Mixed feelings

Dragilor,

nu am mai scris din România ceva pe blog şi nu aş fi scris nici azi. De fapt nici acum nu scriu nimic nou sau interesant, pur și simplu încerc să îmi revin. Totdeauna o zi, două sau trei după ce revin din România am nişte sentimente amestecare. Aş înjura din toţi bojocii, dar sunt calmă. Cumva nu îmi explic ce se întâmplă şi de aceea nici nu pot să explic mai departe.
A fost ciudat în România, multi oameni, multă răutate, fețe cunoscute sau prieteni noi. Nu pot spune cu siguranţă a fost bine sau a fost rău. A fost ceva între. Aşa cum sunt şi eu, un om între două lumi, fără să aparțin pe deplin niciuneia.
Întâmplarea a făcut să trec pe la fostul apartament. Ei nu pe la apartament, prin faţa blocului. Şi nu am simţit nimic. Chiar mă gândeam că e anormal să nu ai nici un sentiment faţă de un loc pe unde ai trecut zi de zi. Nici un sentiment. Nici de dor, nici de părere de rău, nici de regret, nici de fericire, nici de întâlnire a unui vechi prieten, nici de nimic. Gol. Nici un sentiment.
Nici străduțele faine din spatele blocului, nici casele interesante, dar vechi, nici scara, nici parcul, nimic nu mi-a provocat nici o emoţie. Şi la fel s-a întâmplat când am trecut prin faţă pe la Casa Presei... Ciudat mi s-a mai părut.
Să fi înţeles că etapa aceea din viața mea s-a terminat? Şi atunci de ce mă încăpățânez să nu încep etapa asta din viaţă. De ce sunt tot timpul în așteptare? De ce sunt cu bagajele la ușă? Şi pribegia asta e bună, dar cu moderație.
Nici în Iaşi nu m-am simţit în vreun fel special. Muream de nervi că îmi umpleam blugii de glod, da în rest... I-am şi aruncat, i-am spălat de 3 ori în două săptămâni, asta după ce îi luasem de pe sârmă când am plecat. I-am şi rupt...
M-am dezobișnuit de praf, de glod. Da ştiu sună ciudat, dar m-am dezobișnuit. Şi aici e praf, şi aici sunt bălți, pe care evident le iau în plin, de aeriană ce sunt, da pe bune dacă vreodată vin cu blugii murdari acasă. Zic blugi, pentru că la nivelul acela am ajuns în Iaşi. Aici nici bocancii nu se murdăresc. Zici că sunt daţi cu crema zilnic. De ce oare? Poate pentru că plouă mai mult? Da în România veneam după zăpadă...
A fost fain că mi-am cumpărat cărţi, că mi-am văzut părinții şi prietenii, că mi-am reparat dinții (de fapt de aia am plecat aşa de pe fugă în România), da au fost şi zile faine, dar m-am întristat că lumea e rea, din ce în ce mai rea. Eu şi părul meu albastru nu am putut trece neobservați. Priviri rele, pline de invidie şi răutate. Niște șuvițe oameni buni. Nici mai mult nici mai puţin. Niște șuvițe la îndemâna oricui...
Nu vreau să spun mai multe pentru că oricum mulţi nu veţi înţelege şi veţi critica, scriu totuşi în română şi mă adresez românilor. Din păcate dragilor, noi românii ne pricepem cel mai bine la un singur lucru: să criticăm. Nu e tocmai o bârfă, că şi la asta suntem meșteri, e critică. Şi nu e de aia constructivă, e din aia din răutate. Şi eu o am şi nu cred că voi scăpa de ea toată viața.
Nu m-am simţit niciodată mai presus de cineva doar pentru că am plecat, ba din contra, fain mi s-ar fi părut să rămân, dar cumva cineva plecat are o aură, are un mister, are o detașare. Poate asta mă făcea criticabilă.
Nu zic şi nu am zis niciodată că în România e mai rău decât aici, ci doar că eu m-am dezobişnuit de România. Ca şi în cazul glodului...m-am dezobişnuit... Ce să fac acum? Da am toate mecanismele intacte şi în secunda doi m-am surprins recitând străzi şi scurtături, înjurând ca un birjar, revoltându-mă fără să fac nimic altceva, ridicând tonul, spunându-mi răspicat părerea, certându-mă, descurcându-mă în situații limită... Şi aici mi-or fi necesare, doar că nu m-am folosit eu de ele până acum...
Sper cât de curând să se producă ruptura, să nu mai existe sentimentul de dor. Poate atunci voi începe cu adevărat să prind rădăcini aici. Cine ştie...

Raluca