Dor de radio

Nu ştiu dacă pot să explic celor care nu au fost niciodată într-un radio, de fapt ştiu că nu pot să explic pentru că am încercat recent şi deşi reacția a fost de ochi mari admirativi, mă cam îndoiesc că persoana respectivă a înțeles exact ce se întâmplă într-un radio, mai ales un radio de ştiri, ca cele în care am lucrat eu.
De aceea mă aștept ca această postare să nu adune cine știe ce vizualizări, dar având în vedere că blogul este despre viața mea, iar viața mea a fost radio mulţi ani...bear with me :)
Ce mi-a venit acum?
Păi să vă explic. Când lucram la radio aveam frecvent coșmarul, de fapt nu era chiar coşmar, că nu ajung să dau știrile. Ceva mă ținea, ori textul nu era gata, ori nu aveam inserturi (acele bucăți în care se aude vocea altcuiva decât a prezentatorului), ori coridorul era al naibii de lung, nu ajungeam, ajungeam la fix şi 30 de secunde când totul era pierdut. În realitate treburile astea se întâmplă. Mai ajungi târziu, mai ai text lipsă, mai lipsește un insert, da ascultătorul nu ştie ce e în spatele jurnalului pe care îl ascultă. Revenind, era un vis care se repeta din timp în timp, dar cu care ajunsesem să mă obișnuiesc şi chiar voiam să aflu ce mă ţine să ajung la jurnal de fiecare dată. Pentru că pe cuvânt erau adevărate intrigi.
Radio în Dublin a fost mai pașnic. Mi-a fost de câteva ori frică să nu ajung la timp, da era ori autobuzul (făceam cam o oră şi 20 de min sau o oră 30 de min dintr-un colţ al Dublinului în altul) ori nu mă trezeam la timp şi totul se dădea peste cap (schimbam două autobuze şi deşi Dublin Bus merge mai ceas decât cele din Iaşi sau Bucureşti nu poţi şti niciodată). În afară de neajuns la timp totul era normal şi firesc, eram printre prieteni, cunoșteam subiectele sau mă puteam adapta. Nu prea era loc de greșeală pentru că nu era strictețea sau severitatea din radiourile românești.
Da am plecat rău pe câmpii. Voiam să vă spun de vis. Ei bine la Dublin visul că nu ajung la radio nu a mai apărut. Acum, de fapt azi noapte, am visat că eram la radio, da nu mai ştiam să deschid programul de editare, nu mai ştiam să tai inserturi şi deşi mă uitam la ceas şi aveam jumătate de oră să mă pregătesc mie nu îmi mergea nimic. Şi tot îmi ziceam în cap: pauza a fost prea mare, ai uitat totul.
Cred cu tărie că lucrul în radio e un drog, deci trebuie să fiu în sevraj sau ceva. Dacă visele ar înseamna ceva ar fi super să ajung în radio şi să nu ştiu să deschid programul, ar fi un pas înainte :), măcar as fi în radio, că de învățat...nu s-a născut nimeni învățat :)
Raluca