Laudă-mă gură că ţi-oi da friptură

Rar foarte rar am pus pe blog ceva din activitatea mea de "jurnalist". Am mai explicat că nu mă consider chiar jurnalist şi mai ales de când am plecat din România şi am agățat jurnalismul în cui chiar că nu m-am recomandat vreodată aşa. Descrierea de pe blog şi Facebook e doar un titlu generic. În capul meu bloggerii nu sunt jurnaliști şi nici PR-ul nu ține de jurnalism. Pe scurt până nu ai mâncat pufuleți pe teren atârnat de vreun gard, până nu ai respirat aerul unei redacții unde cel puţin 3 televizoare merg continuu, iar tu ai de dat un text cu cinci minute în urmă, până nu ai scos ceva publicabil sau mai pe domeniul meu, până nu ai intrat în direct cu doar o frază scrisă să faci un jurnal de 15 minute ... nu eşti jurnalist. Eşti un om care scrie texte... În fine e teorie multă şi nu o voi face eu acum.

Cum spuneam, dacă nu mă laud eu chiar că nu mă laudă nimeni, da nu e vorba doar de laudă, e vorba de dorul care a pus stăpânire pe mine când vine vorba de Dublin şi bucuria de a descoperi azi de dimineață că nu am fost uitată. Chiar dacă engleza mea sucks big time, chiar dacă e greu să gândești în română şi să vorbești în engleză când habar nu ai că trebuie să vorbești, eu mă laud cu filmulețul ăsta de acum un an de la Festivalul de filme de scurt metraj din Dublin, organizat de un român.
Filmulețul e lung, are vreo 10 minute, dar apar şi eu. Sunt o vedetă ce mai :)
Raluca