Credeți în semne?

Cred că v-am mai spus că eu cred. Nu e la modul că mă abat din ce fac pentru că am văzut un semn, dar îmi place să le găsesc şi să mă asigur că sunt pe drumul cel bun.
Primul semn din genul celor despre care vă vorbesc eu a fost în perioada dintre facultate, mai exact terminarea facultății şi primul job. Nu ştiam ce trebuie să fac. Planurile cu radioul public la care lucrasem în facultate se năruiseră. Terminasem şi voiam şi eu primul mau job, primul meu salariu... Nu-i vorba că salariul era minuscul, da na îl voiam. Aşa că mi-am depus eu CV-urile la radiourile din Iaşi care îmi făceau cu ochiul şi aşteptam. Într-o zi am găsit prin casă un radio cu baterie din aia pătrăţoasă pe care nu ştiu dacă al mei l-au folosit vreodată...sau poate l-au folosit, nu ştiu. Şi marca radioului era Terra de la Tehnoton. Ştiu că l-am scos din sertar şi l-am studiat să văd dacă mai poate fi folosit. Chiar în aceeași zi eram sunată de la Radio Terra pentru un job.
Acum recent, luni, aveam curs la franceză. Şi aveam dubii dacă eu chiar trebuie să fac franceza intensiv vara asta. În plus doar pe drum pierd vreo 2 ore. Şi chiar şi mai şi luni a fost caniculă şi eu am făcut o foarte mare insolație de acasă până la gara Arlon. Aşa că ajunsă în gara Luxembourg a încolțit gândul că aş putea lăsa totul şi să plec acasă. Sincer nu îmi stătea capul la franceză.
Numai că în gară e un magazin cu cărți şi reviste...ca în orice gară. Eu am intrat acolo în speranța că voi găsi un caiet, că eu aşa ziceam că se fac cursurile pe bază de caiet. Şi cum mă învârteam eu printre rafturi am găsit o revistă despre Irlanda. E de fapt o revistă despre călătorii, înţeleg eu, şi în numărul cel mai recent se vorbește despre Irlanda. Am răsfoit-o şi am decis să o cumpăr. Am găsit şi caiet şi am înfruntat din nou canicula de la gară până la scoală.
Acesta era primul semn. O revistă mi-a amintit de un lucru drag mie, dar faptul că am găsit-o acolo în acel moment a fost un semn că eram pe drumul cel bun. Dacă stăteam acasă chiulind de la curs nu găseam revista.
Apoi odată ajunsă în clădirea unde se ţin cursurile am dat într-o debandadă totală. Francezii ăştia sunt pur şi simplu incredibili. La ei autobuzul vine la o oră aproximativă şi pleacă la fel. La ei dacă cursul e pus că începe la 17, vă începe de fapt la 17.30. Dacă ţi s-a spus că intensiv înseamnă şi sâmbăta, cel mai sigur nu e aşa şi e doar până vineri... din astea. Plus că fix grupa mea era repartizată într-o sală care nu exista. Aşa nervi aveam că pe bune mi-aş fi băgat picioarele în el de curs, aş fi cerut banii înapoi şi aş fi așteptat pe o bancă să treacă canicula să pot pleca acasă.
Numai că în nervii ăia în care înjuram în gând tot sistemul lor de câcat, pentru că nici nu aveam cu cine să mă cert (secretarele şi profesoarele au ajuns la 17.30, când eu aveam clar pe foaie 17.00) a venit la mine un tip, spaniol. Nu știa engleza da mă întreba ceva. M-am oprit din înjurat să văd ce vrea şi voia să știe dacă sunt la același nivel cu el şi dacă şi eu îmi caut clasa. I-am explicat pe spaniolo-engleza mea că da şi am pornit amândoi să ne căutăm clasa, prin eliminare. Am găsit-o, am aprins lumina, am deschis geamurile (chiar ăştia nu au aer condiționat...nu înțeleg de ce...) şi m-am așezat la o bancă. Şi în timp ce mă uitam curioasă la cum arată o clasă de elevi din străinătate (cu două proiectoare, cu dvd player şi cu un laptop, pe care nu le fură nimeni, cu tablă ce culisează în sus sau în jos şi se deschide pentru a fi mărită...) mă uit pe banca mea. Şi acolo văd o inimioară... Ăsta e semnul meu. La școală şi chiar şi la radio când mă plictiseam sau când făceam un interviu şi ascultam omul ca să îi pot pune întrebări, totdeauna desenam inimi. Toate felurile, toate mărimile. Din reflex şi fără să mă gândesc prea mult la
ele. Am colegi care în timpul interviurilor înconjurau cuvintele de pe foaie, care desenau pe foi şi tot aşa...
Trebuia să fie un semn că eram pe drumul bun. Şi aşa a fost. Cursul e chiar fain şi zic eu că mi-am dat drumul să vorbesc. Profa chiar mi-a sugerat să mă apuc de predat engleză :) că totdeauna când lumea nu înţelege un cuvânt eu sunt cea care îl traduce... Am colegi faini cu care mai schimb o părere, două. Toți sau aproape toţi suntem abia veniţi în Luxembourg şi schimbăm impresii, împărțim ponturi. Cei mai mulţi sunt informaticieni sau economiști, job-urile care se caută aici, dar sunt şi studenți şi artiști. Deja am fost invitată la o expoziție de artă contemporană :)
Nu înţelegeţi greșit totuşi. Nu m-aş fi întors acasă sau dacă nu ajungeam la curs luni ajungeam marți, deci de curs nu mă lăsam dacă nu erau semnele, dar pentru psihicul meu la pământ au fost numai bune :)
Așadar credeţi în semne?
Raluca