Dublin - Vocea umană cu Oana Pellea

Dragilor,

am absentat motivat de pe blog pentru că am fugit în Dublin. Am vrut foarte mult să ajung în Dublin pentru un anume lucru şi uite că toate s-au așezat în aşa fel încât să pot ajunge. Şi nu m-am gândit de două ori. Am luat bilet şi am plecat. După doar 3 zile petrecute în civilizaţie şi printre oameni care ma înţeleg pot spune că sunt un alt om.
Da nu despre asta vreau să vă vorbesc ci despre motivul pentru care am ajuns în Dublin şi anume spectacolul Vocea umană de Jean Cocteau în interpretarea Oanei Pellea. De felul meu nu sunt o persoană dusă la teatru. La modul că nu am abonament la teatru şi ajung acolo rar şi selectiv, dar am actori pe care îmi place să îi văd sau mi-ar plăcea să îi văd. Cum Oana Pellea (unul dintre aceşti actori) venea în Dublin am zis că e o bună ocazie să revin şi eu (chiar dacă pentru doar câteva zile) în capitala Irlandei.
Din prima vă spun că mie mi-a plăcut. Am văzut piesa cu gura căscată, m-am identificat cu ce transmitea, am trăit ce trăia actorul, pentru mine a fost experiența completă.
Nu cred că e caz de spoiler alert dacă vă zic câteva vorbe despre piesă. Nu se ştie câţi dintre cititorii acestui blog răspândiți care pe unde în lumea asta mare vor avea ocazia să vadă Vocea Umană. Şi atunci mai bine aflaţi de aici. Oricum dacă vă veţi întâlni cu piesa vă veţi aminti că am zis de bine, că m-a impresionat şi poate veţi decide să o vedeţi şi voi.

Piesa e un monolog, iar descrierea ei suna aşa:

O femeie. Un bărbat. O iubire. Un final. Un alt început? O vedem doar pe EA. Îl bănuim pe EL. Sunt amândoi prezenți. Ei doi şi noi, martori tăcuți - spectatori ce asistăm la o iubire ce se consumă şi arde în faţa noastră. O despărțire. Nu-i nimeni vinovat sau victimă. E doar stadiul al unei iubiri...

Vocea umana de Jean Cocteau a fost scrisă în 1930 pentru actrița Berthe Bovy de la Comédie-Française şi mie una mi se pare la fel de actuală acum ca şi atunci când a fost scrisă. E vorba despre o iubire, despre o femeie părăsită ce se agață de un ultim telefon de la iubitul ei, dar care până la urmă are tăria să pună receptorul în furcă.
Piesa are 50 de minute, fără pauză, şi este regizată de Sanda Manu şi dacă aveți curiozitatea să o vedeţi am înţeles că se mai joacă încă la teatrul Metropolis din Bucureşti.
Mie piesa mi s-a părut a avea un comic de limbaj. Femeia este părăsită, suferă, dar nu e tocmai la pământ. Îi spune iubitului să ardă scrisorile de la ea şi să pună cenușa în tabachera de sidef, dar în același timp îi spune "Singura dată când nu m-am gândit la tine a fost la dentist, când mi-a atins un nerv".

Mie mi-a plăcut. Dacă a fost primită bine de românii din Dublin? Aş bănui că da. Era cazul ca printre manele, folclorisme, zile naţionale, certuri şi bârfe să vină o urmă de cultură. Da au fost şi români care au bifat evenimentul pentru că "dă bine". Au fost însă şi români care au știut ce e ăla teatru, care au știut cum se aplaudă, când se râde, cum se stă la coadă la autografe. Sunt acei români care ne fac mândri.
La final am luat şi eu un autograf, am făcut o poză cu Oana Pellea şi chiar am avut ocazia să îi pun o întrebare, nu mai multe pentru că nu îi place presa.
A fost super. Dacă voi mai avea ocazia voi mai face un astfel de efort pentru o piesă cu Oana Pellea. Îi mai vânez însă şi pe Medeea Marinescu şi Marius Manole.

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca