Englezii nu ne vor în ţara lor

Aşa cum bine știți sau dacă nu ştiţi aflaţi acum, Marea Britanie va fi nevoită, odată cu celelalte state din UE, să scoată obligativitatea permiselor de muncă pentru români şi bulgari începând cu 1 ianuarie 2014. E cam acelaşi lucru pe care l-a făcut Irlanda în vara lui 2012. Dacă mă întrebați pe mine cred ca irlandezii au fost puși să scoată permisele de muncă înainte, ca românii şi bulgarii să se bulucească în Irlanda sau ca Marea Britanie să vadă exact cam care e trendul imediat după scoaterea permiselor de muncă.
Numai că englezii ca şi alții spun că odată deschisă piața muncii pentru români şi bulgari aceștia vor da năvală (şi nu sunt departe de adevăr) şi le vor lua job-urile (pe care ei oricum nu le vor).
Aşa că guvernul de la Londra se gândește să lanseze o campanie publicitară pentru descurajarea românilor şi bulgarilor de a veni în Regatul Unit. "Nu veniți în Marea Britanie, plouă şi job-urile sunt puține şi prost plătite", ar fi unul dintre sloganurile la care se gândește Guvernul britanic. Până atunci unul dintre cele mai mari şi cunoscute ziare din Anglia a inițiat deja campania de postere pe site-ul ziarului adică aici.
Cele mai interesante (după părerea mea) sunt acestea:

Nu veniţi în Mare Britanie. E deja plin.

Noi ne urâm, probabil că vă vom urî şi pe voi 

Veniți aici şi curățați toaleta.

Marie Britanie e plină e job-uri proaste pe care le fac emigranții. Sunteţi bineveniți! 

Asta cred că o puteţi înțelege şi singuri, deşi traducerea e clar automată.

Mă gândesc că nu toţi românii şi bulgarii sunt ocupați cu curățarea veceurilor, poate găseau pe unul să le şi traducă. 

Evident că ecourile în România, chiar şi cu un nou guvern, chiar şi cu Cioacă, nu au întârziat să apară.

Gândul face o campanie similară, aici. Se cheamă Why don't you come over şi îi invită pe britanici în România.

Mie până acum îmi plac astea:

Charles a cumpărat o casă aici în 2005 şi Harry nu a fost fotografiat niciodată gol. 

Noi vorbim mai bine engleza decât oriunde în Franţa

Acum aş putea să îi bălăcăresc pe britanici, dar nu o voi face. Ştiu la prima mână ce înseamnă românul, în România sau în afară. Aşa că nu pot decât să le înțeleg temerile şi ca emigrant să sper că nu vor face românii ravagii acolo sau în orice ţară din UE, după ianuarie 2014.

Oricum campania Gândul e interesantă. Mă întreb dacă britanicii vor auzi de ea?

Raluca

Dacia e din ce în ce mai puternică în Irlanda

Deşi nu au vrut să îşi asocieze numele cu românii din Irlanda şi au refuzat să îmi acorde un interviu pe acest motiv, Dacia prinde destul de bine în Irlanda. Aceasta este harta cu dealerii Dacia din Irlanda, în condițiile în care acum doi ani irlandezii se adunau ca la urs în jurul Loganului şi în condițiile în care acum jumătate de an a apărut prima maşină sub marca Dacia în Irlanda, Duster. Acum cred că vând şi Sandero sau oricum urmează să intre şi Sandero pe piața irlandeză. Nu am cifre, da presupun că au deschis aceste reprezentanțe pentru că e cerere. Citisem la un moment dat că anul trecut Duster-ul a fost cea mai bine vândută maşină din Irlanda, deşi repet au ajuns acolo cam pe la mijlocul anului. Ştiu povești de 15 familii de români care şi-au achiziționat Duster într-o singură zi, acesta a fost şi unul din argumentele pentru care le ceream un interviu.
Dincolo de reticența de a se asocia cu românii, Dacia este o marcă românească, oricât s-ar ascunde sub Renault. Aşa că putem fi totuși mândri de Dacia.
Raluca

Dacă e marți, e dietă - 1

Dragilor vine o vreme în viața oricărei femei în care simte că trebuie să facă ceva. Unele se decolorează, altele se tund băieţeşte, altele plodesc, iar altele ţin diete.
Nu ştiu câți dintre cititorii acestui blog mă cunosc personal, dar am să exemplific.

Asa eram în 1995

 Asa am terminat facultatea

Aşa sunt acum.

De ce o fac? Din cel mai egoist motiv cu putină, pentru mine. Da e adevărat că îmi doresc să şi arat bine într-una dintre cele mai importante zile din viața mea, cel puţin după opinia unora, care va veni undeva cam în 10 luni. Da e adevărat că m-am urcat pe cântar (achiziționat de Crăciun) şi m-am crucit. Cu toate astea motivul principal sunt eu. Vreau să nu mai pierd ore întregi bătând magazinele după haine ce se așează bine pe siluete plinuțe, vreau să nu mă mai chinui prin conversație şi bună dispoziție să schimb o primă impresie ce e totdeauna rea, vreau să fiu sănătoasă.

De ce marți? Pentru că oricum sunt trei ceasuri rele, de ce să le aștept să vină şi să nu le atrag singură. Pe principiul tine-ţi dușmanii si mai aproape. Aşa că în fiecare marți mă voi cântări, iar voi veţi afla ce se mai întâmplă cu dieta. Apoi vreau să scriu despre dietă doar marţea pentru că 1. vad că dă bine să ai un serial pe blog. 2. pentru că nu vreau să ajung una dintre acele femei care dacă face ceva vorbește doar despre asta (gen: nunta, copii, dietă).

De ce acum? Sincer, de plictiseală. M-am plictisit să citesc site-uri peste site-uri cu sfaturi şi cu diete. M-am plictisit să citesc cărțile pline cu marturii ale celor care au slăbit. M-am plictisit să văd cum altele reușesc, iar eu îmi găsesc scuze. Consider că mi-am făcut temele, ştiu tot ce trebuie ştiut despre slăbitul ăsta, acum trebuie să pun în practică ceea ce ştiu. Şi ce e cel mai important, am avut 33 de ani să mă cunosc pe mine.

Cum? Asta e cea mai grea întrebare, iar un prim răspuns care îmi vine în mine: în stilul meu. Mi-am descoperit câteva lucruri pe care le fac bine, dar şi câteva la care cu siguranță greșesc. Din start vă spun că nu renunț la dulciuri. E singura mea condiție.

Sunt dispusă să merg la sală (deşi gândul mă îngrozește), sunt dispusă să beau apă (2 litri e prea mult deocamdată, dar am descoperit ca 1 litru jumătate de apă pe zi nu a omorât pe nimeni, ba mai mult e realizabil), sunt dispusă să îmi reduc porțiile de mâncare (am descoperit că ăsta e trendul în diete acum, asta şi mestecatul de 20 de ori fiecare înghițitură), sunt dispusă să mănânc 3 mese pe zi plus gustări (e o treabă dificilă, pentru că deşi acum mănânc dimineaţa măcar un biscuite, nu mănânc mai nimic toată ziua până la 6 când vine Alin). La asta cu trei mese pe zi, de la ultima mea încercare de a slăbi mi-a rămas în cap că pot înlocui orice masă cu un iaurt. Am să încerc de câte ori mi se face foame ziua să nu dau iama în biscuiții lui Alin ci să îmi deschid un iaurt. Exclud din start iaurturile cu fructe, nu îmi plac.

Deocamdată voi face mișcare în casă. Nu e sală, dar e mișcare. Mi-am cumpărat dvd-ul lui Carmen Brumă şi dacă reușesc să fac ce face ea acolo, trebuie să scad măcar câteva grame.

Am citit în diverse surse că grăsimea e o dependenţă şi se tratează ca orice dependenţă, doar că, ghinion, nu te poţi opri din mâncat, că mori. Scapi de o dependenţă, dar mori. Deci va trebui să lucrez la treaba cu mâncatul, cel puţin deocamdată.

Ca să vă scutesc de sfaturi vă spun din start, nu că nu am mai spus-o deja, nu mănânc pâine decât dacă e musai (nu sunt mofturi şi nici nu mă chinui, practic nu mai mănânc cu pâine de ani buni), nu beau băuturi acidulate (decât în oraş sau când mi se face poftă, ceea ce e destul de rar), nu mănânc după ora 8 (de cele mai multe ori) deci până la 12-1 când mă culc alimentele se pot digera (am citit că le-ar trebui 4 ore).

Deşi am spus treaba cu pâinea, am ajuns la concluzia că toate alimentele sunt bune la ceva (inclusiv dulciurile). De aceea nu voi elimina nici un aliment şi nici nu voi mânca mai mult dintr-un anumit aliment. De genul meu nu sunt cu friptanele îmbibate în ulei, deci nu asta e cauza îngrășării. Şi deşi mulţi aţi rămas fixați cu dulciurile alea, ştiu sigur că nici dulciurile nu sunt cauza. Voi ajunge şi la nişte analize, dar vor trebui să aștepte până voi ajunge în ţară, nu pentru că nu le pot face aici, ci pentru că mă simt eu confortabil să vorbesc cu cineva în limba mea.

Ce promit să fac, cel puţin în prima săptămână. Să îmi reglez mesele. Să nu mănânc seara. Să beau 1 litru jumătate de apă. Să fac mișcare pe cât posibil.

Deocamdată nu vă spun cât arată cântarul că sincer îmi e rușine. Când voi slăbi (Doamne ajută) măcar vreo 15 kg, voi începe cu siguranță să mă laud. Nu îmi pun un target, că ştiu că nu îl voi realiza. Voi face totul în stilul meu, iar dacă stilul meu nu e suficient, înseamnă că trebuie să fiu grasă o viața întreagă.

În fiecare marți voi scrie ce am mai făcut în săptămâna care a trecut. Dacă se merită voi pune şi poze. M-am gândit să vă fac părtași la suferința mea pentru că am văzut că se poartă şi în plus îmi place să scriu bloguri :)

Cam asta e. Despre dietă în fiecare marţi. În afară de marţi refuz să vorbesc despre dietă. Nu îmi place subiectul şi nu îmi plac experții în diete.

Raluca

65 de euro pentru ce?

Chiar aş fi interesată să îmi răspundă cei care au mai mers cu avionul sau merg frecvent. Vă atrag atenția însă că acesta este un "post nervos" în parte din cauza stării mele (despre care vă voi povesti mai târziu) în parte din cauza revoltei care mă cuprinde când mi se iau bani din buzunar fără să îmi explic de ce.
În mare e aşa. Vreau să ajung în România şi singura şi cea mai avantajoasă metodă e cu avionul. Cea mai ieftină metodă e cu Wizz Air. Fiind companie low-cost eu chiar mă aștept la low-cost. Numai că în momentul în care îmi iau bilet la ei mă aștept ca avionul să întârzie dacă e, să fim preluați mai târziu la procesarea pașapoartelor, ba chiar să se anuleze cursa fără nici o explicație. Aia e low-cost în capul meu: îţi asumi nişte riscuri, dar plăteşti mai puţin. Următorul zbor ca preț e Lufthansa care pentru a ajunge la 160 de euro face trei escale. Mai simplu îi e să mă ducă de la Bruxelles la Amsterdam şi apoi la Budapesta decât să mă ducă direct Bruxelles-Bucureşti.
Revenind la Wizz, v-am spus îmi asum riscuri, deşi este o opțiune acolo pentru care plăteşti 10 euro şi îţi garantează că ajungi la timp. Şi dacă restul nu plătesc şi nu ajungi la timp îţi dă 10 euro înapoi sau care e ideea? Mă aștept ca în 10-20 la sută din cazuri treaba să meargă prost şi sper să nu fiu eu printre acele procente.
Numai că biletul meu e 100 de euro, iar la final plătesc 165. Pentru ce acei 65?
20 de euro i-am identificat ca fiind bagajul de mână. La companiile normale acest bagaj nu se plătește, dar trecem peste. Prețul biletului a ajuns la 120 euro.
Apoi e Wizz discount club, care deşi conține cuvântul discount se adaugă peste prețul meu. Discountul mai pune la prețul meu încă 29 de euro. Biletul a ajuns la 149.
Apoi plătești 8 euro dacă alegi să plăteşti cu cardul, indiferent de care e el Visa sau Mastercard. Sincer aş vrea să plătesc cu bani gheață, vin ei de 8 euro până în Arlon să îţi ia banii? Prețul biletului a ajuns la 157 euro.
Apoi booking fee e 16 euro. Ce e aia booking fee? cumva că am îndrăznit să iau biletul de la ei de pe site? Că un calculator şi-a chinuit circuitele să mă lase să apăs next până ajung la prețul ăsta? Ce e aia booking fee? şi de ce e 16 euro?
Şi astfel biletul meu ajunge la fabuloasa sumă de 165 de euro. Nu este mult, realizez că e mai puţin decât la alte companii, dar mi se pare că pentru aceşti 65 de euro mi se bagă mâna în buzunar cam degeaba. Mai cinstit şi sănătos era ca cei de la Wizz (care trebuie să spun că sunt cam cu un cap peste Blue Air) să spună că zborul e 165 de euro? Plăteam liniștită şi îmi vedeam de drum. Aşa ei s-au chinuit să găsească denumiri pompoase care să sune bine, eu mă chinui să înțeleg ce înseamnă şi tot aşa. Şi totul ca să ce? Să aibă ei cel mai ieftin bilet?
Şi dacă pui la astea şi stresul că e totuși low cost şi că pot apărea probleme? E cel mai ieftin bilet?
Raluca

Alegerea mobilei în funcţie de câine

Oripilați-vă cât vreţi, dar noi suntem oamenii care dorm cu câinele în pat, care se uită la TV mângâind câinele, care evident e pe canapea şi care la calculator stăm în preajma câinelui. Ăștia suntem şi nu ne mai schimbăm.
La rândul ei Dea ştie că nu are voie să ia nimic de pe masă, deşi evident şi aceasta e la nivelul ei şi ştie că nu are voie să morfolească pernele de pe canapea, pentru că evident are şi ea pernele ei.
Aşa că odată cu alegerea unei noi case şi a unei noi mobile ne-am gândit în primul rând la Dea. E suficient că trebuie să urce scările către dormitoare (dap şi casa a fost aleasă ca scările să nu fie prea abrupte, să le poată urca Dea şi să fie pline pentru că pe alea prin care poate vedea le urcă foarte greu) nu mai trebuie să depună efort să se urce şi în pat. Unde mai pui că s-ar putea lovi şi la artrita ei asta îi mai trebuie. Dea are desigur şi patul ei, pe care îl folosește. Aşa că am achiziționat cel mai jos pat din Ikea şi desigur cea mai joasă canapea pe colţ, tot din Ikea. Şi după cum vedeţi Dea le foloseşte cu plăcere :)

Să începem cu canapeaua, una dintre primele piese de mobilier pe care le-am achiziționat. Este locul ei preferat din sufragerie.

Pernele sunt ale mele, dar deja m-am obişnuit ca pernele să fie de fapt ale Deei :)

În această poză se vede şi unul dintre paturile ei, cel de sub brad. În folosește destul de des, poate fi cărat de la parter la etaj şi are şi o husa ce poate fi spălată. 50 de euro bine investiți. 

Cu urcatul scărilor seara e încă poveste lungă. Ezită, i se mai face din când în când frică pe la jumătatea lor. Câinele nostru nu a fost obişnuit cu scările. Cu toate astea s-a prins că sunt unicul mod de a ajunge în dormitor şi am surprins-o de vreo două ori coborându-le singură. 

La mijlocul scărilor aştepta să venim şi noi 

Dea mea cu o figură de "Patul acesta este al meu"

Aceasta e o poză interesantă. 

În timp ce montam noi patul (suna simplu, da nu e) Dea s-a gândit să folosească unul dintre scaunele noastre de iarba verde, pe care le-am mai folosit în timp ce mobilam casa, ca erau ușor de strâns şi de cărat.

Judecați cât vreţi  Nu am făcut concesii mari în alegerea mobilei și mi se pare ca o ajuta pe Dea. Ba chiar artrita o deranjează mai putin decât la Dublin. Putem chiar spune că ne-am şi mutat ca să îi fie câinelui bine, dar am merge prea departe :)

Săptămână plină de iubirea necondiționată a unui animăluţ, vă doresc!!!

Raluca

Ghiduri ale României în Arlon

Cândva mă plângeam că România e o țară frumoasă, da nu prea vizitată de turiști şi identificasem eu problema, lipsa ghidurilor care să promoveze România în străinătate. Am văzut că în Dublin sunt ghiduri ale României, acum am descoperit că într-un orășel mic precum e Arlonul, la granița dintre Belgia şi Luxemburg, la Cora (despre care v-am povestit de v-am înnebunit) există nu unul ci trei ghiduri ale României. Deci ghiduri există, atunci alta trebuie să fie problema. Bine în afară de problemele interne ca lipsa autostrăzilor sau personalul slab calificat, până acolo turistul străin trebuie să ajungă în România, să le descopere. De ce nu ajung? Mi-am cumpărat şi eu un ghid şi promit să îl citesc, poate e plin de mențiuni speciale despre furturi din buzunare, câini vagabonzi şi bacșișuri prea mari ca data viitoare să nu te trezești cu scuipat în mâncare, cum citisem la un moment dat o știre.
Cred totuși că ăsta va fi marele mister: de ce nu atrage România turiști?
Raluca

Cu batista pe trombon

Ce ne mai place, nouă românilor să criticăm, ceva de speriat. Ce ne mai place să ne lansăm în lungi discuții fără formă şi fără fond, doar de dragul argumentelor, de cele mai multe ori proaste. Ce ne mai place să parlamentăm...suntem aşi la discuții, la vorbit vorbe. Când vine vorba de fapte, toţi suntem pe schema, la război înapoi, dar de vorbit...nu ne întrece nimeni.
În aceeaşi notă noi românii parcă am avea ochelari de cal. Nu ne place să fim criticați, iar când se întâmplă, să te ferească Dumnezeu de lăturile ce îţi sunt vărsate în cap. Ba mai mult conștientizăm greșeală şi încercăm să o acoperim, să nu o mai vadă lumea. Şi cum de cele mai multe ori nu se poate reface o greșeală, o acoperim din nou cu lături.
De la ce m-am luat?
De la articolul lui Adelin Petrişor despre Iaşi. Îl găsiţi pe blogul lui.
De ani de zile îmi aud prietenii din Iaşi criticând drumurile şi nesfârșitele lucrări şi drumurile la service şi biletele scumpe de avion Bucureşti-Iaşi, da să te ferească Dumnezeu să vină cineva din afară să critice. Păi ajunge știre în ziarele din Iaşi, e criticat pe bloguri, cum îndrăznește el să spună ceva, a venit el la Iaşi să îşi lanseze o carte? a venit. A fost bine primit? a fost. I-a cumpărat lumea cartea cu poze, aşa scumpă cum era? i-a cumpărat-o. L-a ascultat lumea? l-a ascultat. Acum să plece acasă şi să îşi vadă de treabă, că știm noi mai bine.
Asta e mentalitatea. Să acoperim ca mâțele rahatul fără a ne trece măcar prin minte că îl putem lua cu o pungă şi duce la gunoi.
Şi ce mă intrigă e că primarul, președintele consiliului local, PSD-ul tot sau PDL-ul nu au spus nimic. Ăştia micii sunt cei mai vocali în apărarea Iașului. Tot ăștia care îşi rup mașinile în gropi, tot ăştia care plătesc 250 de euro pe un bilet Iaşi-Bucureşti şi nu îşi pot cumpăra o tartină din aeroport, tot ei se revoltă, tot ei critică demersul lui Adelin.
Un prieten spunea cândva că moldovenii sunt ca negri. Numai negri între ei au voie să îşi spună, negrule. La fel şi moldovenii, doar ei au voie să critice, doar ei au voie să se lamenteze, restul să îşi vadă de treabă...
Raluca

Pub-urile irlandeze din Belgia

Pub-urile irlandeze sunt renumite în lume. Peste tot pe unde te învârți trebuie să dai de un Irish pub, altfel degeaba te-ai mai dus. În Barcelona ne plimbam pe Rambla şi ni s-a făcut foame, am intrat în prima locantă, meniul în engleză, chelnerița vorbea doar engleză, pe meniu fish and cips, pub irlandez. În Bucureşti, Centrul Vechi, din trei localuri 2 sunt pub-uri irlandeze. Mie imi place treaba asta că mi se mai duce dorul de Dublin, unde mai pui că unele au chiar şi Guinness la draft :D

Evident că Belgia, Luxemburgul şi Franţa nu puteau face excepție. În Luxemburg există cel puţin 12, de cei de la Comunitatea Irlandezilor din Luxemburg au organizat pub crawl-ul, 12 pubs of Christmas. 

În Belgia pe aeroportul Charleroy am găsit această firmă. Jupiler este una dintre cele mai cunoscute beri belgiene, pub e pub. E îmbinarea perfectă între Belgia şi Irlanda la nivel de băutură. 

În schimb în Metz, unde am găsit că există şi un magazin destinat expaţilor irlandezi care trăiesc în Metz, am întâlnit Le Pub. Nu ştiu eu franceză da cred că voiau ei să spună Pubul, unicul, singurul... E clar deschis de un irlandez sau de cineva care a studiat cât de cât fenomenul (spre deosebire de cel din Belgia) pentru că poartă numele unui om, fix ca pub-urile din Irlanda. Ce m-a amuzat a fost tot Le-ul acela , cum sună: Le Pub :)))

Raluca

Cum ne maimuțărim noi câinele

După ședința foto de la magazinul de câini din care aţi văzut poze de Crăciun şi Revelion, în care Dea a fost de-a dreptul chinuită pentru distracția noastră, am mai maimuțărit-o o dată în timp ce așteptam să iasă Alin dintr-un magazin. În apărarea mea am așteptat în mașină 45 de minute.
Întâi să vă explic ce a fost cu ședința foto. La magazinul de câini am văzut la un moment dat un afiș în care scria că într-un week-end se fac poze gratuite animalelor de companie. Dacă e gratuit e bun, numai că nu era gratuită decât o poză pe următoarele le plăteai. Da după ce am ajuns acolo, am aranjat-o nițel pe Dea, am stat la coadă...normal că i-am făcut mai mult de o poză. Problema a fost că fotograful probabil nu se pricepe la animalele de companie, deşi la ce poze a scos în condițiile în care le-a făcut, aş spune că are o vagă idee. Spun că e problemă pentru că punea toţi câinii pe o masă. Ori câinii (nu ştiu pisicile sau alte lighioane) nu se așează pe o masă decât la veterinar. Şi oricât de ne-traumatizantă am încercat să facem experiența cu veterinarul pentru Dea, la veterinar e la veterinar, măcar din mândrie câinească trebuie să tragă în lesă sau să încerce să sară de pe masă. Aşa şi la fotograf. Greu am convins-o să stea cuminte şi mă mir că pozele au ieşit atât de bine, când practic eu îi atrăgeam atenția Deei, Alin stătea aproape de masă în caz că sare, ea nu era obișnuită să i se pună diverse în jur... părea un dezastru în desfășurare. Da pozele sunt faine şi eu zic că a meritat. Evident că după Dea şi-a ales ce a vrut din magazin, că doar o chinuisem. Părinți denaturați ce suntem :)
A doua ședință foto, cea cu așteptatul 45 de minute, a fost ad-hoc. Stăteam în mașină alături de Dea, în spate era căciula lui Alin, deci iată ce a ieşit:

Urmează fotografiile de la ședința foto. 

Din păcate în ciuda e-mailului pe care l-am trimis şi în ciuda faptului că am solicitat să îmi fie trimise şi fotografiile digitale, am primit doar prind-uri, după care am făcut eu poze. De aceea sunt arse, mai ales cele unde blana Deei e mare parte din poză. 

Asta e fetița noastră :)

Din când în când mai strecor câte un articol despre Dea pentru că am văzut că vă place.

Raluca

Călătorie în istoria radioului

Vine week-end-ul şi vreau să vă propun o călătorie pentru care nu trebuie să vă ridicați nici măcar din scaune, o călătorie în istoria radioului. Nu mai e nici un secret pentru cititorii acestui blog că sunt îndrăgostită de radio. Nu pot să explic sentimentul, de aceea folosesc cuvântul îndrăgostită. Şi vă asigur că e de ceva vreme.
Nu mi-am dorit niciodată să trăiesc în alte timpuri decât cele de azi. Nu m-am imaginat nici cu rochii mari până în pământ, nici cu fuste pană, nici cu rochii mini, în nici un fel. În schimb mă bucur că am ajuns în radio în 1999 şi că am lucrat cu benzi şi nu cu ajutorul calculatorului şi că am ascultat fascinată poveștile colegilor mei de radio. Da recunosc şi eu urăsc cheagurile care stau în scaunele confortabile ale unor emisiuni săptămânale pentru care nu trebuie decât să apară acolo. Nici mie nu îmi plac nepotismele, care din păcate abundă în radioul românesc. Şi eu consider că dacă ești depășit poate ar trebui să încerci să te perfecționezi şi nu să folosești aceleași sisteme ca în anii 90.
Să vă explic puţin. Eu am ajuns în radio între anul I şi anul II de facultate, la practică. M-am dus cu gloata, nu am gândit deloc problema şi am ajuns într-un univers care m-a fascinat. Recunosc eram în perioada în care înregistram casete de la radio, ştiam piesele, eram fan Michael Jackson, apoi Metallica şi Jon Bon Jovi. Pentru mine radioul era o necunoscută, o himeră pe care nu îndrăzneam să o ating. Era acolo undeva. Ei când am ajuns în radio eram fascinată, deşi în aerele adolescenței nu am lăsat să se vadă chestia asta. Luam de-a gata tot ce colegii mai vechi acceptau să toarne în creierii mei. Aşa am aflat de o cameră din care se poate emite şi pe timp de război. Aşa am aflat cum au apărat cei din radio, radioul Iaşi în timpul Revoluţiei, cum erau păziți de un tanc, deşi nu îi ataca nimeni. Cum au dormit acolo şi încet, încet în 1990, ianuarie, au ieşit din emisie. Tot aşa m-a minunat când la prima înregistrare mi-am auzit glasul pe bandă, când cuvântul "când" pronunțat greșit a trebuit tăiat cu foarfecul şi banda respectivă avea vreo 2 cm. Am aflat că toate materialele de la radio Iaşi stau la arhivele naționale un număr de ani. Am fost recunoscătoare omului care stătea cu noi nopțile învățându-ne să pronunțăm corect. Apoi oamenilor care doar văzându-ne voiau să ne ajute. Ţin minte că făceam o emisiune de tip circuit, cu toate studiourile teritoriale din România. Se şi chema "Radio Circuit". Stăteam în emisie şi la un moment dat a venit o doamnă care mă văzuse prin geam să îmi aranjeze postura. Stăteam cocoșată şi sunetele nu ieșeau corect. Nu ştiam cine era, aveam să aflu mai târziu. Până în ziua de azi în emisie zici că am un bât în spate.
Mi-a fost greu să ies din lumea aia şi ţin minte că o vară întreagă nu mă puteam decide să fac pasul spre un radio comercial şi deci spre un salariu (la Radio Iaşi deşi am lucrat 3 ani eram plătită tot pe bază de material).
Mi-am amintit toate astea pentru că pe facebook circulă site-ul acesta. Oamenii din poze au aceeaşi pasiune în priviri pe care, vă asigur, o am şi eu când vorbesc despre radio. Istoria mea cu radioul poate nu s-a încheiat, poate va continua, dar în aceste week-end dați un ochi şi Istoriei Radioului Românesc.
Week-end informativ, vă doresc!!!!
Raluca

Franţa - Avioth, orășelul mic cu o biserică mare

Încă mă mai surprinde faptul că poți trece din Belgia prin Luxemburg în Germania sau în Fraţa fără ca aproape să percepi trecerea. Până să caut pe internet am trăit cu impresia că Avioth-ul ăsta e în Belgia, da uite că e în Franţa şi chiar că e la o azvârlitură de băţ de Arlon. Desigur pe autostrăzi sau pe drumurile principale încă se mai pot zări gheretele de vamă, deci nu treci chiar fără să ştii dintr-o ţară în alta, da pe drumurile mici, pe bune dacă îţi dai seama. Aşa şi noi am plecat din Arlon, Belgia, am vizitat Avioth în Franţa şi ne-am reîntors în Belgia şi am vizitat Orval, totul în mai puţin de 3 ore. Că între timp am vizitat şi fortăreața de la Montmedy. Ba mai sunt orașe chiar pe graniță, jumătate într-o ţară, jumătate în alta.
Despre Avioth nu veţi găsi multe nici măcar pe wiki, iar site-ul lor oficial mie nu îmi merge. De fapt cred că şi locuitorii erau puţin mirați cum de au ajuns turiști la ei, ba şi turiști înarmați cu aparate foto, telefoane şi un câine. Aşa că nici eu nu aş şti să vă spun prea multe despre Avioth. Am găsit că ar fi cunoscut printre cei pasionați de pelerinaje religioase, pentru că deşi orășelul e mic şi are o catedrală mare, e mare tocmai pentru că acolo a fost descoperită o statuie a Fecioarei Maria. Pe acel loc s-a înălțat un fel de altar, iar statuia se află în Catedrală şi evident face minuni. Adică a făcut minuni. Am citit că statuia putea învia copii născuți morți cât să poată fi botezați şi astfel să ajungă în Rai. Pe 16 iulie are loc pelerinajul la Avioth, iar din 1993 Papa Ioan Paul al Doilea a recunoscut acest pelerinaj şi i-a dat titlul bisericii, bazilică.
Noi mai lumești aşa, nu am găsit biserica deschisă, bine era şi pe 2 ianuarie când am ajuns noi acolo. Nici barul din oraș nu era deschis.

Am descoperit în plimbările noastre de sărbători că cerul în Belgia-Luxemburg şi acum Franţa e la fel ca în Irlanda. Alb. Ceea ce face ca pozele să necesite oareşce gândire, lucru care pe mine mă plictisește enorm. Aşa că pozele sunt făcute la inspirația de moment, nu sunt gândite deloc şi nici măcar editate după. Nici măcar cu un crop mic.  

Altarul din poză este despărțit de biserică. 

Este locul unde a fost descoperită Statuia Fecioarei Maria 

Biserica din faţă 

Deşi am ajuns la Avioth pentru biserică, pe mine m-a fermecat orășelul în sine 

Căsuța cu porți cu inimi mi-a plăcut foarte mult 

La fel şi Casa Pelerinului

Nu v-aş recomanda să faceți o excursie special pentru Avioth, dar dacă se află în drumul vostru e bine să faceți un popas acolo :)

Raluca

My little DIY project

Îmi plac magneții de frigider. Nu pot să cred că nu v-am arătat frigiderele mele din Bucureşti şi Dublin care erau pline de magneţi. Cred că e boala călătorului secolului 21, să cumpere magneţi de frigider. Deja nu mă mai opun, cumpăr până rămân fără bani. Parte îi fac cadou (am început să decorez şi frigiderul părinților mei), parte îi păstrez. 

În Arlonia problema era presantă de acum. Totul e încapsulat în mobila de bucătărie, pot pune magneţi doar pe hotă şi pe cuptorul cu microunde. E jale mare, dar se pare că am găsit soluția.

Recunosc cochetam cu gândul de a cumpăra o tablă magnetică, mare, neagră care să troneze deasupra mesei, dar nu am găsit. Nu ştiu belgienii ăștia parcă sunt contra magneţi. Totul până ieri când am descoperit eu în Luxemburg un magazin Hobby. Şi în magazinul respectiv, plin cu de toate, am găsit tablouri metalice. Toate mărimile. Teoretic toate mărimile pentru că deşi aveau prețuri pentru vreo 6 mărimi, la vânzare aveau doar trei, cea pe care am cumpărat-o eu e mijlocia. 

Aşa că am să vă prezint un mic proiect do it yourself sau DIY la care am lucrat toată dimineaţa (2 ore). 

***

I like fridge magnets and because in our house in Arlon all the kitchen furniture is encapsulated I didn't have a place where I could put my magnets. Until yesterday when I found magnetic canvases. I bought two from a local Hobby store and I will show you what I did with them.

Aşa arată tablourile metalice. Vedeți unul chiar are un magnet pe el :) 

***

These are the magnetic canvases. See one of them even has a magnet on it.

Acesta este atelierul meu improvizat. Am pus Leonard Cohen best of pe youtube, am înşirat totul pe jos, am tras o pernă mare, mi-am făcut o cafea mare şi cu Dea alături am pornit la pictat.

***

This is my  improvised workshop. I've played Leonard Cohen on youtube, I put everything on the floor, I got a big pillow and a bigger coffee and of course Dea and I started working. 

Acesta este rezultatul. 

Tablourile pot fi colorate, pot fi decorate cu decupaj, arată şi se comportă ca nişte tablouri normale, doar că sunt magnetice. Pentru că bucătăria e decorată într-un amestec de galben, verde, roşu şi puţin portocaliu am pictat şi tablourile verde şi portocaliu. Mâine mă duc să mai cumpăr două :)

***

This is the result. 

The canvases can be painted, can be decorated with decoupage, they look like normal paintings, only they attract metal. Because my kitchen is decorated with yellow, green, red and a little bit of orange, I painted the canvases green and orange. Tomorrow I will go and buy another two :)

Încă nu e gata, dar cam aşa arată. Masa o știți deja de aici. 

Nu e chiar un tutorial, că tot ce am făcut a fost să cumpăr pânzele (5 euro), le-am colorat cu acrilice şi le-am agățat în cuie pe pereți.

***

This is not finished yet and it isn't a tutorial. All you need is the canvases (5 euros), acrylic paints and nails. 

Raluca

Voluntar la Festivalul St. Patrick din Dublin

Nu ştiu dacă vă mai amintiți de ce scriam anul trecut pe vremea Festivalului Sfântului Patrick. Dacă nu vă reamintesc aici. Anul trecut am fost voluntar la Festival şi pot spune cu inima deschisă că după acea perioadă încrederea în mine a atins cote maxime şi am realizat tot ce am realizat anul trecut. Înainte de Festival eram supărată şi bosumflată că stau în casă, că nu am prieteni, că nu îmi pot găsi un job şi dacă îl găsesc nu am permis de muncă (sună cam ca perioada prin care trec acum :D), per total eram în pragul depresiei. Ştiu pare mult spus, dar nu exagerez deloc. Nu ştiu cum, dar parcă după Festivalul Sfântului Patrick au tras la mine proiectele, am ajuns să prezint o emisiune la radio, apoi cea TV, am cunoscut o grămadă de lume, mi-am făcut prieteni. Şi poate important e şi că am văzut ce e ăla voluntariat fără să presupună copii rupți de foame prin Africa sau animale schingiuite în România.
Anul acesta am să îl consider noroc chior dacă voi ajunge în Dublin în perioada Festivalului, nu mai spun să fac şi ceva pe lângă. Dar dacă printre cititorii mei există români care se plictisesc în casă sau pur şi simplu vor să vadă Parada de aproape sau vor o experiență inedită, puteţi să vă înscrieți ca voluntar la Festival aici. Nu vă așteptați la mai mult decât am descris eu aici sau aici, şi în Irlanda e criză. Deşi citisem că în anii trecuți voluntarilor li se asigura cazarea şi chiar o diurnă, anul trecut în afară de tricouri la alegere, umbrele şi alte obiecte promoționale sau un snacks sau băuturi răcoritoare de la sponsori nu am primit nimic. Asta nu înseamna că experiența nu a fost una bună.
Raluca

Franţa - Fortăreaţa locuită de la Montmedy

Aşa cum am promis nu voi mai aşterne aici o grămadă de poveşti pentru simplul motiv că poveştile conţin date şi ani şi sunt plictisitoare de-a dreptul. Pliantul ce ne-a fost furnizat la intrare, singurul în engleză, e plin de ani, de împăraţi şi de detalii ce ar plictisi chiar şi pe cel mai pasionat om de astfel de locuri.
Povestea noastră la Montmedy începe pe 2 ianuarie când după biserica de la Avioth nu prea mai ştiam ce să vizităm. Alin voia de mult să ajungă la fortăreață, eram oricum în Franţa, deci am mers. Drumul de la Avioth la Montmedy cred ca a durat in jur de 20 de minute, dar a fost frumos. Aici părea că a venit deja primăvara, totul era verde, ba erau copaci care înmuguriseră deja. Nu e verdele irlandez, da e verde.
Am ajuns noi în orăşelul Montmedy şi am urmat indicatoarele spre Citadelle de Montmedy. Şi tot cu ochii spre parcare ne-am pomenit că ajungem pe un pod asemănător celui de la Cetatea Neamţului, apoi pe sub o poartă, era ciudat că părea că nu ar fi trebuit să ajungem acolo, da totuşi nu ne oprea nimeni. Pe sub poartă am ajuns în citadelă. O fortăreaţă în toată puterea cuvântului, dar fortăreaţa care era locuită. Am văzut case, mașini, oameni şi chiar câini. Ne-am plimbat prin toată fortăreaţa, da scopul nostru era să ajungem pe ziduri. Se poate ajunge doar pe lângă poartă pe la shop, de unde vă puteţi lua şi bilete (4.5 euro). Aşa că ne-am urcat şi pe ziduri, am văzut fostele cazarme, acum ateliere ale artiştilor, am văzut cuptoarele de pâine şi chiar şi toaleta şi evident am putut admira panoramele din jurul fortăreței.
Trebuie să vă spun că prin zonă pare că nici Crăciunul, da nici Revelionul nu sunt luate în serios ca la noi. Aşa cum puteţi citi pe 2 ianuarie muzeele erau deschise. Între Crăciun şi Revelion copii au fost la scoală, iar în noul an școala a început pe 2 ianuarie. Tot pe 2 ianuarie da şi pe 26 decembrie toate magazinele au fost deschise. Deci practic zi liberă la ei a fost 1 ianuarie şi evident 25 decembrie.
Revenind la fortăreaţă, vă mai spun că a supraviețuit celor două războaie mondiale şi la un moment dat a aparținut Spaniei.

Biserica Sf. Martin 

O fostă baracă, acum atelierul unui artist. 

În cadrul fortăreței sunt şi două muzee, unul al Fortificațiilor şi altul de Artă.  

O stradă din Fortăreaţa de la Montmedy 

Aşa arătau casele din interiorul fortăreței 

Sau aşa 

Din nou o stradă  

Piaţa centrală 

Poarta de intrare 

Orășelul Montmedy văzut de pe fortăreaţă 

Biserica văzută cumva de sus 

Fortificații în stea 

Mi-au plăcut scările astea, care nu duceau nicăieri. 

Fortăreaţa avea şi tuneluri prin care nu am intrat, dar Alin spune că spre deosebire de ceva asemănător din România, erau foarte curate. 

Podul pe care treceai cu mașina pentru a ajunge în fortăreaţă

Cam asta e Citadelle de Montmedy

Ca şi în Irlanda îmi plac mult chestiile turistice da care nu sunt foarte mediatizate şi unde evident nu te calci în picioare cu alţi turiști. Din fericire astfel de locuri sunt şi în regiunea asta, deşi mai puţin organizate ca în Irlanda.

Raluca