Omenia există încă la români

Doar un scurt text, că am uitat să vă povestesc ceva. O poveste ce mi-a redat încrederea în români şi poate datorită căreia am fost foarte zen cel puţin în primele săptămâni ale vizitei mele în România.
Eram într-o benzinărie, unde e de fapt stația autobuzului ce face legătura dintre Luxembourg şi Charleroi şi trece şi prin Arlon.
Belgienii sunt meșteri mari în a nu fi punctuali aşa că, cu tot cu marja noastră de eroare, stăteam în benzinărie, aparent fără scop de vreo jumătate de oră. La un moment dat a parcat lângă noi o dubă. Şoferul a făcut plinul şi a intrat în benzinărie. Nu era nici primul şi nici ultimul șofer care făcea asta în acea benzinărie, în acea dimineață.
Numai că acel șofer ieșind din benzinărie ne-a întrebat într-o românească pură dacă ne-am pierdut sau dacă avem nevoie de ajutor. Omul era român. Şi după ce nu mai vorbisem româna cu un străin de ceva vreme vorbele mi-au venit greu. Poate eram şi surprinsă de gest... nu ştiu. I-am explicat că aşteptam autobuzul. L-am informat şi pe el că de acolo se ia, că există şi că nu trebuie să faci drumuri cu maşina până la aeroport. Ne-am urat cele bune. Şi fiecare a luat-o pe drumul lui.
Un român s-a oferit să ajute alţi doi români, ce stăteau într-o dimineață într-o benzinărie aparent fără motiv.
Ştiu aşa povești mai rar, aşa că mânată de bunătatea care mi s-a oferit în acea dimineață am ajutat şi eu alţi doi români să îşi târască bagajele spre avion, că Wizz Air e low cost şi până la avion mergi pe jos. Şi apoi alţi români m-au ajutat să îmi urc bagajul în compartimentul destinat lui în avion şi am ținut-o aşa până în România.
Bine, după două săptămâni de România gândeam în cu totul alt fel şi ma înjuram în gând că am ajuns unde ajunsesem. Da asta e o poveste urâtă şi azi mi-am propus să fiu pozitivă.
Raluca