Dublin - A Dog is for life, not just for Christmas

Dragilor,

irlandezii mei au făcut o campanie super sau cel putin aşa mi se pare mie. După ce în ianuarie 2014 într-o singură zi 51 de câini au fost abandonați la sediul unei fundații care se ocupă cu îngrijirea și plasarea câinilor fără stăpân, Dog Trust a gândit următoarea acțiune. Într-o zonă din Dublin populara printre cei care își plimbă animale de companie şi nu numai au postat 51 de cartoane cu figurile unor câini și cu motivele pentru care au fost abandonați. Vedeți voi, în Irlanda nu sunt câini vagabonzi, nu ai voie sa abandonezi un câine pe strada, ei au trecut cumva la etapa următoare în care câinii pot fi lăsați în grija unor astfel de ong-uri. În Irlanda problema cea mai mare e ca oamenii cumpără, de obicei din pet shop-uri, animale de companie pentru a le face cadou. Cei care primesc acest cadou nu și-l doresc totdeauna sau nu au posibilitatea să îl păstreze. Sloganul celor de la Dog Trust e: Un Câine este (al tău) pentru toată viata, nu doar de Crăciun!

Internetul e plin de poze ale celor 51 de câini de carton care au fost plasați în Dublin. Sunt mesaje foarte puternice, dar în acelaşi timp foarte reale şi toate constituie motivele pentru care lumea abandonează animale de companie.  

"Băiețelul era alergic la mine" - sunt numeroase exemplele celor care odată ce au copii îşi abandonează animalul de companie. Era şi un clip extrem de emoționant care a circulat pe net, fix pe această temă.

Campania s-a desfășurat în mare în mediul online, aşa a ajuns şi la mine, şi se intitulează #canaldogs pentru că zona unde au fost amplasați câinii din carton se cheamă Grand Canal

Filmul realizat de cei de la Dog Trust despre această campanie

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - Turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale

Dragilor,

am votat şi de această dată, cu mari sacrificii, dar am votat. Am întâlnit la coadă o solidaritate pe care nu am mai simţit-o niciodată de când suntem plecați. Începând de la doamna care a printat în plus 20 de declarații pe propria răspundere şi datorită căreia am avut şi noi una, continuând cu domnul care mi-a dat ceai din sticla lui, într-un pahar de plastic adus de el de acasă, continuând cu toţi cei care nu au vociferat că deşi stăteau de ore bune la coadă, treceau alții cu copii şi intrau în faţă şi terminând cu cei din comisia de votare care s-au descurcat exemplar. Observaţi sper, că nu dau nume. Nu le dau pentru că nu le ştiu şi probabil nu le voi şti niciodată. Erau necunoscuţi, uniți cu noi în suferința comună.

Ambasada, la ora 11 când am ajuns noi 

Se vede capătul cozii? Acolo eram noi, la primul tur am luat coada de la garajul galben cu uşă verde şi am stat 2 ore, oare acum cât vom sta? 

Nu cred că am spus, dar eu eram răcită cobză, din aia cu mucii în barbă. La un moment dat a început să plouă. M-am gândit să plecăm, dar deja eram aproape de curtea ambasadei.

În holul ambasadei era cald şi bine. Prezența la vot în primul şi al doilea tur.

Marea de umbrele, ploua cu soare la un moment dat 

Eu înainte de a intra în ambasadă. 

Să explic puţin această poză. După aproape 3 ore de stat la coadă, răcită, cu ochii plânși de la răceală, cu buzele crăpate de la febră, cu termosul în mână, terminasem ceaiul cu miere, aspirină şi propolis, udată de ploaie, de haina mea de fâș putea fi stoarsă, dar zâmbeam, mai aveam 10 minute şi urma să votez. Toată ziua am fost convinsă că iese Ponta, însă când am văzut că România a votat Iohannis, nu mi-a venit să cred. Familiile celor plecați în pribegie au înţeles că doar aşa pot stopa migrația masivă a tinerilor din România şi pot facilita întoarcerea acasă a celor plecați deja. Aș fi bucuroasă dacă şi pozele mele şi relatările de la vot au făcut ca românii să iasă aşa de mulţi la vot. Sunt convinsă că asta a întors rezultatul şi aşa a fost ales Iohannis. Nu există familie din România care să nu aibă membri în străinătate. Păi când vezi cum îţi e tratată familia, cum sunt umiliți tinerii prin secțiile de votare din întreaga lume, doar să fii inconștient sau de piatră şi să votezi tot Ponta. Nu înţelegeţi greşit. Nu îl susțin necondiționat pe Iohannis. Eu am plecat din ţară din cauza PDL, însă speranța moare ultima. Sper să fie hotărât şi să nu ne dezamăgească şi sper să realizeze ce responsabilitate uriașă tocmai i s-a pus pe umeri. Doamne Ajută!

Raluca

Luxemburg - Toamna în Arlonia

Dragilor,

zilele astea ne-am tot plimbat şi am tot făcut poze şi ar fi păcat să nu vi le arat. Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar toamna este anotimpul meu preferat. Are natura asta niște culori...mai ales când nu plouă sau după ploaie. Şi dacă prinzi zile frumoase, cum a fost cea de ieri e şi păcat să nu faci poze, la care eventual să te uiți la iarnă când totul va fi alb, când va mirosi a scorțișoară, a vin fiert, a portocale şi a Crăciun.

Imagini de pe şosea în drum spre pădure 

Pădurea luxemburgheză, toamna 

Culorile toamnei 

Fata mea în pădure 

Cred că Dea a fost cea mai fericită de ieșire. S-a jucat cu bețe, s-a tăvălit prin frunze, a adulmecat aerul. Undeva în depărtare era o vânătoare de porci mistreți. Noi am citit indicatoarele, însă e posibil ea să fi simţit mai mult 

Fericită în iarbă 

Toată pădurea era plină de ciuperci, mai mici sau mai mari 

Iubiții mei 

Dea din frunze 

O bancă la marginea pădurii 

Când să plecăm s-a iscat o hărmălaie care venea spre noi. Nu înțelegeam ce e aşa că am așteptat. La scurt timp le-am văzut. Un stol mare de păsări călătoare. 

Cred că şi toamna e pe sfârşite 

Apusul de deasupra Arloniei 

În altă zi, o zi mai călduroasă şi mai însorită, am fost la locul nostru preferat din Habay. Aceasta poză e făcută pe drum. Vedeți ce diferențe de culori dă lumina soarelui?  

În parc pe lângă castani am găsit şi nişte plante mai puţin cunoscute, pentru noi cel puţin 

Cu Dea la plimbare 

Băncuța de la lac 

Podul romantic 

Iarna trebuie să fie aproape 

Ce culori! 

Alte plante în culori ciudate 

Castelul din Habay 

Căsuța albastră 

Covor de frunze 

Frunze tomnatice în soare 

Nu cred că vom mai vedea noi aşa cer senin până la vară 

Apusul, din maşină

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - UniLu goes Belval

Dragilor,

Universitatea din Luxemburg are abia 10 ani, deci nu are cine ştie ce tradiție, nu are profesori formați special pentru asta, nu are experienţă, dar are foarte multă bună-voință şi dorință de schimbare. Încă nu mi s-a întâmplat să propun ceva sau să mă plâng de ceva şi cineva să îmi reteze elanul cu deja celebrul: nu se poate. Totdeauna există loc de negociere, ei sunt dispuși să înveţe şi chiar dacă noi părem generații de sacrificiu sau șoareci de laborator, cum ne denumesc colegii, schimbările se văd de la an la an. Sper eu că sunt schimbări în bine. Însă eu voiam să vă povestesc despre ceva din care cred că putem învăța.

În acest moment Universitatea din Luxemburg este împărțită în trei facultăți şi fiecare facultate are clădirea ei. Aceste clădiri nu sunt în acelaşi loc, ci chiar sunt în oraşe diferite. Pentru că vorbim totuşi de Luxemburg nu vă imaginați distanțele dintre cele trei de genul de la Iaşi la Bucureşti şi Cluj, ci de la Bucureşti la Voluntari şi Bragadiru, poate chiar şi mai mici. Tot în acest moment fiecare facultate îşi are sediu în clădiri vechi, de patrimoniu, care mie mi se par foarte frumoase şi pline de istorie. Însă cei care au grijă de universitate o vor pe toată într-un singur loc.
Aşa s-a ajuns la construirea unui campus întreg la Belval, cumva în sudul Luxemburgului. Am zis campus pentru că e chiar un campus. E clădirea mare a viitoarei universități, e un campus studențesc cu cămine, e un centru comercial, dar nu un mall ci cu magazine, bănci, librării, poștă, staţia de cale ferată e tot legată de mall şi mall-ul e legat de universitate. Probabil ei îşi doresc să construiască ceva pe modelul universităților britanice. Sper să le şi iasă.

Ei dragilor, acesta este "noul campus universitar luxemburghez". Vi se pare urât? Şi mie. Clădirea aceea din faţă va fi viitoarea universitate. Cică se va deschide în 2015, dar se tot vorbește de deschiderea ei de prin 2012, deci 2015 nu e chiar bătut în cuie. În secret eu îmi doresc să termin masterul fără să ajung să studiez acolo. Mi-ar plăcea să o vizitez, însă mi se pare aşa de impersonală, de nu vă imaginați.

Același complex, dintr-un alt unghi.

Acum să vă povestesc ceva. Nu ştiu exact cât ştiţi voi despre Luxemburg, dar este o ţară mică. Este una dintre cele mai mici din Europa alături de Liechtenstein, Andorra şi Vatican. E cumva logic că nu exista undeva în Luxemburgul ăsta o zonă aşa de mare nelocuită care să poată fi transformată în "oraş studențesc". Ei bine acest Belval a fost un oraş minier, pentru că tot sudul Luxemburgului, înainte de treaba cu bănci şi secret bancar, era bogat şi se întreținea din oțelării. Cum prelucrarea oţelului a luat sfârşit în Luxemburg, acest Belval era condamnat la dispariţie. Spre deosebire de Esch-sur-Alzette, un alt oraş industrial din sudul Luxemburgului, care e mai mare şi şi-a găsit rapid alt mijloc de întreținere şi chiar a prosperat, Belval devenea din ce în ce mai nepopulat, cu un indice al șomajului ridicat. În 2012 s-a luat decizia ridicării zonei şi ce s-au gândit ei să îl transforme în campus, aşa cum v-am spus. În plus, cel mai mare local unde se pot organiza concerte în Luxemburg, Rockhal a fost construit tot acolo, în ideea că va genera venituri de fiecare dată când va veni un mare artist sau când o manifestare se va desfășura acolo. Şi se desfășoară.  Un articol din acea vreme preconiza că la sfârşitul lui 2012, numai centrul comercial va aduce 1000 de noi locuri de muncă în zonă. Nu mai vorbim de muncitorii care ridică noile construcţii, cei care le amenajează, arhitecți, îngrijitori şi alte cele.

Chiar dacă v-aţi făcut o părere, eu tot nu despre asta vreau să vă vorbesc. V-am povestit un pic cadrul despre care vă vorbesc, v-am povestit de oțelării, șomaj, mall şi campus universitar. Nu ştiu însă câţi dintre voi aţi fost curioși să vedeţi ce e în mijlocul clădirilor. Vă spun eu. E o veche topitorie închisă. Una care e încă funcțională se poate vedea la granița Luxemburgului cu Germania înspre Saarbrucken. 

Nu ştiu ce credeţi voi, dar ei cred că e foarte bine integrată între noile construcţii. E un mod de a aminti despre istoria locurilor. Vedeți voi, luxemburghezii nu au intrat cu buldozerul spre tot, nu au nivelat şi s-au apucat de construit mall-uri şi birouri. Şi nu sunt singurii. Dacă veţi avea curiozitatea să căutaţi pe internet veţi vedea tot în Luxemburg sau în alte părţi din Europa cum vechile clădiri ale fabricilor au fost transformate în blocuri sau în clădiri de birouri. Da, mie mi se par urâte, însă e un mod de a păstra în loc de a distruge.

Da, arată hidos şi cumva neobișnuit. Arată ca zona industrială din Iaşi sau alte oraşe, însă de ce nu? E clar că nu mai suntem în perioada în care construcţiilor li se acordă o atenţie în general legată de aspectul exterior. Suntem în era în care "stilul industrial" şi "stilul minimalist" sunt la modă. Toate oraşele României sunt pline de giganţi de birouri din oţel şi sticlă. Ăia vi se par frumoşi? Mie nu. Însă poate nici contemporanilor cariatidelor şi frizelor şi coloanelor nu li s-au părut cine ştie ce. Eu nu pot judeca, pot doar constata. Şi constat că trendul acesta din vestul Europei îmi place. Acum probabil că veţi crede că Luxemburgul e un fel de amalgam de clădiri noi şi vechi cam cum e Bruxelles-ul sau Bucureştiul. Nu e. Zona veche e păstrată veche, iar zonele de birouri au fost construite în alte părți, cumva în afara centrului. În plus în Luxemburg tu ca şi proprietar de teren nu îţi poţi construi după bunul plac. Casele nu sunt mai mari de p+2, iar recent o lege zice că nu se mai pot construi blocuri în locul caselor. Exista şi aici trendul: se demolau două case şi se construia un mic bloculeţ cu două etaje, bloculeţ care era închiriat mai apoi, generând astfel mai mult venit pentru proprietari.

Trebuie să vă spun că pozele au fost luate de pe un grup de pe fb. ce se cheamă My multilingual University of Luxembourg (am să vă povestesc cândva şi cât de multilingvi sunt luxemburghezii), sunt făcute de Michael Brumat cu ocazia vizitei președintelui German în Luxemburg. În ultima poză apare şi Marele Duce al Luxemburgului.

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - Votul pentru alegerile prezidențiale, 2 noiembrie 2014

Dragilor,

scriu repede ca să trec la ale mele. Săptămâna asta e mai ok, am de citit doar două articole şi de vorbit despre ele, în schimb m-au prins din urmă treburile casnice. Dacă am dat cu aspiratorul în week-end, sărbătoare sau ne-sărbătoare, mai am de șters praful şi de spălat cam toate hainele noastre, plus păturile şi prosoapele Deei.
În fine nu ştiu de ce vă înșir vouă aici treburile astea, poate doar ca să îmi fac eu o listă cu ce am de făcut. Nu ştiu dacă ştiaţi, dar eu funcționez pe bază de liste :)
Despre vot vreau să scriu repede şi mă chinui să nu creez polemici. Noroc că scriu azi, că dacă scriam ieri postarea era puţin mai optimistă. Azi îmi e clar că locul meu e aici, în Luxemburg sau oriunde numai în România nu. Am prieteni fără gânduri proprii, recitatori de articole şi asta mă sperie. Am auzit la coadă la vot români cărora li se termină contractul cu UE în doi ani şi le este frică să se întoarcă în România şi afirmă că vor face orice să nu se întoarcă.
Cumva chiar şi eu mă întreb, de ce ne mai chinuim? Eu una mă confrunt cu două realități, cea din Luxemburg, mai apropiată, cu examene, cu termene limită, cu facturi şi cea din România cu care mă chinui să ţin pasul şi mai ales să o înţeleg.
Poate cei care afirmă că nu mai eşti român imediat ce ai decis să emigrezi au dreptate. Nu mai eşti. Nu total cel puţin. Nu mai eşti în pătrățica ta roșie, eşti în pătrățica europeană şi din pătrățica asta, cea roșie se vede al naibii de rău.
Să fim optimiști şi să ne punem buletinele pe fb. cu abțibildul cu votat! Asta e ce ne-a mai rămas, însă asta am făcut dintotdeauna. Am reacționat în loc să acționăm. Şi reacțiunea e cam tardivă şi cam degeaba.
Da îmi doresc o ţară ca afară, o ţară în care să mă întorc şi să am siguranța ca după 30 de ani de muncă nu vine un guvern idiot care să îmi înjumătățească pensia. Şi vreau să nu găsesc eu subterfugii, să nu caut eu cea mai bună pensie privată, pentru că am muncit şi am cotizat la stat şi statul TREBUIE să aibă grijă de mine.
Vreau o ţară care să nu decidă de pe azi pe mâine să înjumătățească salariile fără nici o plasă de salvare şi care îşi lasă cetățenii să fie hăituiți de bănci după ce tot tu ţară i-ai pus să se împrumute vânzându-le vise frumoase.
Vreau o ţară unde studiile să fie studii şi sănătatea, sănătate. Vreau o ţară căreia să îi pese de cetățenii ei şi nu doar de cei pe care îi cheamă -escu. Vreau o ţară în care să nu mai trebuiască să spun că sunt din presă pentru a beneficia de drepturile pe care le avem cu toţii. Vreau o ţară unde să nu mai trebuiască să am relații şi unde cei de la ghișeu să îmi zâmbească.
Am mulţi nervi, dar mai ales multă resemnare. Prăpastia dintre mine şi România se adâncește pe zi ce trece, iar eu nu înţeleg sau nu vreau să înţeleg că locul meu nu mai e acolo. Eu mă încăpățânez să cred că ne vom întoarce, că ne vom putea întoarce.
Din păcate situația e deja tranșată. Peste două săptămâni vom vota, din nou, răul cel mai mic. Avem de ales între cei care au fost acum 10 ani şi sunt de vreo doi ani la guvernare şi între cei care au fost de 10 ani încoace, mai puţin ultimii doi ani. Rău ne-a fost sub unii, rău ne-a fost sub alții. România s-a întors în urmă cu 15 ani când ne-am dus masiv la vot să nu iasă Vadim. Poate am fost nişte fraieri, cum cu siguranţă am fost în 1990 când nu am votat românii veniţi înapoi în ţară, pentru că nu au mâncat salam cu soia.
Da eu am apucat să votez în Luxemburg. Da eu am stat 2 ore în frig. Da eu am fost la vot împreuna cu prietenii mei. Da eu am prieteni care au votat acum şi care votează de când au acest drept. Şi credeţi sau nu, ce am votat aia am primit şi nu consider că am fost furată. Asta e tot.

Aşa arăta coada la vot când am ajuns noi acolo. Unde sunt steagurile acolo e ambasada. Nu pare multă lume, dar a durat mult pentru că au trebuit semnate nişte declarații pe propria răspundere că nu mai votăm sau că nu am votat şi în alte părți.

Deşi am stat la coadă cam două ore, eram cumva bucuroși. Românilor li se sculase spiritul civic, românii din străinătate demonstrau că încă se simt români, eram alături de prieteni şi mai aveam şi wifi de la universitate. Două ore trec repede când ai fb. Am publicat această poză pe net şi mă întrebam dacă mă vor lăsa să votez când îmi vor vedea căciula. 

Când am intrat în curtea ambasadei am mai făcut o poză cozii.

În holul ambasadei era afișată prezența la urne. Cea mai recentă fiind la ora 13. Poza am făcut-o pe la 15 şi ceva. Deci ce vedeţi voi pe site-urile din România cum că în Luxemburg au votat doar 220 de persoane e o minciună. Cred că au votat peste 2000 de oameni în Luxemburg. Când am plecat noi, deci pe la 16, coada se mărise şi veneau din ce în ce mai mulţi oameni la vot.

Promit ca peste două săptămâni să vă povestesc cum mă voi zbate eu să ajungă la mine brânza pusă la sare de mama şi varza murată şi aş mai vrea şi o dulceață de afine şi dacă a făcut şi zacuscă, cu atât mai bine. Sper ca România de azi să nu distrugă ce a mai rămas bun din România de ieri.

Raluca