De când nu aţi mai fost la bibliotecă?

Dragilor,

mi-a venit o idee genială. Eu am o mare problemă cu cărțile. La modul dacă intru într-o librărie ies cu brațul plin de cărţi. De aceea în ultimul timp am apelat la librăriile online, în mare la amazon. Numai că după ultima comandă de 5 cărţi care nu m-au ținut nici măcar o lună am ajuns la concluzia că eu cumpăr foarte multe cărţi. Şi nici asta nu ar fi vreo problemă, dacă am fi acasă. Însă noi suntem cu casa în spate. Şi de acord cu voi că oricum dacă ne-am întoarce am închiria un camion, la câte avem, dar totuşi...
Şi apoi mai e o chestie, pentru că eu nu stăpânesc bine franceza şi nici să citesc în engleză romane în limbaje antice nu îmi place, eu cumpăr cărţi destul de proaste. Nu Sandra Brown, dar oricum cărţi pe care nu le-aş vrea în biblioteca mea, dacă vreodată voi ajunge să am o bibliotecă. Sunt cărţi pe care le citești o dată şi aia e.
Ştiu o metodă de a scăpa de problema mea ar fi să cumpăr şi să citesc cărţi electronice. Numai că vedeţi voi nu îmi place. Nu mă întrebați de ce, pentru că readerul meu are toate funcțiile pământului, text mai mare sau mai mic, mai luminos sau mai întunecat, cred că pot schimba şi fonturile dacă îmi tună. Numai că mie nu îmi place. Nu ştiu de ce. Nu am un motiv, doar că nu îmi place.
Şi apoi chiar şi cărţile electronice sunt scumpe, nu mai spun de cele pe hârtie.

rafturile cu cărți în engleza

Aşa că eu căutam o metodă de a citi cărţi, mai bune sau mai proaste, în engleză şi mai puţin franceză, fără să plătesc foarte mult şi fără să îmi încarc biblioteca.
Şi soluție e BIBLIOTECA!!!
Cât de simplu şi totuşi nu m-am gândit la asta deloc. În Arlon e o bibliotecă şi are şi 4 rafturi de cărţi în engleză, iar în Luxemburg biblioteca e mai mare şi bănuiesc că are mai mult de 4 rafturi cu cărţi în engleză. Deocamdată m-am abonat la cea din Arlon. Au o grămadă de cărţi pe care eu le-am citit, au şi Sandra Brown :), dar au şi vreo 10 cărţi noi, pentru mine. Pe care estimez că le termin în 3 luni.
Să vă povestesc cum funcționează, că nu ştiu voi dar eu nu am mai fost la o bibliotecă de prin facultate şi atunci am fost la periodice :D
Aici există o taxă pe an de 16 euro şi o taxă pe carte de 30 de cenți. Deci plătești cei 16 euro pe an şi apoi de fiecare dată când împrumuți o carte plăteşti 30 de cenţi per carte. Se pot împrumuta o dată până la 5 cărţi, iar termenul de împrumutat e de o lună. Dacă returnezi cartea mai devreme nu e nici o problemă, dacă o returnezi mai târziu sunt penalizări în funcţie de întârziere. Pentru o săptămână e un euro.
Nu ştiu câţi din cei care îmi citesc blogul au această problemă, dar zic eu biblioteca e o rezolvare. Temporară, dar o rezolvare. Şi în plus la biblioteca din Arlon au şi audio book-uri în franceză şi poate cu alea voi începe şi eu să "citesc" şi în limba asta.
Vă ţin la curent şi sper că v-am fost de ajutor :)
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

DIY - Colierul folcloric

Ca materiale eu am cumpărat aţă de croșetat roșie,
mărgele albe şi colorate, lanț şi pamblică

Dragilor,

cei care sunt la curent cu pagina de facebook a acestui blog au aflat deja că eu mă chinui de vreo săptămână să îmi fac un colier folcloric. Nu greșesc deloc aici când spun că de o săptămână, pentru că fix acum o săptămână am cumpărat materialele şi m-am pus pe împletit. Mi-am dat seama că am cumpărat mai puţine mărgele şi m-am întors la magazin, mi-am dat seama că tutorialul e greşit sau l-am înţeles eu greşit şi am improvizat. Aşa se face că ideea de la care a pornit totul nu mai seamănă, da deloc cu ce mi-a ieşit mie.
Mai am ațe şi destule materiale cât să fac un altul, dar mă gândesc dacă merită? La H&M am văzut unul aproximativ la fel, o împletitură între mai multe lanțuri şi cu materiale diferite şi costa doar 12 euro. Nu ştiu din ce trăiesc cei care fac hand made, dar îi admir sincer. Bine eu nu am făcut colierul pentru vânzare, dar realizez şi eu acum cât de multă muncă implică un astfel de produs şi cât de puţin se poate cere ca şi preț.

Aşa arată ațele tăiate şi împletite. Se vede şi din
această imagine că a ieşit prea lung.

În fine mă lamentez în explicații. Așadar totul a pornit de aici am văzut colierul, mi s-a părut ușor de realizat şi am zis să încerc. Faza e că am şi nimerit magazinul potrivit şi avea aţe ca cele din tutorial, că probabil s-ar fi ales praful înainte de a începe. Numai că după ce mi-am cumpărat tot ce credeam eu că îmi trebuie m-am apucat de cercetat tutorialul şi ceva nu se lega.
Deci întinzi ața pe un suport, când zici tu că e gata o legi la un capăt, întorci planșa sau suportul şi tai. Apoi împletești. Şi din poze se vede că şi cu toată strângerea materialului la împletire, colierul iese mai lung. Aşa că m-am pus iarăşi pe căutat. Am găsit site-ul original, adică ăsta, dar tot nu m-a lămurit. Aşa că am zis că poate dacă întind ațele pe suport îmi vine ideea şi descopăr cum îl fac mai mic, dar nu. În ciuda faptului că eu am întins aţele pe un suport mai mic, colierul, chiar şi după împletire a ieşit mare, atât de mare cât să îl înfășor destul de bine de două ori în jurul gâtului.
Nu semăna cu ce era în tutorial aşa că am trecut la improvizat. Îmi părea rău să arunc jumătate de colier, iar să fac două coliere în momentul ăla nu mi-a venit în minte. În schimb m-am gândit să tai în două împletitura şi să cos două împletituri între ele.
 Încă o precizare. Dacă puteţi sau dacă aveți răbdare întindeți aţele pe suport de sus în jos şi nu unele peste altele. Eu pur şi simplu am înfășurat suportul cu aţă cum mi-a venit mai ușor. Numai că la împletire aţele s-au încurcat. Aşa că am apelat la pieptănul Deei (pe care nu l-am folosit niciodată până acum pentru că nu îi place să fie pieptănată cu pieptănul ci doar cu peria şi nu orice perie, un anumit tip de perie. Cei care au collie sau ştiu câte ceva despre această rasă ştiu că nu e tipul potrivit de pieptăne pentru ea.) şi am pieptănat aţele să nu se mai încurce. Dacă nu aveți vreun ajutor prin casă vă recomand să lipiți aţele de o masă aşa cum am făcut eu pentru că altfel se vor încurca.

Aşa cum v-am spus după împletire colierul ar fi ieşit prea lung. Aşa că l-am tăiat în două şi am cusut cele două părți una de alta. La final arăta ca în poza din dreapta. Apoi am ataşat lanţul. Cum colierul meu, chiar şi în două era mai mare decât ce vedeam eu în poze (sau gâtul meu e mai mic, deşi mă cam îndoiesc) am micșorat lanțul.
Încă o chestie aici. Va trebui să coaseți fiecare zală de colier. Am încercat să cos din când în când şi lanţul se învârtea ciudat pe colier, deşi ziceam eu că stă fix.
Practic la acest colier cred că am cusut cât nu am cusut toată viața mea. Apropo de cusut să nu întindeți toată ața pe suport pentru că veţi avea foarte mult de cusut. Sau uite o idee, puteţi face toate cusăturile cu o altă culoare de aţă. Sunt sigură că efectul va fi unul fain.

 Când am terminat de cusut cele două bucăţi de împletitură între ele şi lanţul de una din ele a venit vremea mărgelelor. Inițial am vrut să mă țin cât mai aproape de modelul din tutorial, da socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la magazinul de mărgele. În plus fiind dublu ca dimensiune colierul meu avea destul spațiu cât să fie decorat. Numai că am socotit greşit şi am cumpărat mai puţine mărgele. Le-am cusut pe colier şi mi-am dat seama că e cam gol. Am mers încă o dată la magazin, numai că nu la același magazin şi evident am găsit alt tip de mărgele. Apoi am zărit mărgele din lut de diferite culori şi nu am rezistat. Cumva colierul folcloric trebuia să aibă mărgele de lut. Am cumpărat albe, roșii, negre, verzi şi albastre.

Numai că acum aveam prea multe mărgele. Aşa că v-am rugat pe facebook să mă ajutați. Şi DA m-aţi ajutat şi vă mulţumesc din suflet. Cele mai multe voturi au fost pentru colierul colorat, adică decorat cu mărgele colorate. Şi deşi mie îmi plăcea mai mult cel cu alb nu m-am grăbit, (tot la sfatul bun de pe facebook) am lăsat colierul la pritocit vreo două zile. Între timp în cap mi se învârteau doar ştergare de tipul acesta. Am crescut cu astfel de ştergare în casă şi în plus mi se părea că modelul se potriveşte cu colierul meu şi cu tipul de mărgele pe care îl aveam. Aşa că am vrut să fac un fel de brăduți din o mărgică neagră şi două albe în formă de inimă. Nu a ieşit perfect şi nici nu cred că poate ieşi din prima ceva perfect din mâna unui om. Şi tocmai asta îi dă perfecțiune. Da poate reuşeam să cos motivul perfect aliniat cu mijlocul, da mie îmi place şi aşa. Şi la urma urmei eu îl voi purta, deci mie trebuie să îmi placă.

Acum vine partea nasoală, deşi aţi crede că să coși un astfel de colier e greu, ei bine să îţi faci poze singura e al naibii de greu. Nu am reușit şi nici nu am avut răbdare să îl rog pe Alin să mă pozeze. Şi mai mult ca sigur nici el nu ar fi avut răbdare să facă un shooting ca la carte, deci m-am lăsat pe mâna mea şi am făcut poze cu telefonul. Ştiu e urât şi au ieşit urâte, da pur şi simplu aparatul Nikon e prea greu ca să fac selfie (că tot e cel mai uzitat cuvânt în 2013).

Acest colier îl văd purtat la bluze cu decolteu, poate negre, poate roșii, poate colorate ca în tutorial. Eventual un decolteu pe pătrat ca în tutorial, dar după cum vedeţi din poză merge şi pe un tricou. Eu am folosit un tricou negru fără cine știe ce decolteu şi a mers.

Adică mie îmi place cum se așează. Şi în plus a trebuit să ies din casă în seara când am făcut pozele şi fiind gros ține şi de cald :D deşi sunt sigură că nu acesta este scopul lui. 

Apoi am căutat de am înnebunit cămașa la care ziceam eu că se potriveşte. Nu am găsit-o aşa că am improvizat cu o cămașă de-a lui Alin, albă. Cum e cu guler tip tunică, colierul arată cam nasol pe deasupra gulerului, iar pe dedesubt nu se vede în totalitate. 

Aşa că la o astfel de cămașă l-am transformat în brâu. Special i-am lăsat pamblica mai lungă să îl pot purta şi ca brâu. Din nou îmi cer scuze pentru calitatea pozelor. Sunt făcute cu telefonul într-o seară... 

Dar m-am revanșat ieri când am prins o jumătate de oră de soare şi am scos colierul în curte. I-am făcut multe poze. L-am atârnat de gardul şi pomii vecinilor, l-am aruncat în iarbă, l-am suspendat de aţele de rufe... Numai că nu mi-au plăcut. Aceasta e cea mai reușită. 

Şi evident nu putea să lipsească Dea din shootingul colierului. M-am gândit să îl prind ca zgardă, dar din păcate Dea năpârlește, iar pe colier se prinde părul şi praful ceva de speriat. Şi de depozitat probabil că îl voi depozita într-un sertar, deşi mi-ar plăcea să îl pun la vedere prin casă...

Acesta este colierul meu şi un alt fel de tutorial. Nu am făcut poze tuturor etapelor pentru că le vedeţi în tutorialul de pe net. Şi dacă vă uitați la tutorialul original poate vă daţi seama cum e făcut colierul fără a fi prea lung. Poate în tutorial se arată cum se obține doar o parte din cele trei necesare pentru o împletitură. Poate după ce se îndepărtează de pe panou se taie din nou aţele şi se repoziţionează în trei. Nu ştiu şi nici nu îmi dau seama. Poate mă ajutați voi. 

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Primul Târg de Crăciun pe 2013

Dragilor,

săptămâna trecută în timp ce mergeam noi pe autostradă spre supermarket văd un banner: Marche de Noel. Şi nu doar atât. Deschis din 25 octombrie. Măi să fie ăştia au început cu Crăciunul din octombrie. Şi după cum îi ştiu de anul trecut, acum în noiembrie Marcheul e probabil gol deja. Aşa a fost anul trecut la belgieni, aşa a fost acum doi ani la irlandezi. Nu mai mai miră ci doar mă pune în gardă. Da parcă totuşi, octombrie?
În fine s-a făcut noiembrie, am mai trecut de vreo două ori pe acolo, da cum atmosfera sărbătorilor nu prea m-a luat anul acesta, mi-am amintit de Piaţa de Crăciun (că ce altceva poate fi Marche de Noel?) abia week-end-ul trecut. Mi-am notat pe listă, că v-am mai spus la noi sâmbăta e zi plină şi mi s-a întâmplat ca fără listă să omit să merg undeva, să ajung acasă şi fără chef să las pe săptămâna următoare.
Această "Piaţă" de Crăciun a fost de fapt prima pe care am vizitat-o şi anul trecut şi despre care am scris aici. E în magazinul de bricolaje, decorațiuni, grădinărit. Cum anul trecut a fost chiar faină am zis că anul ăsta o să fie şi mai şi. Nu a fost, dar tot nu am plecat de acolo cu mâna goală.

Ştiu salariile aici sunt mari, sunt de-a dreptul enorme, da fraților bolul roşu din imagine era 17 euro, farfuria pe care stă era 13, iar o cană din același set era 11 euro. Şi acum pe bune nu îţi cumperi doar un bol, o farfurie sau o cană. Apoi decorațiunile mi s-au părut nesimțit de scumpe 20 de euro un suport de lumânare cam ciudăţel, globuri 6 euro o bucată, decorațiuni între 5 şi 10 euro. Scump. Cred că sunt eu neumblată prin magazine. Asta e explicația, că alta nu văd. 

Ştiu, eu sunt copilul Coca Cola, iar pentru mine Crăciunul e roşu. Moş Crăciun e roşu, decorațiunile sunt cu roşu... Am încercat, pe bune că am încercat, mai ales că sunt în perioada albastră, să cumpăr ceva albastru. Nu mi-a sunat bine. Nu îmi plac şi aia e.  

De aceea deşi erau şi camere decorate cu roz şi cu argintiu eu am făcut poze doar la camera decorată cu roşu. 

Pe aici am văzut că se poartă păpușile acestea din cârpă ca şi decorațiuni de Crăciun. Nu zic or fi, da acum nu tot ce e roşu e decorațiune. 

Un brad decorat cu roşu. 

Vedeți steluțele acelea cu alb şi roşu? Erau făcute din bețișoare de înghețată şi nasturi. 10 bețișoare şi 30 de nasturi, plus lipiciul. Cât credeţi că costau? 7 euro

De fapt nu ştiu ce mă tot minunez la preţurile astea. Poate nici nu or fi aşa de mari... 

În poza de mai sus e un exemplu clar că orice e roşu poate fi folosit ca decorațiune de Crăciun. 

Un alt brăduț, de această dată cu instalații. 

Mi-a plăcut acest "brăduț" făcut din decorațiuni pe un perete şi îmi plac aceste idei pe care le văd din ce în ce mai des pe facebook, numai că am încercat în primul an în Irlanda şi vă spun că e trist şi arată gol şi nu prea de Crăciun. 

Şi acum ce mi-am cumpărat eu că doar nu puteam pleca cu mâna goală, deşi mi-am promis solemn să nu mai cumpăr nici o decorațiune, decât dacă e unică şi foarte frumoasă. Sper să mă şi țin de promisiune...la următorul târg. 

Un ren din lemn cu picioare din sfoară şi cu clopoței.

Şi o bufniță din lemn pictată. 

Nu am rezistat să ajung acasă şi să le fac poze. Le-am făcut în maşină.

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Luxemburg - Ziua cu patru castele

Dragilor,

nu ştiu cum să explic fascinația asta a noastră cu castelele. În Irlanda era o expresie: în orice localitate ai merge trebuie să vizitezi castelul local şi să încerci pub-ul local. Da în Irlanda treaba cam avea sens, aici nu prea înţeleg de ce vrem noi să vedem castele, cât mai multe castele. Şi din fericire în Luxemburg sunt câteva şi nu doar în Luxemburg. Foarte aproape sunt câteva castele în Germania, altele în Franţa şi să ştiţi că nici Belgia nu duce lipsa de castele.

Pe de altă parte castelele de aici sunt foarte diferite de cele din Irlanda, deci nu se poate spune că vedem aceeași poveste iar şi iar şi nu ne dăm seama. Până într-un punct e fain să asculți povești cu nobili, prinți, prințese, bătălii, regate şi alte chestiuni asemănătoare, dar după acel punct e doar un alt castel, doar o altă poveste.

Deocamdată eu una am ajuns la o saturație. Nu vreau să mai văd un alt castel până cel puţin după sărbători :) Poate am şi exagerat duminică, pentru că nu am vizitat un castel, ci patru.

Totul a pornit de la un site de pe internet care ne-a arătat toate castelele din Luxemburg. Să tot fie vreo 50 şi noi dacă am vizitat 3, deci 7 cu cele de duminică. Scria şi pe site unele sunt ruine, altele sunt reședințe particulare, altele sunt hoteluri, restaurante sau braserii. Nimeni nu te opreşte să le vizitezi, dar noi din start am scos de pe listă ruinele. Nu că nu ar avea farmec, dar pe aici vremea nu e chiar foarte bună, mai plouă, mai bate vântul...

Așadar duminică am început vizita noastră cu un castel ce se află la doar 20 de minute de Arlon, dar în Luxemburg. E un castel mai mic ca şi importanță, dar pentru noi e oarecum important. Vedeți voi, proprietarii casei unde locuim ne-au spus că şi ei sunt cumva emigranți. Bine spre deosebire de noi ei au migrat doar vreo 20 de minute, din localitatea Useldange din Luxemburg. Pe ei îi cheamă Uselding. Un search pe google mai târziu şi am aflat că localitatea are castel. Cum să nu îl vizitam? 

Familia nobiliara din Useldange nu mai deține castelul din secolul XII, deci poveștile mele romanțate cu proprietarul casei ca fiind un fost prinț s-au cam terminat înainte de a începe. Castelul se află în centrul localităţii, lângă biserică 

În 1924 un american plecat de prin părțile astea s-a întors în Useldange, a cumpărat castelul sau ruinele castelului şi a construit în interior o casă. Aceasta este astăzi primăria din Useldange. 

Cât Alin a intrat să viziteze castelul sau cele două turnuri ce au fost renovate eu am plecat prin jur. M-a atras un fel de hip-hop şi voiam să văd de unde se aude. Castelul este construit pe râul Attert, iar pe malul celălalt erau case.  

În jurul castelului erau construite tot felul de clădiri. Iniţial am crezut că sunt tot case, dar era clădirea pompierilor şi o altă clădire, un fel de sală de conferinţe / cinematograf / sală de sport. Totul era la dungă, totul curat, iarba tăiată proaspăt, frunzele culese, se vede stema localităţii făcută din flori, cursul râului strămutat pe sub o clădire, praguri, cascade, da pustiu. Nimeni. Doar hip-hop ce se auzea de la o casă.

Pustiu şi trist. Mă întreb dacă măcar în timpul săptămânii umblă cineva pe acolo? Trece cineva puntea suspendată peste râu? Stă cineva pe iarbă? Miroase florile? Mă îndoiesc. Tot Luxemburgul e dovada clară a faptului că nişte oameni s-au trezit cu un purcoi de bani peste ei, s-au trezit bogați atât ca familii, cât şi ca administrații locale şi i-au cheltuit. E adevărat, nu am văzut parcuri în câmp şi terenuri de fotbal în pantă, dar chiar şi clădirile acelea cu o funcție precisă şi goale mi se păreau din același registru.  

După maximum o jumătate de oră am plecat spre Bourglinster. Poza de pe site-ul cu castele arăta foarte fain şi în ciuda faptului că ştiam că e restaurant şi sala de conferințe am vrut să îl vizităm.

Şi aici ca peste tot în Luxemburg nu ne-a deranjat nimeni, nu ne-a întrebat nimeni ce căutăm acolo, de ce facem poze, cine suntem? Cum ni s-a întâmplat de o mie de ori în România. Am intrat cu Dea, deşi bănuiam că nu vom intra cu ea în restaurant. 

Curtea interioară a castelului arată aşa 

Dea așteptându-ne la intrarea în restaurant 

Dea în poarta castelului Bourglinster 

Dea pozată din interior 

Dea pozată din exterior

Erau oameni în restaurant, erau oameni şi într-o mică braserie, dar în general era cam pustiu.

Aşa ca şi amplasament mi-a adus aminte de Râşnov, da e departe, departe rău... 

Următorul pe listă era Clervaux. Șoseaua șerpuia pe deasupra localităţii şi panorama era superbă. Numai că nu amenajase nimeni locuri de belvedere, deci poza e din maşină. 

Castelul Clervaux a fost distrus în al doilea război mondial, dar a fost reconstruit şi acum în castel se află birouri ale administrației locale şi trei muzee. Unul cu machete ale celor mai importante castele din Luxemburg, al doilea un muzeu dedicat războiului mondial şi un al treilea pe care m-am plictisit să îl mai vizitez. Curtea interioară a castelului arată aşa.

Curtea exterioară 

Castelul văzut de la poartă.  

Am înconjurat pe cât s-a putut şi Castelul din Clervaux şi am dat de Catedrală 

Castelul văzut din parcare. Toată localitatea e pitorească, cu case înghesuite şi cu un centru pietonal cu un anumit farmec, dar duminica totul era închis. Am găsit o patiserie de unde am cumpărat doua croissante şi asta a fost. 

La doar 5 km de Clervaux se află castelul Urspelt. 

Ştiam că e hotel şi restaurant, dar eram aproape şi nu puteam să nu îl bifăm.  

E un castel mic, dar probabil că e interesant să stai într-un astfel de hotel. Curtea interioară era generoasă şi probabil în vremuri mai calde găzduia o terasă. 

Asta a fost dragilor ziua cu patru castele. Aşa cum v-am spus săptămâna viitoare nu mai vreau castele. S-au deschis deja târgurile de Crăciun, deci probabil asta voi puncta. Nu ştiu. Deja am fost la un târg şi deja mi-am cumpărat o grămadă de chestii. Scriu curând şi despre Primul Târg de Crăciun pe 2013.

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Noile ii, pentru că nu poţi avea niciodată suficiente ii :)

Dragilor,

cred că deja v-aţi plictisit să auziți că mi-am cumpărat ii. Cred că deja mă suspectați de vreo obsesie şi spuneți că le-am pierdut numărul. Realitatea însă, nu e foarte departe de supozițiile voastre. Vara asta m-a cam luat valul şi am cumpărat nu mai puţin de 5 ii. Dacă nu aş fi o persoană care să poarte ii mai peste tot chiar nu aş avea când să le port. Pentru că vedeţi voi am găsit o metodă să le port şi iarna, deci practic sezonul iilor e tot anul.
În fine nu asta e ştirea, că mi-am cumpărat ii. Știrea e că le-am cumpărat surprinzător de ieftin şi că au ajuns în Luxemburg. Vestea mai puţin bună e că a durat vreo 3 luni de la comandă până la livrare, dar având în vedere că sunt cusute de mână...
Pe la începutul verii am zis eu că vreau ii noi. Nu aveam nici una cu albastru şi în plus iile au venit din nou la modă, iar numărul locurilor de unde le puteam cumpăra se mărise. Numai că moda vine şi cu prețuri mari, da ce zic eu mari, enorme. Există un site, căruia inițial i-am făcut o reclamă acerbă pe facebook, (dar care oricum nu avea nevoie de reclama mea, că a investit enorm în promovare) dar are ii scumpe şi cam dubioase. Că acum nimeni nu mai face ii din pânză groasă asta nu mai e de mult o știre şi nu ne mai miră, dar să brodezi ii pe pânză subțire cu lână mi se pare chiciul maximal, să mai ceri şi 900 de lei pe ele...e jaf la drumul mare.
Şi cu toate astea lumea s-a îngrămădit să le cumpere. Veșnic problema românului, dacă toată lumea cumpără un câcat, vrea şi el.
Ei bine, eu recunosc că intră multă muncă într-o ie şi sunt dispusă să dau şi 1000 de lei pe o ie deosebită, da vedeţi voi acestea nu erau deosebite, erau fix la fel cu cele de 200 de lei, ba chiar mai proaste.
Aşa că am căutat un site cu ii frumoase şi la prețuri decente, am dat comandă şi urma să le iau eu când ajung în România (asta prin august). Numai că s-a suprapus cu perioada concediilor şi comanda mea a fost preluată pe 10 septembrie. Era ok şi aşa că oricum la începutul lui octombrie reveneam în România. Numai că nici în octombrie nu au fost gata. Au fost gata la sfârșitul lui octombrie şi au ajuns la mine la începutul lui noiembrie.
Nu am plătit nimic înainte, iar cei de acolo au fost destul de drăguți cât să suporte toate e-mailurile mele cu indicaţii preţioase.

Din păcate încă nu am avut unde să le port să le vedeţi, dar promit când îmbrac una să o pun pe blog. Iile noi sunt cea cu bleumarin şi cea cu flori portocalii mari cu frunze verzi şi fără bleu. Le-am cumpărat de aici şi aşa cum v-am spus mi-au fost trimise direct în Belgia.
În ultima poză este doar o parte din colecţia mea de ii. Am unele speciale, vechi, primite cadou, pe care aştept să le pozez şi să vi le arat.
Şi un mic truc pentru cele care doresc să poarte ii. Pe site-uri le găsiţi pe mărimi, dar mie îmi vin toate iile chiar şi mărimea S. De obicei eu sunt cam un M la ii, dar dacă le port desfăcute de tot la gât îmi vine chiar şi un S, de L nu mai spun, îmi sunt chiar largi şi pe acelea le port strânse la gât.
Na că m-am lăudat destul.
Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Belgia - Târgul de vinuri de la Differt

Dragilor,

a venit toamna şi ce se face toamna? Vinul. Cei din Belgia deşi sunt renumiți pentru beri, produc şi vinuri şi unele chiar faine. Şi unde să comercializeze şi ei vinurile dacă nu prin mici târguri. Am fost şi anul trecut la unul şi sper să mai prindem vreo două şi anul acesta.
Differt e o localitate mică, chiar minusculă, lângă Messancy, la granița Belgiei cu Franţa.
Vorbesc aici de producători mici pe care nu prea îi găsești în supermarket. Şi trebuie să recunosc că erau mai mulţi producători din Franţa decât din Belgia.
Aceste târguri nu sunt anunțate pe net sau dacă sunt probabil pe un site uitat de lume, despre care știe doar comunitatea locală. Noi vedem tot felul de tăblii de-a lungul drumului. Aşa se anunță aici evenimentele importante. Dacă ne interesează mergem, dacă nu...nu.
La astfel de târguri de obicei se plăteşte o taxă de intrare de câțiva euro, cel mai mult am plătit 6 euro, acum parcă au fost 4 euro, ţi se spune că banii ajută la organizarea târgului de anul viitor sau la alte evenimente din localitate, ţi se dă un pahar de vin inscripționat cu data târgului şi orașul şi eşti poftit în sală. De această dată era o sală de sport a unui liceu, cam prost aerisită.
Producătorii aveau standurile pe margine sălii, tu treceai de la unul la altul, gustai vinuri, făceai conversație, iar dacă îţi plăcea cumpărai. Eu nu mă pricep nici la vinuri, aşa că le alegeam după etichetă. Şi să ştiţi că am nimerit bine. Un vin cu o etichetă colorată era un muscat foarte bun. Am cumpărat două sticle. Ce e bine e că la astfel de târguri sticlele de vin se vând mai ieftin, cu 2-3 euro, dar mai ieftin decât în supermarket. Şi contează, pentru că am văzut oameni plecând de acolo cu baxuri de cutii cu vin, nu ca noi cu 6 sticle :)

În mijlocul sălii erau aceste mese din lemn, la care te puteai așeza şi savura un vin. Am descoperit că de fapt astfel de manifestări sunt foarte gustate de localnici. Şi că stau acolo cu orele, dar le şi place să vorbească... Nu cred că există neam mai vorbăreț ca francezii. 

Din nou nu prea am făcut poze pentru că se uita lumea ciudat la mine. Ori nu înțelegeau de ce fac poze, ori nu înțelegeau de ce fac poze cu telefonul ori nu ştiu ce nu înțelegeau, da pe bune că se uitau ca şi cum le-aş fi furat sufletul. Bine că eu nu fotografiam oameni, ci standurile, deci ar fi fost în interesul lor să îi fotografiez...

Frumos târg. Mai mergem.

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Luxemburg - Piesa de teatru "Translations"

Dragilor, am fost la teatru. Încet, încet încep să mă mai înmoi şi eu şi să găsesc lucruri interesante de făcut şi în Luxemburg. Tot îl consider un oraş plictisitor, unde la ora 18 magazinele sunt închise şi unde e posibil să mergi cu autobuzul singur, dar dacă te chinui şi cauți şi te informezi găsești şi chestii faine de făcut. Şi unde mai pui că e una dintre puținele capitale europene unde poţi trăi ani întregi fără să fii nevoit să înveți limba naţională. Nu vorbesc de pe pereți. Am întâlnit oameni care stau de 10 ani în Luxemburg şi în afară de engleză şi o boabă de franceză nu ştiu nici germană şi nici luxemburgheză. Ăia sunt nişte oameni fericiţi, pentru că în general mai toată lumea vorbește aici o grămadă de limbi. V-am mai povestit despre asta, nu e prima dată. Aşa că am căutat eu pe net şi am găsit o piesă de teatru în engleză. Cred că sunt mai multe, da probabil şi ăsta a fost un semn, pentru că vedeţi voi piesa aceasta de teatru este despre o parte din istoria Irlandei...

Deci cu atât mai mult trebuia să merg să o văd. Mie Irlanda mi-a plăcut enorm şi m-am îndrăgostit la prima vedere de ţara aceea verde, de oamenii deschişi şi calzi, de obiceiurile lor, de felul de a fi. Mi-a plăcut Irlanda, de ce să nu recunosc. Da trecutul e trecut şi prezentul, prezent. Aşa că acum sunt în Luxemburg şi decât să mă închid în mine şi în casă, mai bine profit de ce îmi poate oferi. 

Aşa se face că marți am mers din nou la Cafe des Langues, iar ieri am mers la teatru. Azi s-ar putea să mă duc la stand-up comedy, tot în engleză, dar încă mai dezbat treaba pentru că mai am şi altele de făcut.

În fine. Am găsit piesa de teatru, am făcut rezervare pe e-mail şi am mers. O paranteză dacă îmi permiteți, au început să îmi placă mai mult piesele de teatru în spații neconvenționale. Am fost şi la Dublin la o astfel de piesă, am fost şi în Bucureşti şi mi-au plăcut. Parcă altul e contactul cu actorul când îi simți respirația, îi vezi grimasele de aproape, îl simți dacă se oftică că a ratat o replică. Nu spun, îmi plac şi piesele de teatru de la teatru, dar parcă mă atrag mai mult astea. Şi apoi cu cât mai necunoscuți actorii, cu atât mai plăcută surpriza. 

Pe net citisem că această piesă de teatru se joacă în pivnița unui bar, iar spectatorii stau pe baloţi de paie. Ei nu e chiar aşa. E un fel de pivniţă, dar cred că de fapt e un spațiu amenajat special pentru astfel de manifestări, iar noi spectatorii am stat pe scaune. Să tot fi fost vreo 100 de locuri. Aşa arăta scena când am ajuns noi acolo. A fost fain că puteai examina obiectele de pe scenă dacă voiai. Erau nişte cărţi vechi şi nişte hărți şi mi-a plăcut să arunc un ochi pe ele.

Povestea are loc în Irlanda, unde la începutul secolului 19 englezii au decis să anglicizeze denumirile localităților  Această acțiune era făcută de soldații britanici, iar aceştia ajung într-un mic sat din Donegal, Baile Beag. Aşa cum spune şi descrierea piesei, viața fiecărui locuitor din mica comunitate a fost dată peste cap de această acțiune. Englezii găsesc acolo o comunitate închegată unde fiecare îşi știe rolul şi locul. Găsesc școli rurale unde elevii sunt învățați latină şi greacă şi mai puţin engleză. Într-o astfel de şcoală se desfășoară şi primul act al piesei. Tinerii se adună la şcoală, schimbă păreri despre unul sau altul, vine profesorul şi la scurt timp vine fiul acestuia care locuiește în Dublin. El le spune tuturor că englezii au venit în sat să facă o hartă a locurilor pe baza căreia să impună taxe şi de asemenea englezii au venit să deschidă școli în care populația vorbitoare de irlandeză să înveţe engleza, dar şi să anglicizeze denumirile localităților.

Vestea e primită diferit de tineri, dornici să progreseze, şi de vârstnici, tributari vechilor obiceiuri. 

Sunt introduși soldații care par interesanți şi pașnici. Un locotenent se îndrăgostește de Irlanda, de limba irlandeză, pe care vrea să o înveţe şi nu doar de atât.

De aici în actul II şi III acțiunea ia o turnură neașteptată  dar nu am să vă povestesc prea mult pentru că fie veţi avea ocazia să vedeţi piesa sau o puteţi citi şi nu aş vrea să vă stric bucuria.

Chiar ştiţi cum se cheamă acum Baile Beag? Cum credeţi? Bellabeg :)

Vă spun pe mine una piesa m-a prins în totalitate, poate şi pentru că acum sunt în cam aceeași poziție, am venit într-un loc nou, vorbesc o limbă pe care puțini o înţeleg şi o alta pe care o înţeleg mai mulţi, dar nu e limba acestor locuri. 

I am a barbarian in this place because I am not understood by anyone.

Nu ştiu dacă v-aţi prins, dar mie mi-a plăcut piesa de teatru, mi-a plăcut teatrul şi mi-a făcut bine o ieșire. Am să mai caut piese în engleză, că îmi e teamă că piesele în franceză mai au de așteptat. Dacă sunteţi prin Luxemburg v-o recomand :)

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca

Luxemburg - Prin măruntaiele pământului la Berdorf

Dragilor,

după o săptămână şi jumătate de ploi a venit în week-end şi seninul. Nu vă bucurați că nu a durat mult şi oricum a venit odată cu geruri. E senin, dar e un frig de îţi îngheață oasele, mai ales dimineaţa şi seara. E ciudată clima aici. 

Ei bine că tot a venit cerul senin ce am zis noi să facem? Să mergem prin măruntaiele pământului undeva în vestul Luxemburgului la Berdorf. Sunt de fapt nişte stânci nisipoase ce s-au desprins unele de altele cât să încapă un om, iar luxemburghezii s-au gândit să le clasifice, să le denumească, să le semnalizeze, să le pună pe o hartă şi să cheme turiștii. Aşa se face că pe o zi friguroasă, dar senină era ceva lume pe acolo. 

Se ajunge relativ simplu. Din Luxemburg mergeţi spre Berdorf, treceți de localitate şi vedeţi un camping cu căsuțe de lemn. De acolo începe traseul. 

Deşi eu nu mă omor cu plimbările prin natură, iar condiția mea fizica tinde spre zero, mie mi-a plăcut. M-am simţit ca în Lord of the Rings la un moment dat, iar peisajul era de vis. În plus de la atâta ploaie stâncile erau acoperite cu un fel de masă verde, ce arăta foarte interesant în lumina soarelui. Tot traseul dacă a durat o oră şi nu e foarte greu. A fost o ieșire tare faină, sper să o mai repetăm. Vă las cu poze

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca