Franţa - Bretania - V-am mai spus că nu îmi place Parisul?

Dragilor,

ştiu sigur că printre voi sunt mulţi cei care mă vor contrazice. Pentru că ştiu eu mulţi care sunt morţi după Paris, li se pare orașul ideal, l-au vizitat de o mie de ori, ştiu fiecare colțișor, visează să locuiască cândva acolo. Însă sunt şi cei ca mine. Şi acum ce să facem? Să nu spunem nimic şi să aprobăm în tăcere? Îi înţeleg pe toţi cei care iubesc Parisul şi rămânem prieteni, însă fiecare cu părerile lui. Şi a mea asta e, că nu îmi place.
Poate nu i-am acordat niciodată îndeajuns timp. Poate de vină e lipsa mea de reacţie faţă de francezi (ca să nu îi spun altcumva). Poate reclama asiduă care i se face, mai ales în România, m-a făcut să spun un NU hotărât.
Cei care se visează într-un vaporaș pe Senna, care se visează mergând de mână pe străduţe mici, mâncând un croissant la vreo cafenea cu vedere la stradă, probabil vor spune că fabulez. Cunosc pe cineva care toată viața şi-a dorit să fie cerută de soție sub Turnul Eiffel şi visul i s-a îndeplinit, deşi surpriza nu a mai fost chiar o surpriză. E normal ca toţi cei care şi-au dorit să ajungă "măcar o dată" la Paris nu mă vor înţelege. Parcă îi şi văd formulând "ce ii pasă ei, ea stă la 3 ore de Paris se poate duce oricând". Şi da e adevărat. Şi recunosc că sunt chestii din Paris care mă atrag şi pe care am să le vizitez, însă Parisul ca întreg nu m-a fascinat niciodată. Şi dacă vreodată îmi voi schimba părerea, voi veţi fi primii care veţi afla.
Mie una Bucureștiul cu toate relele lui mi se pare mai fermecător. Chiar şi haotica Londră aş vizita-o zi de zi. În Viena m-aş muta oricând, iar Dublinul este orașul sufletului meu. Aşa sunt eu. Nu aruncați cu pietre pentru că toţi suntem diferiți şi gusturile chiar dacă nu se discută, se acceptă.
După această lungă introducere să trec totuşi la subiect. În drum spre Bretania am trecut prin Paris. Nu prea aveam cum să îl ocolim aşa că am zis să facem o oprire să o pozăm pe Dea cu Turnul Eiffel. Şi aşa am făcut.
Ne-am oprit la Trocadero în sensul giratoriu, am avut un noroc chior că am găsit un loc de parcare fix în sens. Am coborât câinele, i-am făcut poză şi am plecat. Maximum o oră. Mai mult a durat până am ajuns la Trocadero şi până am ieşit din Paris decât toată experiența cu Turnul Eiffel.
Ne-au ieşit poze frumoase, nu zic nu. Orice aş spune eu despre Paris, trebuie să recunosc că e totuşi un oraş ochios şi plăcut fotografiei, însă aglomerat şi plin de români.
Am avut mare noroc ca am trecut cu maşina întreagă şi cu portofelele încă în dotare. Aș vrea să cred că șuții nu erau români, dar erau. La fel şi cele care adunau bani pentru un copil bolnav de cancer şi cerșetorii cu câinele. Toți erau români. Chiar nu contează culoare pielii. Însă e un subiect lung şi delicat în care nu vreau deloc să intru. Aşa că vă las cu pozele. Sper să vă placă :)

Vă reamintesc sau vă spun că poate sunteţi mai noi pe aici. Dacă aţi văzut filmul Amelie, e acolo o secvență cu călătoria piticului de grădină a tatălui lui Amelie, călătorie care îl inspiră să plece şi el la drum. Ei pentru noi Dea e Piticul şi îi facem poze pe unde putem şi pe unde ajungem.

Chiar cu o zi înainte am primit prin poștă ia mea vintage sau veche. Aşa că nu aveam cum să nu o iau cu mine. E cam grosuță, dar e foarte comodă şi arată foarte bine. 

Eu mă conversam cu Dea în faţa Turnului Eiffel 

Piticul la Trocadero 

Noi trei cu Turnul Eiffel 

Turnul Eiffel văzut de la Trocadero

Dacă v-a plăcut vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca