Şi în Arlonia viaţa poate fi frumoasă

În ultima perioadă, recunosc, m-am depresat cam nejustificat aşa. Limba nu o ştiu, carnet de şofer valabil în Belgia nu am, orășelul Arlon e mic şi nu se întâmplă niciodată nimic. Practic dacă vreau să ies din casă trebuie să merg foarte mult (de la 20 de minute în sus), să iau mașina sau trenul. Pe autobuze nu mă pot baza pentru că se pare că şi în orășelul ăsta mic nu stăm în centru. Aşa că pe lângă noi trece doar o linie de autobuz, cu autobuze din jumătate în jumătate de oră. Şi chiar şi aşa în jumătate de oră sunt unde vreau eu să ajung, nu merită să aștept autobuzul care oricum mă duce până la gară (de unde trebuie să iau altul) şi apoi orășelul e chiar mic, nu am nevoie de autobuz.
Apoi care e viitorul meu aici? Nu ştiu foarte multe, dar ştiu sigur că zona cu firme, inclusiv sediile UE, din Luxemburg mă sperie. E sterilă. Nu îmi spune nimic. E populată de oameni roboți, toţi îmbrăcaţi office. Cam ca zona de birouri din Băneasa - Pipera din Bucureşti sau ca cea de la Grand Canal şi de pe cheile lui Liffey din Dublin. Zone unde sufletul îţi este omorât încetul cu încetul şi devii slujbaș la patron cu salarii de mii de euro pe care nu te duce capul să le cheltui decât în magazine de lux din centrul LUXemburg-ului sau în centrele comerciale unde orice produs e cu 20 la sută mai scump decât în Belgia, Franţa sau Germania pentru că în Luxemburg oamenii au bani.
Eu nu prea cred în miracole, în prezențe care te ghidează, în drumuri ce îţi sunt deja trasate. Cred în coincidențe şi în noroc, da în astea cred. Şi cred pentru că mi s-au întâmplat. Pentru că am ajuns în locuri unde nu ar fi trebuit să ajung şi am cunoscut oameni cu care acum sunt bună prietenă. Pentru că am făcut lucruri ce nu îmi sunt în caracter şi m-m descoperit.
Trebuia să spun asta pentru că trebuie cumva să ajung unde voiam eu să ajung. Ei recent am descoperit o a doua biserică faină în Arlon, pe lângă catedrală. E luminată foarte fain şi cu zăpadă în jur se vede foarte interesant noaptea. Nu ştiu de ce nu am remarcat biserica respectivă până acum, deşi se vede de pe strada mea şi chiar de pe autostradă. În fine. Într-o vineri când am mers la poștă să plătesc lumina am zis să mai umblu prin centru. Nu aveam un scop. Poate o ciocolată caldă la vreo ciocolaterie (sunt 3 în centru), poate mă învârteam putin şi apoi plecam acasă. Numai că era 9 şi ceva dimineaţa şi centrul era gol, pustiu şi părăsit. Parcă era un oraș proiectat tocmai ca eu să mă plimb pe acolo singură, dimineaţa la 9 când oamenii roboți deja au o oră de serviciu.
Şi când ies din centru, zona pietonală, văd un indicator cu BELVEDERE. L-am mai văzut de multe ori, dar niciodată nu am apucat să văd cât de frumos se vede ceva de la respectiva Belvedere. Aşa că am urcat un deal, apoi nişte scări, apoi am trecut pe sub o poartă (despre toate astea într-o postare viitoare) şi am ajuns pe o alee străjuită de copaci. Am mers până am ajuns la o parcare şi când am ridicat ochii eram fix în spatele bisericii. Trebuia să mă învârt să văd ce e acolo. Belvederea e de fapt un fel de balustradă de unde se văd bine acoperișurile din Arlon şi ieșirile din oraş. Nu e chiar atât de înaltă cât să se vadă bine oraşul, dar străzile de la bază arătau fain aşa goale. Şi nu ştiu cum şi nu ştiu când a trecut timpul şi după doar vreo 10 poze au bătut clopotele. Un cântec ceva. Era deja ora 10. Am mai făcut vreo două poze, m-am bucurat că eram singură în Arlonia şi am coborât.
Evident că nu am mai găsit drumul pe care venisem. Aşa că am mers până am dat de ceva cunoscut. Mai exact o stradă oarecum centrală unde parcăm noi când mergem la Primărie (şi am cam mers la Primărie după acte în ultima vreme). Şi cum mă uitam eu după uşi faine pe la casele pe lângă care treceam văd o vitrină: ARTethic. Şi o grămadă de culori şi materiale şi mărgele. Trebuia să intru. Şi bine am făcut.
Am crezut că magazinul e nou, că am trecut de câteva ori pe acea stradă, cu mașina. Nu e, ba chiar are câțiva ani. Şi e plin de chestii faine, dar cel mai fain e raftul cu mărgele din ceramică. Sunt superbe. Mi-am luat, mi-am şi făcut cercei (am să vă povestesc cum i-am făcut într-o postare viitoare). Şi e mai ieftin ca cele din Luxemburg. Aşa că acasă l-am căutat pe net. Şi am găsit un site asa de prietenos, acesta. Şi cum sună Loisirs creatifs şi ce intime mi se par pozele de prezentare. Şi ce bine arată împreună trei prietene cu trei preocupări diferite care s-au decis să îşi deschidă un magazin în Arlon.
E un magazin cu minuni. Seamănă cu Tinker de la Bucureşti şi fac şi ateliere. Şi oamenii ştiu şi engleză.
Nu ştiu de ce, poate datorită lucrurilor pe care tocmai le-am înşirat, încă zâmbesc. Şi ştiţi ce? După două zile cu ninsoare şi cer mohorât, a ieşit soarele. :)
Raluca