Dragilor,
am vrut să pun titlul "Dezamăgire la Palatul Dolmabahce", dar m-am gândit că poate sunt eu mai diferită şi mai pretențioasă, poate eram plină de spume în acel moment...cine știe. Ideea e că deşi hotelul era pe o stradă ce ajunge la Palatul Dolmabahce, strada cobora în serpentine un deal. Şi deşi pe hartă părea puţin, am tot făcut vreo jumătate de oră la vale ocolind autostrăzi. Pentru că vedeţi voi, dacă staţi la un hotel de 5 stele, personalul de acolo se așteaptă să luați taxiul şi numai ca să treceți strada. Cum să îmi spună ei că de fapt traseul pe care mi l-au recomandat e pentru maşini şi nu pentru pietoni? Aşa că deşi dealul părea o joacă am ocolit o grămadă până la trecerile de pietoni. Dacă ştiam luam şi eu taxiul sau un alt mijloc de transport, dar nu am știut... Aia e, data viitoare...
Aşa că plină de spume, transpirată toată, pentru că la Istanbul 20 de grade nu sunt aceleaşi cu 20 din Arlonia, am ajuns la o poartă.
Nu mi-am dat seama că era duminică. Nu ştiam că turcii vizitează muzee în ziua lor liberă, aşa că ceea ce vedeţi în poza de mai sus am zis eu că sunt turişti. Şi chiar m-am bucurat, Alin avea alt program aşa că eu vizitam palatul singură, dar nu eram chiar singură...
Am intrat pe o poartă, am dat de prima coadă. Nu ştiu de ce pe oriunde unde intrai era detector de metale şi cineva ţi se uita în poșetă. La intrările în hotel, în restaurante sau cluburi şi chiar şi la muzeu. M-am încolonat disciplinată şi mi s-a scanat geanta. După prima coadă, fac vreo două poze şi observ că lumea fuge spre altă coadă. Cred că am rămas cu sechele din vremea lui Ceaușescu, cum văd o coadă, hop şi eu. Era bună de această dată, era coada la bilete. 45 de minute pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi. Am înţeles că numărul de bilete pe zi este limitat şi deşi era abia 12 (palatul se închidea la 16) cineva a zvonit că biletele ar fi pe terminate, de aceea fugeau toţi la coadă. Când am ajuns aproape de ghișeu (ghișeu se zice şi în turcă), am înţeles de ce erau aşa mulţi turci la palat. Tarifele pentru ei sunt reduse la jumătate.
Am plătit 40 de lire turcești şi am pornit spre următoarea coadă, a treia. M-am oprit să fac opera de artă de mai sus şi evident mi-am pierdut rândul. Ba pentru ce vedeţi voi am făcut vreo 3 poze şi coada mea deja intrase pe poartă. 15 minute am așteptat şi în spatele meu s-a format a treia coadă.
Cât am stat la a treia coadă să intru pe poarta palatului am mai făcut câteva poze. Între timp am realizat că m-am dezobişnuit de aglomerație. În spatele meu erau nişte chinezoaice (ştiu sunt o incultă, nu toţi sunt chinezi, da sincer nici nu aveam o limbă comună să le întreb ce erau de fapt) care numai nu apăsau butoanele aparatului cu mine, că altfel am avut senzația că le-am ținut în spate toate cele 15 minute cât am așteptat să intru în curtea palatului.
Şi am intrat. După cum vedeţi şi voi coada mea s-a grăbit spre a patra coadă. Eu cu aparatul, iar mi-am ratat rândul, dar măcar eram mulțumită că am scăpat de chinezoaice.
Pe mâța aia am mângâiat-o şi eu şi chiar răspundea la pis-pis. La pisică mă refer, ştiu că nu se distinge din poză, dar dacă daţi click se mărește.
După a patra coadă, care a mers relativ ușor pentru că erau tururi ghidate în turcă şi în engleză. Norocul meu a fost că urma cel în engleză. Ni s-au dat nişte galoși din pungi, ca să nu deranjăm parchetul sau covoarele sau cine știe ce să nu mai deranjăm şi am intrat în palat. No photo era scris pe toţi pereții şi chiar erau nişte turci plasați strategic care urlau efectiv la tine dacă doar părea că faci poze. Ştiu că eu schimbam mesaje cu Alin şi turcii deveneau curioși de câte ori îmi scoteam telefonul din geantă. Nu că nu aş fi avut aparatul la gât, da probabil am faţă că aş fi preferat pozele cu telefonul...
Şi apoi poze la ce să fac? Acum 5 ani am fost la Topkapi şi pe bune că mie mi-a plăcut mai mult. Atât palatul per ansamblu cât şi colecţia. La Dolmabahce ni s-a amintit de o mie de ori că aveau candelabre din cristal, că nu ştiu ce era aur, că Ataturk a murit în 1938, că el a fost ultimul locuitor al palatului. În rest camere, după camere, unele înțelegeam la ce folosesc, altele nu. Ghida era preocupată să spună corect anii în engleză şi mai puţin să zică ceva interesant. Palatul era pe bune plin de praf şi jeg. Erau nişte ornamente pe pereți şi pe unele calorifere, aveau pe ele un praf uleios... Pe canapele şi pernele şi în dulapuri era praful de un deget şi chiar şi candelabrele erau pline de praf. A şi întrebat cineva când au făcut ultima dată curățenie, dar ghida a zis că se face periodic. Periodic my ass, era un prăfălet acolo de ziceai că nu a mai trecut nimeni cu o cârpă de praf de un secol. Poate şi praful era din vremea lui Ataturk şi na să nu îl deranjăm.
După palat, neinspirată cum sunt, mi-am luat bilet şi la Harem. Altă coadă. Noroc că trecea cineva şi în schimbul a 2 lire turcești ţi se dădea un ceai. Cât am așteptat să se topească cubul de zahăr a mai trecut vremea. Am mai conversat cu nişte spanioli, uimiți şi ei de dimensiunea prafului, ne-am schimbat galoșii şi am vizitat şi Haremul. Frumos, nu zic nu, doar că noi mergeam pe un hol şi ne uitam în nişte camere. Imaginați-vă un bloc cu garsoniere, din ăla lung sau un cămin al unei facultăți. Tu ca vizitator te plimbi pe hol, toate camerele au ușile deschise, dar cât poţi vedea doar din ușă? Aşa şi la Palatul Dolmabahce, la Harem. Totuși Haremul parcă mi-a plăcut mai mult, parcă era şi mai curățel. Dacă ştiam îmi luam bilet doar pentru Harem.
Oricum Topkapi nu se compară. E mult mai interesant, curțile sunt mai faine, camerele nu au o opulență căutată... Dacă nu aveți timp de ambele palate şi trebuie să alegeți, mergeţi doar la Topkapi. Singurul lucru fain la Dolmabahce era că după un gard era marea, că zambilele miroseau foarte fain şi dacă stăteai pe iarbă atmosfera era chiar faină. Poate şi un ceai din acela fierbinte, turcesc...
Poate de fapt totul e frumos şi eu pretențioasă am văzut doar praful...
.JPG)
