: cât sunt șpăgile şi cui trebuie să i le dea, cât trebuie să dea ca, copilul să îi fie adus în cameră, cât trebuie să dea să primească o rezervă cu două paturi, cât trebuie să dea ca în acea rezervă să poată veni şi soțul ei, ce trebuie să îşi aducă de acasă să nu plece atât ea cât şi copilul cu boli. M-am crucit, nu mai spun că săraca aproape că plângea în mesajele pe care le-am schimbat după, nu mai voia să nască şi o înțeleg perfect. Ce m-a nemulțumit e delăsarea, comentariile de genul îndură acum că pleci cu o minune din spital sau îndură acum că în doi ani uiţi şi faci altul. Nu dragilor, nu îndură nimic. Minunea e a ta şi o iei acasă indiferent de condițiile din spital, da nu ar fi mai bine ca o minune să nu fie umbrită de condițiile din spital?
Apoi, tot pe facebook, o prietena îmi arată un afiș al Operei Române din Iaşi renovată şi redeschisă de curând. Nu ştiu exact da parca era ceva de Andrei Şerban. Îmi spune că va fi super, se ducea să îşi ia bilete, ca omul normal de la Agenția Teatrală, aia de la cub. Două ore mai târziu vine şi îmi spune că toate spectacolele sunt vândute. Măi să fie. Toate, toate? Toate până în martie. Bun Andrei Șerban ăsta şi da e o fiţă să mergi la Operă, da nu cred că ieșenii care se îmbulzeau la inaugurarea Palasului vor acum la operă. Vin totuși şi eu din Iaşi, hai să fim serioși, nu s-au culturalizat acu cu toţii.  Apoi am aflat. Ai o pilă bună, ai bilete la operă. Cum? Aşa cum aţi auzit. Biletele la operă se dau pe pile. Mi s-a făcut pielea de găină, iar revolta era în gât gata să iasă afară, noroc că vecinii mei nu ştiu înjurăturile în română.
Păi din cauza sistemului ăsta de pile am plecat eu din România. Din cauza faptului că nu ştiam să merg cu sutele în buzunar şi să le plasez cui trebuie, eu dădeam șpagă în văzul lumii, eu eram cu gura mare...
Şi brusc mi-am amintit, ca şi cum un văl s-ar fi luat de pe ochii mei şi traiul frumos în România mea e dur amenințat de traiul din România lor, în care eu nu mai am loc, în care eu nu ştiu să îmi fac loc.
Pentru ca eu (sau oricare alt român din străinătate) să mă întorc e o singura variantă: să am bani de să plătesc să nu văd lucrurile astea. Să găsesc un om cu pile şi să îl plătesc să am şi bilete la operă şi să nasc unde trebuie şi cum trebuie şi eventual să nu mă îmbolnăvesc şi să îmi facă diferite acte... Păi dragilor eu (sau oricare alt român din străinătate) nu mă pot întoarce în România pentru că nu îmi ajung anii de muncă cinstită într-o ţară civilizată, ca să trăiesc civilizat în România.
Raluca