Singur pe drum

Când căutam pozele pentru articolul din Germania am găsit alte două poze făcute de mine ieri pe la amiază pe strada mea şi într-o piaţă. Poate cei care nu mă cunosc au zis că prea mă plâng că Arlonul e un oraş mort. Da ziceți şi voi, nu e depresant? 

Pe bune că am cântat:

Nimeni pe drum ..
Nimeni acum
Nimeni pe strada sa vada ce simt acum 
Nimeni pe drum (aici)
Oricum nu mă înţelege nimeni că arlonezii nu vorbesc româna şi oricum nu era nimeni pe stradă...
Depresant. Chiar că Arlonul e un oraş dormitor :(
Raluca

La cumpărături în Germania

Dragilor,

Magazinul meu preferat

am fost la cumpărături în Germania. Am fost la TK Maxx şi la Primark şi a fost super. Şi ce e cel mai super e că am aflat că nu sunt singura nebună care face lucrul acesta.
Vedeți voi în Luxemburg salariile sunt mari, da ce zic eu, pentru un român sunt enorme. Practic am auzit vehiculându-se (deci nu ştiu cât de reale sunt) salarii de 10.000 de euro pentru un job plătit în România cu 2.000. Şi nu e foarte departe de adevăr într-o ţară în care salariul pentru un om cu facultate este minimum 2.200 de euro.
În aceste condiţii luxemburghezii nu se minunează când o pereche de cizme, ce-i drept din piele, e de la 200 de euro în sus. Dau banul şi aia e. Însă pe mine nu preţurile mă irită, că vorba aia nu îmi permit, nu cumpăr, ci faptul că nu îmi plac. În Luxemburg toate hainele sunt office. În Franţa toate sunt ciudate. În Belgia au materiale proaste... da v-am mai spus asta...

Colegii mei de cumpărături în gara Luxemburg 

Aşa că primul lucru când am ajuns aici a fost să văd dacă există magazinele pe care le ştiam eu din Irlanda: Debenhams, TK Maxx şi Primark. Primul nu este, dar celelalte două sunt şi sunt chiar aproape de mine. Bine aproape tot înseamnă o oră de mers cu maşina sau autobuzul. Aşa că deşi am fost de vreo 3 ori la cumpărături în Germania, dacă nu îmi lipsește musai ceva nu are sens să mă duc.
Ieri aşa s-au potrivit lucrurile că am ajuns în Germania. Încă din autobuz m-am lipit de o irlandeză care povestea că merge la cumpărături. Am vorbit o grămadă şi mi-a zis că din bursa ei nu poate să îşi cumpere nici măcar chiloți în Luxemburg. Şi mi-a mai spus că ea şi colegele ei merg măcar o dată la două luni, dacă nu şi mai des la cumpărături în Germania. Avea o listă măricică de cumpărături şi spunea că are pe listă şi diverse comandate de colegele de apartament.
Am schimbat ponturi, am râs, ne-am mai amintit de Dublin, am făcut comparații, timpul a trecut. Am aflat însă că nu sunt singura care merge la cumpărături în Germania, că tinerii din Luxemburg fac frecvent lucrul acesta şi nu doar tinerii... Am aflat că există chiar şi o petiție să vină Primark în Luxemburg. M-am simţit integrată cumva, pentru că eu cu luxemburghezii cu cizme de 200 de euro nu rezonez.
Şi ce credeţi? La întoarcere autobuzul era plin de pungi Primark şi TK Maxx. Oamenii îşi arătau unii altora ce au cumpărat, ba chiar doamna din spatele meu, venită la cumpărături cu fata ei adolescentă, calcula că a făcut o economie de 100 de euro. Pungile foșneau, hainele erau arătate peste scaune, șoferul a fost nevoit să ţină lumina aprinsă tot drumul, ca oamenii să converseze pe lumină, ce mai era ca o frăție a cumpărăturilor, iar eu una m-am simţit ca în excursie cu clasa :)

Geanta mea de vinilin

A fost fain. Nu am cheltuit exagerat de multi bani, mi-am luat o grămadă de haine, mi-am luat teniși, că de atâta purtat cei din Dublin s-au cam scâlciat, mi-am luat UGG albaștri şi un hanorac cu blăniță, tricouri cu desene animate şi pantaloni de trening şi cel mai tare mi-am luat o geantă din mușama pe care am dat la TK Maxx doar 6 euro. Era redusă de la 42 :) În Luxemburg probabil că ar fi fost peste 100 de euro şi probabil că ar fi fost cumpărată fără nici o urmă de regret.
Asta a fost. În Luxemburg urmează un week-end prelungit aşa că sper să ajungem să vizităm şi noi un loc nou şi vă povestesc după.

Raluca

La plimbare prin Bruxelles

Dragilor,

nu am mai dat pe aici de aşa de multă vreme că blogger m-a şi scos şi a uitat parola :)
Zilele aici sunt cam plictisitoare, e frig, plouă mai tot timpul aşa că nu prea am mai avut chef de ieşit sau de vizitat. Deci au cam lipsit subiectele de pus pe blog. Plus că după drumul din România nu prea eram doritori să ne urcăm iarăși în maşină să pornim la drum.
Arlonul e un oraş mort, dacă se întâmplă ceva aici probabil că ştiu doar locuitorii şi ţin secret. Luxemburgul e cam la fel. Rar aflu de ceva interesant şi fie am aflat prea târziu, fie nu e chiar atât de interesant... Comparat cu Dublinul sau chiar Bucureştiul, Luxemburgul e un oraş trist şi părăsit. Nu ştiu exact cu ce îşi ocupă timpul cei care trăiesc aici, în afară de mers la restaurant, deci nici noi nu prea avem multe chestii pe agendă.
Aşa o fi anotimpul ăsta, că din decembrie încep Târgurile de Crăciun şi poate se mai animă atmosfera.
În fine, sâmbătă, că v-am mai zis aici duminica e o zi moartă, am plecat la Bruxelles. Nu e capitala Belgiei un oraş de vizitat, dar e la doar 2 ore şi ceva de condus şi are chestii pe care nu le-am vizitat.
Aşa de plictisiți am fost că nici aparatul foto nu l-am luat cu noi şi am făcut poze cu telefonul, că evident cheful de poze nu ne-a lipsit.
Așadar sâmbătă dimineață ne-am urcat în maşină şi am plecat la Bruxelles. În plan era un restaurant libanez ce trebuia punctat şi dacă mai rămânea timp, Atomium.
Restaurantul nu m-a dat pe spate. Humusul era chiar mai ciudat decât la turci în Bucureşti şi nu se compara cu humusul libanezilor din Bucureşti. Salata aceea de vinete avea un gust ciudat... în fine. Știți chestia aia cu la pomul lăudat? Ei fix aşa a fost. Decorul era libanez, chelnerul era libanez, dar am mâncat mâncare libanează şi mai bună în viața asta. Dacă e să rezumăm cumva.
Așadar cu burțile pline am pornit spre centru. Ne-am învârtit pe acolo, am căutat Pişărcosul să vedem ce vestimentație mai avea şi am plecat spre Atomium.
Era prea târziu, nu am mai urcat, nu am găsit deschisă nici Mica Europă, aşa că am băut o bere la umbra atomului, am făcut poze şi am condus înapoi spre casă.
De ce am ales să scriu despre asta? Pentru că de la Arlon la Bruxelles sunt cam 200 de km ce se fac în cam două ore. Evident pe autostradă. De la Iaşi la Voroneţ sunt 150 de km pe care îi faci în trei ore. Când ieșenii mei vor putea face o plimbare de o zi la mănăstirile din nordul Moldovei doar aşa pentru că au auzit de un restaurant bun în Gura Humorului?
Raluca sunt. Vă las cu poze

Piaţa Mare din Bruxelles 

Manneken Pis 

Eu şi Pisarcosul 

Vitrina unei ciocolaterii din Bruxelles 

Prețurile unei ciocolaterii din Bruxelles 

Figurine de desene animate din lemn 

Cățel în magazinul Tintin 

Tintin care vă poftește în magazinul lui 

Magazinul Tintin

Practic tot ce era în magazinul acela era despre sau cu Tintin 

Un ştrumf mare în faţa unui magazin numai despre ştrumfi 

Toamna la Bruxelles 

Eu ca boschetarii 

Eu şi Atomium 

Atomium 

Atomium 

Atomium 

Noi şi Atomium 

O ultima privire spre Atomium. Nu am înţeles de ce era atâta lume acolo, poate la o viitoare vizita voi reuși să intru şi vă povestesc.

Bursa benzilor desenate din Arlon

Dragilor,

dacă nu vă mai amintiți, vă amintesc eu. În luna august am fost la un Festival al benzilor desenate într-o localitate din Luxemburg. Vă spuneam atunci că toată localitatea a fost închisă şi transformată în raiul iubitorilor de BD. Tot atunci am primit un fluturaș care ne anunța că în octombrie va fi o treabă asemănătoare în Arlon. Îmi şi închipuiam măcar zona pietonală din Arlon plină de tarabe, iubitori de BD care să împânzească localitatea adormită şi cumva moartă în week-end. Emoțional eram pregătită pentru cu totul altceva. Aşa că sâmbătă când am ajuns la Sala Polivalentă (da există aşa ceva în Arlon) am suferit o cruntă dezamăgire. Poate, de fapt cu siguranţă, iubitorii de BD au fost încântați, dar noi, nişte venetici am fost dezamăgiți peste poate. Am văzut oameni cu listuţe căutând numere de BD să îşi întregească colecţia. Am văzut oameni care cumpărau BD cu trollerul. Noi însă... Nici poze nu mi-a venit să fac şi deşi aveam aparatul la mine am făcut poze doar cu telefonul, în semn de protest :)

Alin căutând ceva şi o mână de ştrumfi  

În zadar a dat Alin turul sălii de vreo patru ori. În zadar a luat cutiile expozanților la rând în căutare de ceva interesant. Practic dacă nu știai sigur ce cauți nu prea găseai. Erau şi autori care dădeau autografe. Erau şi desenatori pe care îi puteai observa la muncă. Era interesant într-o părere, dar la fel ca la târgurile de carte din Bucureşti, era o lume închisă şi deloc tentantă pentru noi. Să ne înțelegem benzile desenate aici fac parte din tradiție. Pif-urile şi ce mai ajungeau în România sunt doar vârfurile, aici sunt personaje, autori, edituri de care noi habar nu avem. Aici puștii de o șchioapă învață franceza din BD şi la adolescență au adevărate colecții pe care şi le sporesc la maturitate. Din afară fenomenul e greu de înţeles şi explicat, dar la bursa de sâmbătă am văzut fetițe de 5-7 ani care s-au dus la fix şi au cumpărat ce le-a interesat şi nu figurine, 4 la 10 euro, cum mi-am cumpărat eu. Aici în supermarket raionul de BD e mai mare decât cel de cărţi şi e totdeauna plin. E o adevărată cultură.

Aşa că noi am putut doar să bem un suc, să dezbatem fenomenul, să ne plimbăm printre standuri, să ne jucăm cu cățeii expozanților (da aici câinii pot intra peste tot) şi cam asta a fost.

Nici nu am pretenția că vreodată voi înţelege pe de-a întregul fenomenul BD chiar dacă îmi place. Aşa că mie nu îmi rămâne decât să aştept festivalul de anul viitor şi poate între timp îmi va face cu ochiul un personaj pe care să îl urmăresc. Ştrumfii sunt simpatici, dar parcă prea sunt pentru copii :) 

4 figurine la 10 euro 

Nu poţi fi niciodată prea albastră la o întrunire de BD 

Ştrumfii, Loganul albastru şi Sala Polivalentă din Arlon

Raluca

Voi vă comandaţi haine online?

Dragilor,

din când în când e bine să mai lăsăm visarea, să mai lăsăm plimbările, castelele, bisericile şi locurile frumoase şi să trecem la chestiuni practice. Ca de exemplu cu ce ne îmbrăcam. De când am venit în Luxemburg nu ştiu dacă mi-am cumpărat 5 produse de îmbrăcat. Şi cred că am aproape un an de când locuiesc aici. Nu îmi ştiu măsurile aici şi chiar dacă am găsit un magazin unde prin probat am văzut cam ce mărime am, nu îmi place să fac conversații în franceză, nu îmi plac modelele, nu îmi plac materialele şi în mare nu îmi plac hainele de aici. Nu sunt mofturi, chiar nu sunt, dar în afară de Decatlon de unde mi-am luat pantaloni de trening şi tricouri şi Decatlon e cam la fel în toată Europa, eu de aici mi-am cumpărat doar pantofi.

Pachetul de la Debenhams

Aceasta fiind situația de undeva trebuia să mă aprovizionez măcar cu blugi, dacă nu şi cu vreun produs mai de sezon. Există în Germania, la aproximativ o oră de mers cu maşina, magazinele pe care le ştiu eu din Irlanda şi de unde mi-aş lua şi cu ochii închiși jumătate de magazin. Pentru că mărimile mi se potrivesc şi pentru că materialele sunt de calitate şi pentru că hainele sunt pe stilul meu. Cum o oră de condus nu e chiar de colo, nu mă duc toată ziua în Germania la cumpărături, deci varianta asta era doar la nevoie.
Am fost de trei ori în România anul acesta şi poate cei care stau în România nu mă vor crede, dar mi-am cumpărat haine foarte faine de acolo. Am magazinele pe care le cunosc, unde mă simt bine şi unde îmi place să fac cumpărături. Am mai scris pe blog şi unul dintre aceste magazine era Debenhams. Pe cuvânt că îmi luam blugii fără să îi probez de acolo şi îmi veneau turnați.

Dea a testat prima lucrurile comandate

Cum Debenhams a plecat din România (trebuia să mă gândesc că ceva e suspect când în februarie magazinul de la Vitan, cel mai mare din Bucureşti, era cam gol) chestii precum blugii au rămas în aer. Şi nu cred că mă citesc doar foto-modele, deci sigur mă înţelegeţi că blugii trebuie să vină într-un anume fel. Nu îmi plac cei cu talie joasă, deşi poate mi s-ar potrivi mai bine, şi îmi plac blugii un pic evazați. La Debenhams găseam ce îmi doream şi în plus măsura regular îmi venea chiar şi pe înălțime şi nu mai trebuiau scurtați.
Da ştiu Debenhams în Bucureşti era un magazin scump. Mi-am dat seama de asta când în februarie mi-am luat o pereche de blugi cu 250 de lei, aceeași pereche fiind în Dublin 18 euro. Când locuiam în Bucureşti doar în Debenhams intram şi era singurul magazin din mall Vitan unde intram. Şi acum dacă mă întrebați ce alte magazine mai sunt în Mall Vitan s-ar putea să nu ştiu să vă răspund. Debenhams şi Starbucks. În rest...
Nu vreau să par snoabă sau vreo îngâmfată, dar produsele de la Debenhams scumpe cum erau mă ţin de ani buni. Am tricouri cumpărate în 2009 care arată ca noi şi pe care le port cu mult drag. Am ii stilizate din 2008 şi nu s-a desprins un fir, deşi le spălam săptămânal pentru că îmi era drag să le port. Da o bluză la Debenhams îmi amintesc că era în jur de 200 de lei, o bluză comună, un tricou în jur de 100 de lei. Multișor. Da nici eu nu îmi luam cu sutele pe lună...
În fine, iar m-am pierdut, în Arlonia nu e Debenhams, nu e Primark, nu e TK Maxx, nu e nici un magazin englezesc mai normal, iar la outleturi bate vântul de câte ori trecem pe acolo. În această situație de unde îmi cumpăr eu blugi evazați?
De la Debenhams online. Am îndrăznit să comand pentru că îmi ştiu măsurile la ei şi pentru că s-au dovedit a fi perfecte. În altă parte nu ştiu dacă aş mai fi atât de sigură. Mi-am mai comandat online (cu altă ocazie) pantofi de la Irregular Choice şi la fel au fost perfecți, dar doar pentru că ştiam din magazin măsura mea la ei şi doar pentru că au şi măsuri cu jumătăți. În afară de aceste două magazine nu aş îndrăzni să încerc un magazin nou. Tocmai pentru că nu sunt în mărimile standard.
Voi ce ziceți? Vă cumpărați haine sau încălțăminte online?

Raluca

P.S. Ştiu e luni, nici iarba nu crește şi moralul tinde spre zero, dar dacă o conversație despre shopping nu ridică moralul, chiar nu ştiu ce ar mai putea :) Poate un shopping :D

România - Izvorul Crişului sau Când Universul conspiră ca lucrurile să fie aşa cum îţi dorești...

Dragilor,

Am citit şi eu cartea lui Coelho şi pe bune dacă cred în astfel de chestii, însă nu e prima dată când mi se întâmplă. Bine de obicei doar cu chestii mici, la chestiile mari gen job, casă, maşină, dacă nu am muncit, nu le-am avut. Nici un univers, nici un Coelho, nimic.
Noi am făcut de câteva ori drumul Iaşi-Luxemburg, bine a fost de vreo două ori şi Iaşi-Dublin şi Iaşi-Budapesta...în fine am trecut de multe ori prin localitatea Izvorul Crişului. De vreo două ori am şi stat la pensiunile din zonă pentru că pe acolo ne prindea noaptea.
Pentru cei care locuiesc în zonă sau au trecut prin zonă, această localitate este cam la 40 de km de Cluj şi la vreo 10 de Huedin şi e diferită de altele pentru că tot satul vinde câte ceva. Practic fiecare casă din cele de la șosea e transformată în magazin de românisme. Bine toţi vând aceleași chestii, la prețuri nu tocmai mici, dar ce mă enervează pe mine e că dacă oprești maşina să te uiți prin magazinele lor toţi vor să te atragă înauntru. Dacă eşti şi binecrescut şi dai Bună ziua! nu mai scapi de ei... Da nu întrați şi la mine? Ce căutaţi? sau Căutați ceva anume? Eu de obicei nu caut nimic, doar casc gura şi dacă văd ceva demn de a fi cumpărat, cumpăr.
Data trecută ne-am cumpărat cănițe. Frumoase foc. Numai că ori nu ştiu eu să le folosesc, ori au un defect. Nu le-am pus la maşina de spălat vase, dar am pus cafea mai fierbinte sau mai puţin fierbinte în ele. Şi s-au crăpat. Sunt funcționale în continuare, dar de câte ori beau cafea crăpăturile se înnegresc şi nu îmi plac. Probabil vor ajunge în vitrina cu românisme...

Acum voiam să ajung la biserica din sat. Are un turn ciudat şi o observasem de fiecare dată, da cum pierdeam mult timp la tarabe nu mai ajungeam să o vizităm. Şi acum pe lângă timpul pierdut în căutarea unui fund din lemn pentru mămăligă, mai şi ploua şi cheful de a merge prin sat în căutarea bisericii se disipa cu fiecare clipă petrecută printre tarabe.

La doamna la care am găsit ce căutam am aruncat aşa o vorbă, cum se ajunge la biserică. Şi părea simplu, dar în continuare ploua şi era urât. Ne-am urcat în maşină şi când am ajuns la drumul ce duce la biserică ne-am decis brusc să mergem să o vedem. 

Nu suntem noi cine știe ce evlavioși, ba din contră, dar ne place să vedem, să vizităm, să cunoaștem. De la drumul principal până la biserică se fac vreo 3 minute cu maşina. Am parcat, am coborât şi asta am văzut.

De la primele poze la cele de aici e o distanță de minute, dar cerul s-a înseninat şi am admirat biserica pe dinafară. 

Biserica este în centrul comunei și are un zid înconjurător care datează din secolul XIV, fiind reconsolidată în secolul XVIII. Biserica este construită din piatră de calcar, turnul clopotniţei la fel. Tavanul din lemn sculptat este pictat. Partea corului este de lemn acoperit cu şindrilă. Bogata ornamentație interioară reprezintă o capodoperă a picturilor pe lemn din această regiune, începând cu secolul al XVII-lea. Turnul şi şarpanta de asemenea reprezintă o operă de artă a dulgheriei ardeleneşti din secolele XVI-XVIII. Tavanul bisericii este realizat de faimosul meșter Lorenz Umling cel Bătrân, tâmplar stabilit la Cluj, autorul unor casete policrome în bisericile reformate din zona Cluj-Huedin-Călata.

Din păcate biserica era închisă, dar imagini din interior am găsit aici. Mi-ar fi plăcut să o vizitez, să urc în turn. Probabil dacă ne efortam reuşeam să intrăm, găseam pe cineva care avea cheia, întocmai ca la bisericile fortificate din Braşov şi Sibiu, dar am mulțumit că măcar pe dinafară am putut să o admirăm şi asta a fost. 

Am admirat casele din jur şi în general satul românesc, atât de diferit de cel belgian, atât de viu şi de colorat. Prin comparație Arlonul pare un cimitir. Nimic nu mișcă, nu sunt oameni pe străzi, nu sunt oameni în centru, totul e la dungă şi toţi preferă să stea în case sau în curți decât să stea pe stradă. Singurul drum e de la parcare la magazine şi invers. Rar vezi oameni care îşi plimbă câinii şi foarte rar unii care fac jogging. Faţă de satul irlandez e o diferență de la cer la pământ. Şi irlandezii sunt oameni vii, nu ca belgienii din zona franceză... Da na asta-i viața...

Raluca

Pe şoselele din România

Păi dacă noi românii nu facem haz de necaz, atunci cine mai face? Pentru că da dragilor e un adevărat necaz să bați Europa asta aproape de la vest la est într-o zi şi să faci două zile prin România. Şi acum probabil sunteţi şi voi conștienți că România asta, aşa frumoasă, bogată şi deșteaptă cum o văd eu şi cum o vedeţi şi voi, nu e totuşi aşa de mare. Acest paradox se datorează lipsei autostrăzilor, da ce zic eu autostrăzi, lipsei oricărui drum mai acătării. Pentru că dragilor șoselele alea cu o bandă pe sens, chiar şi dacă au asfaltul perfect, sunt doar șosele cu o bandă pe sens. Şi când gps-ul îţi arată că pentru 30 de km trebuie să faci 50 de minute, te apucă plânsul pe bune.
Nu critic, că nu e treaba mea să critic, doar atrag atenţia...
La aşa viteze am apucat să fac o grămadă de poze cu telefonul. Şi pe bune că au ieşit aproape nemișcate. O fi şi ăsta un plus. Poate când promovăm turismul în România putem pune şi asta ca o bulină albă: nu ajungi într-o perioadă scurtă de timp la obiectivul X, da poți face poze cu telefonul pe traseu şi ies perfect.
Aşa şi eu nu m-am mai obosit să scot Nikonu de fiecare dată când vedeam ceva interesant. Telefonul era suficient. Şi cu telefonul am prins o grămadă de situații ciudate, unele m-au emoționat până la lacrimi, altele m-au făcut să bufnesc în râs.
Undeva prin Cluj am văzut doi cai pe mijlocul străzii, legați unul de altul, se chinuiau să meargă. Noroc că erau cumva într-o curbă şi noroc că șoseaua era noua şi nemarcată şi poate au avut noroc de șoferi care au preferat prudență şi sunt vii şi acum. Aş fi coborât să îi dezleg, da ce ştiu eu despre cai? Se prindeau ei că vreau să îi ajut? Nu am găsit nici un număr de la protecția animalelor. Am oprit, dar nimeni nu oprea. Aşa că cu lacrimi în ochi am trecut mai departe şi m-am rugat să supraviețuiască. Fugiseră probabil de undeva, iar unul din cai avea încolăcit în jurul unuia dintre picioarele din faţă, funia cu care era prins celălalt cal. Era o imagine de plâns în hohote şi de înjurat pe toţi cei responsabili, de la țăranul ăla beșit care nu știe ce comoară înseamnă să ai doi cai şi până la autoritățile corupte şi cu buzunarul pungă care nu fac legi şi nu le impun. Cel mai apropiat sat era la km depărtare, în jur câmp întins, nimeni să îi ajute. Sper, chiar sper că trăiesc acum.
La nici 5 km de cai, o haită de vreo 10 câini. La ăştia nu am plâns că nu aveam de ce. Au sărit la roțile maşinii şi am sperat că nu accidentăm vreunul. Nu am accidentat şi am trecut mai departe.

Apoi găini, gâște, rațe şi alte orătănii ce ciuguleau ceva pe șosea. Noroc că în sate se merge cu 50 la oră. Se pare că țăranii au uitat de gripa aviară şi iar îşi lasă păsările din curte libere pe drumurile naţionale. Poate dacă tot vorbim de haz de necaz astfel de indicatoare ca ale irlandezilor nu ar fi ceva greu sau costisitor de realizat. Şi aşa acolo unde drumul e foarte prost autoritățile nu se mai deranjează să îl repare, ci doar plantează indicatorul "drum cu denivelări". Cu ce ar fi diferită această situație?

Acum facem noi haz de necaz, dar în unele situații drumurile naţionale din România sunt extrem de periculoase. Pe lângă disconfortul de a merge cu 50 la oră prin toate satele şi sătucele, în astfel de situații când omul cu un căruț depășea o căruță ce avea legate două vaci e chiar periculoasă. Ce triplare, că numai ideea de triplare implică trei autovehicule. Deci despre ce vorbim aici? Eu zic că şi la 50 la oră situația asta era potențial periculoasă. 

La fel şi aceasta. Practic când aveai o căruță cu fân în faţă mergeai cu viteza cailor până se ivea o ocazie de depășire. Ce linie continuă? De obicei liniile continue sunt fix acolo unde e mai ușor să depășești şi devin discontinue acolo unde e chiar periculos să depășești, de parcă cei care le-au trasat ar fi inversat niţel regulile din codul rutier. 

V-am povestit de cai, câini şi păsări de curte, nu am găsit turma de oi ce să blocheze drumul, că făceam un fel de felicitare, cum am văzut tot la irlandezi, dar în schimb vacile mai multe sau mai puţine la număr știau să meargă doar pe mijlocul șoselei. Practic nici nu știi în situația asta ce să faci. Să claxonezi? Să încerci să te strecori? Să speri că nu se vor speria de maşină şi nu îţi vor sări pe capotă?  Şi în poza asta era finalul poveștii, pentru că la început erau chiar pe mijloc.  

Însă hazul maxim a venit într-o localitate de prin Suceava. Vreo 10 oameni ieșeau pe poarta crâșmei împreuna cu un porc. Nimic ieşit din comun. Porcu ca, câinele. Numai că s-au prins oamenii că evadase porcul şi au sărit să îl prindă. În săritură s-au dat şi cap în cap, s-au dezechilibrat şi erau să cadă şi nici nu au prins porcul, care a fugit speriat înapoi în crâșmă.

Am râs cu lacrimi şi am trecut mai departe. Mă gândesc că i-am putea prosti pe străini că astfel de lucruri fac parte din programul artistico-turistic.

Lăsând gluma la o parte, dacă măcar drumurile naţionale nu sunt scoase din sate, nu doar că viteza va continua să fie mică şi că vom ajunge din punctul A în punctul B cu viteza melcului, dar şi numărul de victime umane şi animale va crește. Mașinile devin din ce în ce mai puternice, cei care şi le permit nu au o minimă conduită la volan şi e cumva normal să îţi dorești să folosești un bun în care ai investit mii de euro şi să ajungi în câteva ore dintr-un punct în altul şi nu în câteva zile. De cealaltă parte țăranul român trebuie şi el să meargă pe undeva prin sat şi mă tem că mentalitățile se schimbă mai greu decât reușesc românii să construiască noi drumuri. Aşa că tot vor exista căruțe cu fân, tot vor exista vaci duse şi aduse de la pășune pe șosea, vor exista turme de oi păstorite pe drumuri, vor exista câini şi alte orătănii ce îşi vor face veacul pe marginea șoselelor. Astfel riscul de accidente devine extrem de mare. Aţi văzut astfel de situaţii se întâlnesc şi în Irlanda şi chiar şi prin Germania am văzut vreo două, dar la noi asta e normalitatea şi nu cred că ar trebui să fie. Voi aţi întâlnit situații amuzante pe șosele?

Raluca

România - Voroneţ - Mănăstirea Voroneţ

Dragilor,

Când eram eu mică (na că am ajuns să o spun şi pe asta) am ajuns ba cu clasa, ba cu părinții la Mănăstirile din Nordul Moldovei sau din Bucovina. Sunt obiective turistice şi nu numai pe care orice român ar trebui măcar o dată în viaţă să le viziteze. Nu e musai să fii credincios practicant ca aceste biserici să îşi stârnească interesul. Ştiu că sunt clasificate cumva şi că Agapia şi Văratecul sunt mai sus decât Voroneţ sau Putna, dar mie una ultimele două mi-au plăcut mai mult. Poate şi pentru că erau mai aproape de Iaşi şi le-am vizitat mai des? La Voroneţ am fost de atâtea ori că ajunsesem să spun înaintea ghidului semnificația celebrei fresce "Judecata de Apoi" atât de cunoscută nu doar în România.   

Acum evident că am uitat povestea, dar am găsit pe wiki o explicaţie ce îmi pare cunoscută.  În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc - având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântărește faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul. 

La Voroneţ am vrut să ajung de ceva vreme, când prietena mea îmi tot spunea că există acolo nişte tarabe unde se găsesc ii vechi, frumoase de numa... Evident că voiam şi eu, da cum eu stau niţel cam departe de Voroneţ şi nu doar de Voroneţ, cam departe şi de România, nu aveam cum să ajung. Aşa din Iaşi, Voroneţul e relativ aproape şi unde mai pui că e pe drumul nostru cu maşina din Luxemburg la Iaşi, dar niciodată nu am avut timp, nu am avut stare sau pur şi simplu nu am văzut indicatorul spre Voroneţ. De această dată am zis că oprim înainte să ajungem în Iaşi. Am stat cu ochii cât cepele, am văzut indicatorul, e în Gura Humorului, dar era pe partea opusă, trebuia să întoarcem ciudat, că evident trecusem de indicator şi am zis că mai bine când ne întoarcem. Ba chiar spuneam că tragem o fugă din Iaşi. Vise.  

La întoarcere era musai să oprim, mai ales că aflasem că Alin nu vizitase niciodată Voroneţul. Era musai. Așadar din Iaşi până la Gura Humorului se fac cam 2-3 ore în funcție de dispoziția șoferului sau de viteza maşinii. Din Gura Humorului se face un drum ce mie una mi-a părut a fi alee de parc şi ne tot întrebam dacă avem voie cu maşina pe acolo. Acel drum ține 4 km până în Satul Voroneţ. Intrați în sat şi drumul vă duce la Mănăstire. Practic nu aveți cum să o ratați. Parcați maşina, că e o parcare, cu plată, şi mergeţi cam 200 de metri printre tarabe cu ii vechi :) şi aţi ajuns. Intrarea e 5 lei de persoană, iar taxa foto e 15 lei. Am înţeles că taxa foto se aplică doar în interior şi doar pentru aparate foto. Românul nostru inventiv posesor de smart-phone... 

Eu una în interior nu am făcut poze pentru că nu plătisem şi pentru că am fost preocupata să casc gura şi mai puţin să fac poze. Pictura interioară este din timpul lui Ştefan cel Mare. Nu v-am spus că Voroneţul e ctitoria lui Ştefan, nu? Ei bine e. Știți legenda...Ştefan se bătea cu turcii şi când câștiga o bătălie înălța o biserică. Aşa avem o sumedenie de ctitorii ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar cu toate astea sabia lui este expusă la Palatul Topcapi din Istanbul. Ştiu că am scornit eu un plan să o fur de acolo, da cum eram doar cu Alin care nu se bagă la din astea...o puteţi admira şi voi tot acolo, dacă ajungeţi vreodată în Istanbul.

Acum probabil mai cunoscută decât mănăstirea în sine este expresia "albastru de Voroneţ". Este clar o culoare pe care o puteţi observa pe faţada ce a fost distrusă de intemperii. Albastru de Voroneţ a fost făcut dintr-o compoziție secretă pe bază de azurit. Legenda spune că acest albastru este identic albastrului cerului din Bucovina în perioada în care se coc strugurii, deci cam în această perioadă. Aşa că dacă ajungeţi în Bucovina priviți cerul.  

Sunt multe legende legate de această mănăstire ce se zice că ar fi fost construită în trei luni şi trei săptămâni. Dacă Daniil Sihastru vă spune ceva, aflaţi că a fost primul stareț al mănăstirii şi că e înmormântat în biserică. Apoi mănăstirea se cheamă Voroneţ, dar hramul bisericii este Sf. Gheorghe. Deși e ctitoria lui Ştefan cel Mare, iar pictura interioară datează din timpul lui Ştefan (şi vă pot spune că este cu adevărat interesantă), pictura exterioară datează din timpul lui Petru Rareş.

Îmi pare rău că nu am putut sta mai mult acolo. Am stat doar vreo oră, am ocolit şi admirat biserica de vreo trei ori, dar îmi doream mai mult. Poate altă dată. Mi s-a părut mai mică decât o ştiam şi parcă şi curtea e mai mică. Şi mi s-ar părea normal să fie îmbrăcată în sticlă sau cumva pictura exterioară să fie protejată să nu mai fie expusă ploilor. E doar un miracol că "Judecata de apoi" s-a păstrat intactă, dar cât ne putem baza pe miracole? Apoi poate aş vrea o mai bună organizare, o organizare demnă de un astfel de monument. Când am fost noi curtea era plină de muncitori şi materiale de construcţii. 

***

Da există o parcare, dar nu e semnalizată şi noi chiar nu am văzut-o deşi e mare şi e pe stânga. Am parcat pe un tăpșan, ca la plecare să căutăm o toaletă şi să găsim parcarea şi chiar să fim mustrați de un îngrijitor că am parcat unde nu trebuie. Păi bine măi frăţică, dacă indicatorul pentru parcare are un tir pe el şi eu conduc un logan, nu e logic să cred că nu mi se adresează? Şi apoi noi suntem cei mai fraieri din lume, noi suntem ăia care strângem căcatul la câine chiar şi în România şi ne plimbăm cu el prin parc că nu găsim coșuri de gunoi. Noi plătim parcările chiar şi dacă stăm doar 5 minute, nu lăsăm pe averii niciodată, că Alin nu e aşa. Noi nu ne fofilăm dacă e de plată la toaletă şi nu intrăm pe sub bariere cum am văzut că fac românii prin benzinăriile din afară sau mai rău nu ne pișăm pe ziduri la 5 metri de toaletă ca să economisim 75 de cenţi. Şi tot de noi s-a luat omul. Da rău, mai să ne bată. Noroc că Alin e mai calm din fire şi că eu eram aiurită în momentul ăla...

***

Din păcate eu am cam umblat ca turist şi din experienţă spun că dacă o experienţă nu e complet frumoasă, nu merită povestită, nu merită dată mai departe, nu merită promovată la prieteni şi evident nu merită vizitată a doua oară. V-am povestit de Praga sau Florența, oraşe frumoase, superbe chiar, dar unde eu nu m-am simţit complet bine în Florenţa pentru că nu sunt parcări şi în Praga pentru că nimeni nu vorbește engleza, sau nu vorbeau atunci... Că acum s-au schimbat, că am prieteni îndrăgostiți de acele oraşe. Nu neg. E perfect, dar pentru mine nu a fost ok şi nu mă mai întorc acolo pe banii mei. 

Aşa şi cu Voroneţul. E frumos, îmi place, îl iubesc şi mă voi mândri că e românesc şi că eu sunt româncă, toată viața, dar dacă după o vizită faină se răstește un îngrijitor de toaletă şi parcare la tine... îţi mai vine să revii? Îţi mai vine să trimiți prietenii tăi străini acolo? Poate dacă sunt străini şi nu vorbesc româna îşi mai iau şi o bătaie că doar au venit să dea bani pe turism în România...

***

A fost o paranteză cam lungă. Parcați şi voi la parcare, încercați să vă bucurați că sunteţi acolo, respirați aerul de munte şi nu vă lăsați descurajați de experiențele mele. 

Mănăstirea Voroneţ e un loc unde orice român ar trebui să ajungă măcar o dată în viaţă!

Raluca

Între Cucuteni şi Sf. Paraschiva

Am locuit mare parte din viața mea la Iaşi. Nu are sens să îl laud, mai ales că l-am tot lăudat pe aici, dar Iaşul este un oraş aparte. Destul de cosmopolit, dar nu cât să îşi piardă esența. Valurile de studenți ce îl umplu până la refuz în fiecare an se adaugă peste ceea ce există deja şi îi schimbă în bine valoarea. Destul de actual, dar nu cât să îşi piardă rădăcinile. Destul de tânăr, dar nu cât să îşi uite elitele.
Aşa e Iaşul, numai că nu ştiu din ce cauză şi nu are sens să mă apuc eu să scormonesc, de-a lungul ultimilor 20, 20 şi ceva de ani, Iaşul a fost dat la o parte. A fost uitat sau poate intenționat uitat. Un oraş cultural şi atât. Un oraş universitar şi atât. Un oraş frumos şi atât.
Aşa se face că în perioada adolescenței şi studenției mele evenimentele majore din Iaşi le numărai pe degetele de la o mână. Era Târgul Meșterilor Populari, Cucuteni 5000 de prin iunie-iulie şi erau Sărbătorile Iaşului din octombrie în același timp cu Sfânta Paraschiva.
Nu înţelegeţi greșit. Nu sufeream de pe urma lipsei evenimentelor, nu sufeream pentru că nu ştiam fix cum e. Abia când am ajuns în Bucureşti unde lunar, dacă nu săptămânal e un târg la Muzeul Satului sau un concert în Piaţa Constituției, unde mai pui că nu te încurci în Bucureşti cu Holograf, Compact sau Iris (triada ce dădea pe spate studentele în Iaşi), nu în Bucureşti vin Bon Jovi, Madonna, Metallica.
Şi apoi parcă şi cele două evenimente majore din Iaşi erau mai mult pentru turişti, cel puţin Sărbătorile Iaşului...nu ştiu vreun ieșean să stea la codă să atingă racla Sfintei fix de ziua ei, când orice ieșean şi orice român şi orice om până la urmă, poate atinge racla oricând la Mitropolie. Ieșenii căscau gura la tarabe, mai încercau un tulburel pe la vreun cort...din astea.
La Cucuteni mergeam în fiecare an, da până la urmă câte oale poate cumpăra un om într-o viaţă? Se mai spărgeau, le mai înlocuiai, mai cumpărai şi prietenilor şi rudelor din străinătate, dar cât poţi cumpăra?
Aşa că numărul de spectatori record la vreun concert sau numărul de vizitatori record la Târgul de carte ce apăruse într-o perioadă la Universitate, nu erau ceva anormal. Ieșenii erau avizi de evenimente, aşa că orice foc de artificii, orice sărbătoare, orice îngrămădeală de tarabe, orice concert trebuiau punctate.
Aşa am crescut eu şi chiar şi acum lucrurile nu s-au schimbat major. Da există mai multe momente cheie în an în viața ieșeană, dar în mare viața se întinde tot între Cucuteni şi Sf. Paraschiva. Mi-ar plăcea să fie altfel, dar poate Iaşul s-a păstrat cum s-a păstrat tocmai datorită acestui lucru.
Lăsând la o parte frustrările personale, dacă aveți ocazia să ajungeţi zilele astea la Iaşi nu veţi regreta. Cumpărați o punguță cu castane coapte, staţi pe o banca în faţa Palatului Culturii, vizitaţi şi Sfânta, dacă vă plac pelerinajele şi respirați adânc. E mirosul Iaşului toamna, pe care unii dintre noi am da orice să îl putem mirosi, dar nu putem.
Aşa cum spunea şi Buzdugan, de pe al cărui profil am furat poza ce ilustrează acest articol,
La Multi ani, Iaşul meu drag!!!
Raluca