România - Izvorul Crişului sau Când Universul conspiră ca lucrurile să fie aşa cum îţi dorești...

Dragilor,

Am citit şi eu cartea lui Coelho şi pe bune dacă cred în astfel de chestii, însă nu e prima dată când mi se întâmplă. Bine de obicei doar cu chestii mici, la chestiile mari gen job, casă, maşină, dacă nu am muncit, nu le-am avut. Nici un univers, nici un Coelho, nimic.
Noi am făcut de câteva ori drumul Iaşi-Luxemburg, bine a fost de vreo două ori şi Iaşi-Dublin şi Iaşi-Budapesta...în fine am trecut de multe ori prin localitatea Izvorul Crişului. De vreo două ori am şi stat la pensiunile din zonă pentru că pe acolo ne prindea noaptea.
Pentru cei care locuiesc în zonă sau au trecut prin zonă, această localitate este cam la 40 de km de Cluj şi la vreo 10 de Huedin şi e diferită de altele pentru că tot satul vinde câte ceva. Practic fiecare casă din cele de la șosea e transformată în magazin de românisme. Bine toţi vând aceleași chestii, la prețuri nu tocmai mici, dar ce mă enervează pe mine e că dacă oprești maşina să te uiți prin magazinele lor toţi vor să te atragă înauntru. Dacă eşti şi binecrescut şi dai Bună ziua! nu mai scapi de ei... Da nu întrați şi la mine? Ce căutaţi? sau Căutați ceva anume? Eu de obicei nu caut nimic, doar casc gura şi dacă văd ceva demn de a fi cumpărat, cumpăr.
Data trecută ne-am cumpărat cănițe. Frumoase foc. Numai că ori nu ştiu eu să le folosesc, ori au un defect. Nu le-am pus la maşina de spălat vase, dar am pus cafea mai fierbinte sau mai puţin fierbinte în ele. Şi s-au crăpat. Sunt funcționale în continuare, dar de câte ori beau cafea crăpăturile se înnegresc şi nu îmi plac. Probabil vor ajunge în vitrina cu românisme...

Acum voiam să ajung la biserica din sat. Are un turn ciudat şi o observasem de fiecare dată, da cum pierdeam mult timp la tarabe nu mai ajungeam să o vizităm. Şi acum pe lângă timpul pierdut în căutarea unui fund din lemn pentru mămăligă, mai şi ploua şi cheful de a merge prin sat în căutarea bisericii se disipa cu fiecare clipă petrecută printre tarabe.

La doamna la care am găsit ce căutam am aruncat aşa o vorbă, cum se ajunge la biserică. Şi părea simplu, dar în continuare ploua şi era urât. Ne-am urcat în maşină şi când am ajuns la drumul ce duce la biserică ne-am decis brusc să mergem să o vedem. 

Nu suntem noi cine știe ce evlavioși, ba din contră, dar ne place să vedem, să vizităm, să cunoaștem. De la drumul principal până la biserică se fac vreo 3 minute cu maşina. Am parcat, am coborât şi asta am văzut.

De la primele poze la cele de aici e o distanță de minute, dar cerul s-a înseninat şi am admirat biserica pe dinafară. 

Biserica este în centrul comunei și are un zid înconjurător care datează din secolul XIV, fiind reconsolidată în secolul XVIII. Biserica este construită din piatră de calcar, turnul clopotniţei la fel. Tavanul din lemn sculptat este pictat. Partea corului este de lemn acoperit cu şindrilă. Bogata ornamentație interioară reprezintă o capodoperă a picturilor pe lemn din această regiune, începând cu secolul al XVII-lea. Turnul şi şarpanta de asemenea reprezintă o operă de artă a dulgheriei ardeleneşti din secolele XVI-XVIII. Tavanul bisericii este realizat de faimosul meșter Lorenz Umling cel Bătrân, tâmplar stabilit la Cluj, autorul unor casete policrome în bisericile reformate din zona Cluj-Huedin-Călata.

Din păcate biserica era închisă, dar imagini din interior am găsit aici. Mi-ar fi plăcut să o vizitez, să urc în turn. Probabil dacă ne efortam reuşeam să intrăm, găseam pe cineva care avea cheia, întocmai ca la bisericile fortificate din Braşov şi Sibiu, dar am mulțumit că măcar pe dinafară am putut să o admirăm şi asta a fost. 

Am admirat casele din jur şi în general satul românesc, atât de diferit de cel belgian, atât de viu şi de colorat. Prin comparație Arlonul pare un cimitir. Nimic nu mișcă, nu sunt oameni pe străzi, nu sunt oameni în centru, totul e la dungă şi toţi preferă să stea în case sau în curți decât să stea pe stradă. Singurul drum e de la parcare la magazine şi invers. Rar vezi oameni care îşi plimbă câinii şi foarte rar unii care fac jogging. Faţă de satul irlandez e o diferență de la cer la pământ. Şi irlandezii sunt oameni vii, nu ca belgienii din zona franceză... Da na asta-i viața...

Raluca