DEA

Dragilor,

vreau sa scriu ca să mă descarc. Nu am pierdut-o pe Dea (Slava Domnului!) însă ultimele 2 zile au fost pentru noi un coșmar. Multă lume zice că e doar un câine, ce tot ne plângem atâta. Şi da e un câine. În comparație cu copii, cu rudele, cu familia, e doar un câine. Însă nu e orice câine. E un câine ce a stat alături de noi în ultimii 11 ani. Am văzut-o crescând, am trecut prin perioada adolescenței ei când era rebelă, am fost prietene nedespărțite când a ajuns la maturitate. Pentru că pe cățelul ăsta l-am luat peste tot cu noi. L-am ascuns de primii proprietari la Bucureşti, care nu ne lăsau să avem câine, ne-am chinuit să o ducem în Irlanda, ascunzând-o practic pe bancheta din spate a maşinii, am venit aici, i-am căutat veterinari şi asigurări, am ales casa în funcţie de curte pentru că în Arlon nu sunt parcuri. Nu, viaţa noastră nu se învârte în jurul Deei, dar Dea este o mare bucată din viața noastră. Am putea trăi fără ea? Desigur. Sunt chiar convinsă că am uita senzația unui corp cald care îţi încălzește picioarele în cele mai reci nopți de iarnă. Sunt convinsă că ar dispărea automatismul de a ne trezi şi a ne juca cu Dea. Bancheta din spate a maşinii s-ar scutura în timp de păr şi nu am mai găsi jucării prin toată casa. Însă de ce am vrea asta?
Da am știut de când am luat-o că nu ne va supraviețui şi că va veni un moment dureros, însă nu aş da nici o secunda din acești 11 ani, ca să nu sufăr. Şi suferința face parte din viaţa omului alături de un
câine. Dacă nu ai suferi nu ai fi om.
Da poate plâng mai mult pentru Dea decât pentru proprii bunici, pentru că nu am fost alături de bunici. Nu au fost parte din viața mea. Niște străini pe care îi vedeam în vacanțe sau poate nici atunci. Sună dur, dar aşa a fost viața.
Însă Dea mi-a fost şi bunică, mai ales acum când se uită urât la tot ce fac şi pare că mă critică, mi-a fost şi mamă când i-am plâns în blană că nu mă pot adapta, că iau viața de la 0 şi trec peste orgolii, că aşa e viața de străin într-o ţară străină, mi-a fost prietenă pentru că ei i-am spus tot şi ştiam că va ține secret, cu ea m-am plimbat prin locurile cele mai frumoase din lumea asta şi mi-a fost companion timp de 11 ani.
La fiecare 2 cuvinte mă uit la ea să mă asigur că respiră. E trist, dar Dea e totuşi un câine bătrân. Are 80 de ani în anii oamenilor, 80 de ani pe care şi i-a petrecut alături de noi, să ne fie nouă bine.
Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. Dea, aşa slăbită, s-a ridicat să mă aline. Ştiu că nu toţi mă înţelegeţi, ştiu că unii mă criticați. Aşa e firea omului.
Însă nimeni nu ne poate lua ceea ce am avut împreuna şi ceea ce sperăm să mai avem. E doar o cumpănă. Dea mai are câțiva ani în spate şi apoi nici noi nu suntem acolo unde am vrea şi nu ne poate lăsa aşa.
Viața este dură şi deşi nu par, au fost zile în care doar prin hohote de plâns m-am remontat să o iau de la capăt, să mă duc la un radio unde toţi mă considerau o proastă, la Bucureşti, şi să le demonstrez că nu sunt, să fac ceea ce vreau eu şi ceea ce am învăţat, în Luxemburg, chiar dacă înseamnă să o iau de la capăt, să ascult cum se fac interviurile, deşi eu am făcut mii, să învăț o limbă pe care am urât-o toată viaţa şi de care acum depinde continuarea carierei mele. Şi din toate perioadele nasoale am ieşit știind că orice mi s-ar întâmpla peste zi, acasă există cineva care mă va privi ca pe centrul universului, care mă va asculta şi alina. Cineva pentru care sunt cea mai deșteaptă şi cea mai frumoasă, care nu mă va critica niciodată şi care mă va sprijini.
E timpul să îi întorc ajutorul.
Raluca